Întrebare: Apariţia Bisericii Greco-Catolice în Transilvania a dus în primă fază (1701-1759) la ideea greşită cum că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a dispărut. Dar pe de altă parte şi dispariţia Bisericii Greco-Catolice în 1948 cât şi re-apariţia sa în 1989 au constituit evenimente controversate.
Cum comentează Înalt Prea Sfinţia Voastră aceste evenimente oarecum similare, dar totuşi atât de diferite?
Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: În această privinţă factorul politic a fost în mod evident cel determinant. Adică se urmărea într-un fel dispariţia Bisericii Ortodoxe Române de către oamenii politici care dominau în acel timp. Din acest punct de vedere, prin faptul că Biserica Ortodoxă a avut un caracter naţional a determinat consecinţe care nu totdeauna au fost pozitive. Biserica nu poate fi a unei naţiuni, Biserica e universală. Totuşi întrucât tendinţa era de a-i asimila pe români, ca şi în alte părţi ale Europei, Biserica şi-a asumat într-un fel rolul de apărare a identităţii şi specificului propriu. Şi dintrodată Biserica universală a devenit o Biserică naţională care trebuia să apere interesele naţiunii proprii. S-a exagerat în această privinţă şi nu numai în România. Aceleaşi situaţii au fost cunoscute în alte ţări, mai ales răsăritene, unde n-a mai existat un imperiu unic cum a existat în apus Imperiul roman, care a impus o anumită uniformitate în toate ţările care au împărtăşit creştinismul apusean. Astfel până când a apărut protestantismul în veacul al XV-XVI-lea, totuşi s-a păstrat un fel de unitate. În Răsărit n-a existat un singur imperiu, s-au creat mai multe state, care au devenit într-un fel state naţionale: Grecia, Rusia sau Ucraina, Serbia, Bulgaria, inclusiv România. Şi atunci factorul acesta politic a creat dificultăţi şi austriecilor şi maghiarilor care erau, să zicem aşa, conducătorii politici ai acestor zone în care locuiau românii. Şi atunci tendinţa şi a ungurilor, a maghiarilor, şi a habsburgilor a fost aceea de a-i asimila pe români. De aceea apartenenţa la o Biserică naţională, se păstra într-un fel identitatea şi politică şi naţională a naţiunii române. Atunci când habsburgii au depus stăruinţe ca să îşi impună stăpânirea lor asupra Ardealului, a Transilvaniei, a existat această tendinţă de a reuşi în direcţia politică respectivă atrăgându-i pe români la catolicism. Ungurii au căutat să-i atragă la protestantism. Însă s-a întâmplat un lucru să zic aşa, cu totul neobişnuit: românii au fost suficient de realişti ca să-şi dea seama de primejdia asimilării lor. Se ştie că existau recunoscute în Ardeal, doar câteva naţiuni admise oficial. Românii nu făceau parte din naţiunile zise “recepte” sau admise. Şi atuncea promisiunile făcute de habsburgi prin intermediul Bisericii catolice au fost foarte inteligent, folosite de români în sensul că românii şi-au dat seama că-şi pot păstra identitatea lor naţională acceptând o unire cu Roma, cu acea Romă care dealtfel stătea la originea naţiunii române. Pentru că România şi românii au apărut din îmbinarea romanilor care au cucerit Dacia cu localnicii de aici. Roma era considerată, să zicem aşa, mama naţiunii române. Şi atuncea a fost, dacă aş putea zice, un joc politic foarte inteligent al românilor din acea vreme acceptând unirea cu Roma pentru că în felul acesta şi-au putut păstra identitatea lor naţională. Biserica Greco-Catolică care a rezultat din unirea cu Roma, deci cu catolicismul, a unei părţi din românii din Transilvani,a a dus la reînviorarea sentimentului identităţii românilor care proveneau din Maica Roma, cum se zicea pe vremea aceea.
