Libertate şi libertate


Ascension with Mother Earth and Current State of Affairs ...

https://faculty.msj.edu/whiter/liberty.htm

THE LIBERTY PRINCIPLE

By: Ronald F. White, Ph.D.

Liberty is the principle of self-direction. Liberals believe that human beings ought to be able to do, pretty much, whatever they want. Many philosophers follow John Stuart Mill’s idea that utility and liberty are mutually supporting principles. After all, if a happy society is necessarily composed of happy individuals, if we as individuals, know what kinds of things make us happy and other people and the government do not, then civilized society must protect an individual’s right to pursue the things that make her/him happy. But as we have already seen, sometimes the pursuit of pleasure by some individuals conflicts with the pursuit of pleasure by others. Of course, there are varying degrees of conflict here. After all, in modern society it is almost impossible for us to act without interfering with another individuals private pursuit of pleasure. For example, my elderly neighbor finds her pleasure working in the tranquil and serene confines of her garden. I enjoy playing electric guitar at a near-deafening volume level, but my elderly neighbor complains that my playing is both physically and aesthetically painful to her. Another neighbor experiences pleasure from raising vicious pit bulls, while my children derive pleasure running around the neighborhood playing „Capture the Flag” on warm summer evenings. Any society committed to the private pursuit of pleasure or happiness and the liberty necessary to sustain it, must provide for the resolution of this natural conflict between private and public interests. So over the years, philosophers have proposed a variety of liberty limiting principles..

Libertarians recognize only one liberty limiting principle, harm to others. Their strategy is to distinguish between self-regarding acts that do not harm or violate the rights of others and other-regarding acts that do. They argue that a liberal society may regulate other-regarding acts which violate the rights of others, but not purely self-regarding acts. Of course, it takes „thick skin” to live under a libertarian regime. My children and I must tolerate my neighbor’s vicious barking dogs, unless I can prove that it probable that they might escape and harm my children. My elderly neighbor might occasionally have to wear earplugs to blot out my loud guitar playing, barking dogs, and screaming kids. At any rate, unless there is harm to others involved, these kinds of disputes are to be resolved by the individuals involved and not by the coercive power of the state. Of course, if my dog-loving neighbor’s pit bulls periodically escape and bite my kids, then the government could justify regulating his actions (or the actions of his dogs). 

Libertarians consider speech to be (almost always) self-regarding, in the sense that words rarely „harm” other persons. (Remember when we were kids we used to say, „Sticks and stones will break my bones, but names will never hurt me!”) Some libertarians, like John Stewart Mill, defend free speech on utilitarian grounds by saying that by leaving speech unregulated we are more likely to find the truth in a diversity of expressed opinions.

But clearly, some forms of speech do harm others. As Mill suggested, if I falsely yell, „FIRE!” in a crowded theater, and if I know that there really is no fire, my words may unnecessarily harm others. Sometimes in the exercise of free speech, we harm others by making false derogatory statements or by advocating violence against them. Other forms of speech might harm public institutions. For example I might make a public speech in which I advocate tax evasion as a means of protesting tax policy in the United States. However, if harm to public institutions were used to limit free speech, many morally repugnant institutions (such as slavery) might never have been repealed.

Over the years philosophers have proposed a number of liberty-limiting principles; such as: harm to others, harm to self, offense, and legal moralism. Of course, Mill recognized “harm to others” as the most salient, and perhaps the only justifiable liberty-limiting principle. Many argue that “harm to self” can sometimes be invoked as a liberty-limiting principle. Acts of paternalism involve violating a moral principle, usually liberty, for in order to provide an unwanted benefit or prevent someone from a harming themselves. Hard paternalism is when you either provide an unwanted benefit or remove a harm from a rational person. Soft paternalism is when the unwilling target of our beneficent acts is irrational.  Paternalism can be exercised by either individuals, groups, or even government. Of course, not all acts of paternalism can be morally justified.    