Astfel Biserica Greco-Catolică a contribuit foarte mult la păstratea identităţilor românilor din Ardeal. Blajul, care a devenit centrul Bisericii Greco-Catolice din România, era considerat “mica Romă.” De ce i s-a spus “mica Romă”? Nu pentru că la Roma era Vaticanul, ci pentru că la Roma era originea, într-un fel a poporului român. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu toate celelalte evenimente din perioada aceea de timp. Aşa încât apariţia Bisericii Greco-Catolice a fost un beneficiu pentru poporul român din Transilvania. Dar repet din nou, această unire chiar dacă până la urmă a îmbrăcat aspecte să zicem creştine, bisericeşti, la origine, ea a avut o situaţie de natură politică. Dar oricum unirea cu Roma care a dus la crearea Bisericii Greco-Catolice a fost un beneficiu pentru poporul român.
Ce s-a întâmplat în 1948, când a fost desfiinţată Biserica Greco-Catolică, a fost din nou consecinţa exclusivă a unor factori politici şi anume: noi am intrat sub dominaţia sovieticilor odată cu terminarea războiului. Uniunea Sovietică a fost unul din factorii pe care puterile vestice l-au folosit pentru înfrângerea nazismului, a hitlerismului. Dar odată cu terminarea războiului, Uniunea Sovietică nu s-a mărginit la a-şi consolida situaţia ca stat, ci a existat tendinţa de extindere a dominaţiei sovietice. În ceea ce priveşte Romania, pentru sovietici Biserica Ortodoxă nu reprezenta o piedică prea mare. În schimb reprezenta o piedică catolicismul şi greco-catolicismul. De aceea una din primele măsuri pe care Uniunea Sovietică le-a luat pe plan politic-religios să zicem bisericesc, a fost anularea Concordatului cu Vaticanul, care tratat s-a încheiat cred în 1928 sau 1929. Numai că acest tratat reprezenta o piedică pentru dominaţia comunistă şi sovietică în România. Şi atunci prima măsură pe care au luat-o sovieticii impunând-o desigur autorităţilor româneşti a fost anularea Concordatului cu Vaticanul. Anularea acestui Concordat însemna aproape anularea catolicismului şi greco-catolicismului, scoaterea în afara legalităţii. Sigur încheierea Concordatului cu Roma în 1928-29, a fost şi aceasta un act politic. Dar Vaticanul nu urmărea scopuri exclusiv politice. El susţinea, cum era normal, Biserica Catolică şi inclusiv Biserica Greco-Catolică. Or Uniunea Sovietică a impus anularea Concordatului. Şi imediat după aceea a urmat desifinţarea Bisericii Greco-Catolice, cum au făcut-o sovieticii şi în Ucraina. În Ucraina însă au fost alte condiţiile politice şi anume, atunci când armatele naziste au înaintat spre Uniunea Sovietică, prima zonă pe care au ocupat-o a fost Ucraina. În Ucraina existau ca majoritari greco-catolicii. Acolo s-a făcut unirea cu Roma a unei părţi a ortodocşilor pe la o mie şase sute şi ceva. Faptul că depindeau de Roma, le dădea ucrainienilor un fel de sprijin din partea Apusului. Iar atunci când trupele naziste au intrat in Uniunea Sovietică, pentru că Ucraina era înglobată în Uniunea Sovietică, oamenii de acolo, în special greco-catolicii i-au privit pe nazişti ca pe nişte eliberatori. Astfel a creat o tensiune între ucrainieni şi ruşi. Şi sigur, atunci când Uniunea Sovietică a reocupat Ucraina şi şi-a redobândit puterea odată cu terminarea războiului, Uniunea Sovietică a desfiinţat pe greco-catolici. La noi Concordatul a fost considerat de comunişti un fel de imixtiune a Occidentului în România comunistă. Şi atunci a fost anulat Concordatul. N-au desfiinţat Biserica Romano-Catolică pentru că n-au putut să facă aceasta. Ar fi însemnat pe plan politic o greşeală care punea Uniunea Sovietică în contradicţie şi în conflict cu foarte multe ţări apusene catolice: Italia, Franţa şi alte state apusene. Dacă s-ar fi desfiinţat Biserica Romano-Catolică ar fi existat foarte multe reacţii pe plan politic. Dar desfiinţarea Biserica Greco-Catolică s-a putut face uşor spunându-se românilor: “n-aveţi de ce să vă opuneţi la desfiinţarea greco-catolicilor pentru că greco-catolicismul la voi l-a introdus puterea habsburgică, o putere străină cu care voi românii nu aveaţi nimic de-a face. Pe deasupra interesul habsburgilor între altele, a fost şi acela de a vă diviza. Iată acuma puteţi să vă reunificaţi. Toţi românii puteţi să aparţineţi Bisericii Ortodoxe. Deci desfiinţăm greco-catolicismul.” De aceea ceea ce s-a făcut în 1948 a avut un caracter, exclusiv politic, şi era normal ca odată cu căderea comunismului să se redea libertate şi legalitate Bisericii Greco-Catolice.
4. Întrebare: În ceea ce priveşte dogma şi practica există anumite diferenţe dar şi unele puncte comune între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică din Romania, care provin pe de o parte din tradiţia Bizantină comună iar pe de altă parte din cea Catolică. De asemenea geneza Bisericii Greco-Catolice în secolul al XVIII-lea a fost o sursă de tensiuni în Transilvania.
Ce crede Înalt Prea Sfinţia Voastră că ar trebui întreprins pentru ca trecutul să nu mai fie o sursă de dezbinare, ci una de unitate şi comuniune?
Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică există deosebiri, dar atunci când a fost înfiţată Biserica Greco-Catolică în Romania s-a încheiat un fel de convenţie, ca “toată legea să rămână pe loc” prin lege înţelegându-se partea dogmatică, dar mai ales partea dacă o putem numi aşa, liturgică. Aceasta s-a întâmplat peste tot unde s-au creat Biserici greco-catolice. N-a fost o trecere completă la catolicism. Din punctul acesta de vedere catolicii au fost destul de diplomaţi, n-au impus absolut totul acelor ortodocşi care au acceptat unirea cu Roma. În felul acesta s-a şi ajuns la denumirea de Biserică Greco-Catolică, adică pentru a lăsa impresia celor ce s-au unit cu Roma că nu le este anulată toată tradiţia Răsăriteană. A fost cred o modalitate din partea Romei catolice de a atrage o parte din ortodocşi, o modalitate foarte inteligentă. Din cauza aceasta, cu unele mici excepţii determinate tot de factori politici, s-a ajuns la tensiuni între românii ortodocşi şi românii greco-catolici, create nu de ortodocşii români sau de greco-catolicii români, ci tot de factorii politici. Dar între oameni, între credincioşii celor două Biserici relaţiile au fost foarte bune, de frăţietate. Ca să dau numai un exemplu pentru că e greu altcum de înţeles despre ce vreau eu să spun. Dacă într-o localitate, într-un sat românesc din Ardeal exista o comunitate greco-catolică şi una ortodoxă, când preotul greco-catolic era plecat din localitate îl înlocuia preotul ortodox, şi invers. Sigur că lucrurile n-au rămas aşa de-alungul vremii şi mai ales după imixtiunea factorului politic. Disensiunile au început să devină mai virulente, dar tot aşa ca să dau un exemplu, în 1918 în preajma unirii românilor, în preajma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, mitropolia de la Blaj greco-catolică a rămas fără mitropolit. A murit şi mitropolitul de la Sibiu, iar românii au zis: deacuma avem un prilej ca să înlăturăm toate disensiunile dintre noi, şi alegem aceeaşi persoană ca mitropolit la Blaj şi aceeaşi persoană la Sibiu. Era vorba atunci de un mitropolit, care a ajuns el mitropolit la Blaj, un foarte mare teolog greco-catolic, Vasile Suciu. Şi fiind teolog, că asta e misiunea teologilor, de a teoretiza, a zis: “eu nu pot să accept să fiu ales episcop la Sibiu decât dacă îmi dă voie Vaticanul.” Şi Vaticanul nu i-a dat voie. Era normal. Asta pentru că el era teolog şi apropo de asta, fac o mică digresiune. A fost odată la Bucureşti Patriarhul Atenagoras de la Constantinopol, unul din marii patriarhi, cel care a determinat o anumită împăcare între ortodocşi şi catolici anulând chiar decretul de despărţire a celor două Biserici de la 1054, când s-a creat Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Şi fiind la Bucureşti Patrirhul Atenagoras sigur a fost găzduit la patriarhia Română şi într-o zi l-am găsit singur pe un culoar şi am crezut că e bine să îi ţin de urât ca să zic aşa, şi am început să vorbesc cu el. Printre altele s-a ajuns la disensiunile dintre apuseni şi răsăriteni, dintre catolici şi ortodocşi. Şi spunea el: “treaba asta cu cele două Biserici e opera teologilor. Ei au despărţit Bisericile. Dacă ar fi după mine aş proceda cum s-a procedat în vechime, când s-a tradus Biblia din evreieşte în greceşte şi s-a creat acea Septuagintă. Aş aduna teologi ortodocşi şi catolici într-o insulă şi le-aş spune: uitaţi-vă, aveţi aici mâncare, hrană, tot ce vă trebuie pentru o lună. Într-o lună discutaţi între voi şi ajungeţi la o înţelegere. Dacă nu ajungeţi la înţelegere, altceva nu ve-ţi primi şi ve-ţi muri aicea de foame, de inaniţie.” Şi cred că acelaşi lucru, să zicem, l-au creat de-alungul vremii tot teologii, determinând nişte tensiuni între unii şi alţii foarte mari.
Sigur că e puţin exagerată caracterizarea astfel a deosebirilor pe plan bisericesc, dar ceva adevăr e totuşi într-asta. Teologii au dus la marile disensiuni care au influenţat în rău şi pe catolicii propriu-zişi şi pe greco-catolici.
Atunci când s-a ţinut renumitul Conciliu II Vatican, de-alungul şedinţelor, au luat cuvântul mulţi greco-catolici, în special din Orientul Mijlociu, din Siria, din Liban, din Egipt care protestau împotriva tendinţei de latinizare a greco-catolicilor de către Roma. De exemplu la un moment dat unul dintre greco-catolicii cu denumire de patriarh, mi se pare de la Antiohia, a fost făcut de Roma cardinal. El a spus eu n-am nevoie de distincţia de cardinal, eu sunt patriarh. Deci au existat astfel de tensiuni create şi într-o parte şi în alta, zic eu de teologi, de cei care teoretizează credinţa pentru că credincioşii propriu-zişi trăiau pretutindeni în relaţii foarte bune unii cu alţii. Dar factorul politic ne-a învrăjbit până am ajuns la ceea ce se vorbeşte astăzi că ar exista şi există ca atare, disensiuni între cele două Biserici ortodoxă şi greco-catolică.
5. Întrebare: Există unele lucrări polemice de Istoria Bisericii care prezintă istoria într-un mod partizan. De asemenea au existat unele lucrări polemice care au apelat mai degrabă la diferenţe de dogmă şi practică decât la asemănări pentru a demonstra superioritatea Bisericii Ortodoxe Române sau a Bisericii Greco-Catolice.
Cum crede Înalt Prea Sfinţia Voastră că aceste tensiuni între dogmă şi practică percepute ‘la celălalt’ vor putea fi atenuate sau rezolvate în viitor?
Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Aceste tensiuni, repet ce spuneam puţin mai ‘nainte, au fost determinate de factorii politici. O bună parte din tensiunile acestea în ceea ce priveşte mai ales Biserica Ortodoxă decurg din caracterul sau din concepţia răsăriteană, ortodoxă că Biserica Ortodoxă din fiecare ţară este o biserică naţională. Şi atunci s-a imprimat în conştiinţa teologilor şi a ortodocşilor români ideea că Biserica Ortodoxă este cea care salvează naţiunea şi specificul naţional. Şi atuncea tot ce nu e ortodox e de natură să atenteze la conservarea specificului naţional românesc. Dar modul acesta de a înţelege lucrurile nu este creştinesc, e exclusiv politic şi e păcat că factorul politic şi în această privinţa a fost cel care a dominat. Noi astăzi bunăoară încercăm ca ortodocşi apropierea de romano-catolici şi se spune, şi cred că pe bună dreptate, că nu există diferenţe esenţiale. Actualul papă face şi o comparaţie care mi se pare extrem de sugestivă: Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică sunt ca un plămân. De fapt omul are două porţiuni ai unui singur plămân. Aşa-i şi în cazul acesta: ca să respiri în mod normal, trebuie să respiri şi prin Biserica Catolică şi prin Biserica Ortodoxă, că sunt două Biserici surori. Sigur că diferenţele sunt mai mari în ceea ce priveşte protestantismul, dar şi aceasta este o problemă care ţine mai mult de factorul politic decât decât de cel religios. Pentru că apariţia protestantismului prin Luther, prin Calvin, are la bază nişte factori pur politici. Sigur că problema necesită nişte explicaţii mai nuanţate, dar în ultimă analiză Biserica şi creştinismul sunt unice, nu sunt de mai multe feluri. Din păcate factorul politic a dus la diferenţe care au determinat şi implicarea dogmelor şi a ritualului în aceeaşi măsură. Pentru că mă refer mai ales la catolici şi la ortodocşi, bunăoară, ce ne separă pe noi unii de alţii? Sunt considerate patru mari puncte deosebitoare: primatul papal, adică conducerea Bisericii de către papă, de către Roma, filioque, azimile adică folosirea pâinii nedospite la cuminecătură şi purgatoriul. Dar ce diferenţe sunt acestea? Din punct de vedere creştin nu contează. Singura care prezintă oarecare dificultăţi e primatul Romei, dar şi acesta reprezintă un factor politic, exclusiv politic. Adică Roma, în condiţiile specifice Apusului şi-a exercitat puterea din toate punctele de vedere. Ulterior Răsăritul a creat a doua Romă, Bizanţul. Şi atuncea între aceste două Rome a apărut şi a treia Romă, dar ce au toate acestea cu creştinismul, cu Hristos? N-au nimic de-a face una cu alta. De aceea cred că toată problematica aceasta are la bază exclusiv condiţionări de ordin politic, care odată şi odată va trebui să le înlăturăm.
6. Întrebare: Au existat unele momente istorice în viaţa poporului român din Transilvania (Supplex Libbellus Valachorum, rezistenţa pentru apărarea neamului împotriva politicii şovine ungare de la 1848, şi din timpul dualismului, Marea Unire de la 1918, ocupaţia hortystă a Ardealului) în care Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică au conlucrat destul de eficient, atât pe plan spiritual cât şi pe cel politic.
Am putea spera într-o viitoare conlucrare între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică având în vedere situaţia în care se află acum România? Pe ce credeţi că s-ar putea baza această conlucrare având în vedere tensiunile existente în prezent?
Cum vede Înalt Prea Sfinţia Voastră că s-ar putea ajunge la relaţii tot mai bune în viitor între cele două Biserici şi care credeţi că sunt paşii ce ar trebui urmaţi în această direcţie?
Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Având în vedere motivele expuse mai înainte în legătură cu celelalte întrebări aş spune din nou: deosebirile dintre ortodocşi şi greco-catolici sunt de natură exclusiv politică. În timpul să zicem dominaţiei austro-ungare, pentru că acesta este dualismul, împreunarea tendinţelor Vienei cu cele ale Budapestei, a habsburgilor cu cele ale ungurilor, şi unii şi alţii şi-au dat seama că nu pot domina politic Ardealul sau Transilvania decât unindu-şi forţele. Şi atuncea românii şi ortodocşi şi greco-catolici şi-au dat seama că ei trebuie să conlucreze între ei pentru a face faţă dualismului acestuia. Aşa se face că în perioadele pe care le-aţi menţionat, 1848, 1918, între ortodocşi şi greco-catolici a existat o conlucrare foarte frăţească. Eu cred că factorii politici care au alterat această relaţie de frăţietate între ortodocşi şi greco-catolici va putea dispare atunci când dispar factorii politici. N-aş vrea eu să politizez dar din păcate Revoluţia română din 1989, factorii de răspundere a acestei revoluţii într-un fel au trădat revoluţia pentru că la revoluţie nu mai existau români, maghiari, sârbi, catolici, ortodocşi. Toţi au fost una, aşa s-au simţit şi aşa au contribuit la căderea comunismului. De ce nu s-a păstrat această unitate şi după aceea? Cine e vinovat de disensiunile care au apărut din nou? Nu vreau să nominalizez pe nimeni, dar în ce priveşte pe greco-catolici, ca să dau un exemplu legat de revoluţie, nu a fost posibil ca odată cu revoluţia să nu se anuleze un decret dat de puterea comunistă care desfiinţa Biserica Greco-Catolică? Acest decret din 1948-49 a fost anulat, deci Biserica Greco-Catolică din Biserică scoasă în afara legii a devenit o Biserică legală, dar numai atât. Nu s-a revocat, nu s-a anulat şi tot ceea ce s-a legat de desfiinţare acestei Biserici. Atunci în ‘48 comuniştii au luat greco-catolicilor locaşurile de rugăciune şi le-au aruncat în braţele ortodocşilor. După 1989 odată cu revoluţia era normal să se restituie toate bunurile greco-catolicilor, ori nu s-a restituit nimic. Am asistat la discuţiile care s-au purtat la preşedinţia României din vremea aceea, în 1990-1991, şi cu mare greutate după discuţii interminabile, s-a zis “Bine se dă un decret – din nou un decret – prin care statul, statul român, restituie ceea ce a luat el de la Biserica Greco-Catolică, şi anume nişte şcoli, nişte clădiri, care au fost folosite de statul român începând cu anul 1948. Dar încolo nu s-a restituit absolut nimic, şi asta a fost o sursă de tensiuni formidabile pentru că greco-catolicii legalizaţi fiind n-aveau unde se aduna, unde să-şi desfăşoare activitatea lor şi astfel au început tensiunile care persistă şi în ziua de astăzi dar care nu îşi au niciun rost. Există de exemplu sate, localităţi unde sunt două biserici: ortodoxă şi greco-catolică, fostă greco-catolică, şi un singur preot. Preotul ortodox nu renunţă la biserica de care nu are nevoie, care nici nu-i a lui. “N-o dau asta-i a mea.” Păi cum să fie a ta? Nu-i a ta, nu. Şi de aici sigur conflicte foarte pronunţate la care se ajunge cum se întâmplă mai ales în părţile de nord ale Ardealului, la bătăi, la crime, ceea ce pentru nişte creştini e de neconceput. Nu bisericile în sine sunt vinovate de o atare situaţie, cât factorul politic. Atunci când Bisericile vor reuşi să fie numai Biserici, neinfluenţate de factorul politic, probabil că va fi o turmă şi un păstor.
Mitropolitul Banatului
Nicolae
Pasarea Phoenix Remixed & co 