Another often proposed liberty-limiting principle is the offense principle, which states that I am at liberty to pursue my own private interests as long as I do not „offend” others in the process. The difficulty with applying this principle is the fact that we all have different levels of sensibility. Some people are offended very easily. For example, some thin- skinned individuals are offended when mothers breast-feed their children in public places. They insist that it ought to be performed only in private places. But if we regulate public places in such a way to avoid all possible sources of offense, our collective liberty would be severely curtailed, and our public places would not be much fun for anyone. What I consider to be offensive might not be offensive to others. At least some people are offended by rap music, public nudity, burning the American flag, Rush Limbaugh’s radio show, and houses painted pink. Therefore, the widespread use of the offense principle as a liberty-limiting principle may lead to a pretty dull life. That’s why the offense principle requires some objective, mutually agreed upon, public standard. All libertarians agree that that principle might is voluntariness. Hence, we might argue that public acts that offend a large number of people can be restricted, only if, they are imposed on others without their consent. For example, if you voluntarily attend an art exhibit knowing that it contains homo-erotic material, then you cannot subsequently claim to be offended. Logically, you cannot be voluntarily offended! But voluntariness alone doesn’t seem to solve much. 

The liberty-limiting principle known as Legal Moralism holds that civilized society can justifiably enforce rules of morality. Hence, advocates of this principle believe that the liberty of individuals can be justifiably limited by a moral code imposed and enforced by government, even if there are no harms or offenses committed. For example, I cannot buy beer or wine on Sunday morning in Cincinnati. The city cannot justify that law by arguing that buying beer either harms others, harms me, or offends others. Apparently the law exists because the city simply believes that it is immoral to purchase beer at that time when you ought to be in church. Some forms of legal moralism also encroach upon the private, self-regarding sphere. Laws against, polygamy, fornication, and sodomy might be good examples. The basic problem with using the power of government to enforce morality is determining which moral principles to enforce. Given the variety of moral convictions expressed by the numerous religious groups practicing in the United States, legal moralism could also make for a very restrictive public and private life.

In summary, there have been many proposed liberty-limiting principles. The more the government limits liberty in public and private spheres, the less room there is for individuals and groups to pursue happiness as they see fit.

SAU

The Seven Principles of Liberty

The Seven Principles of Liberty


Where the Spirit of the Lord is, there is Liberty.

2 Corinthians 3:17

Each of the Seven Principles of Liberty are built on the one before and are rooted in God and His Word.


1. God’s Principle of Individuality

Doctrinal Application: Our God is Himself an Individual who made us in His image for a providential purpose.

Personal Application: My unique individuality has a purposeful destiny that can only be fulfilled through Christ’s redemption.

2. The Principle of Christian Self-Government

Doctrinal Application: Knowing God through Christ teaches me to obey Him and enjoy liberty with law.

Personal Application: I am only properly self-governed when governed by Christ.

3, The Principle of Christian Character

Doctrinal Application: As my character is forged by Christ, I reach my fullest expression and enjoy harmony with others.

Personal Application: My character predicts the success and happiness of fulfilling my destiny.

4. Conscience is the Most Sacred Property

Doctrinal Application: Righteous law protects life and property; consent is the title to conscience.

Personal Application: My stewardship of property, both internal and external, has consequences.

5. The Christian Form of Our Government

Doctrinal Application: The form of government proven to best protect life and property is a Christian constitutional federal republic.

Personal Application: As I learn to think governmentally, I can balance the three powers of government to avert the tyranny of self in my personal conduct.

6. Planting the Seed of Local Self-Government

Doctrinal Application: Education is the cause to effect multi-generational maintenance of a Christian republic.

Personal Application: I continually sow seeds in my thought, speech and action; consequently I continually reap the results.

7. American Political Union

Doctrinal Application: The internal gives rise to the external.

Personal Application: Internal unity spawns external union.

Bravo Lituania!


https://www.hotnews.ro/stiri-international-24645869-prefera-vedem-iadul-inghetand-lituania-refuzat-imediat-cererea-belarus-extradare-svetlanei-tihanovskaia.htm

Lituania a refuzat vineri o cerere din partea Minskului de extrădare a liderei opoziţiei belaruse Svetlana Tihanovskaia, care a fugit din Belarus după ce a început reprimarea protestelor declanşate de alegerile prezidenţiale contestate din august anul trecut, relatează DPA, preluată de Agerpres.

Adio Facebook!


Why Facebook Sucks — 10 Reasons why FB is Bad for your Business

Ei da, i-am spus adio domnului Zuckenberg. Deșteptului domn Zuckenberg. Miliardarului Zuckenberg. Din mai multe motive. Cu riscul de a fi categorisit în fel și chip. De exemplu: izolat, paranoic, demodat, bătrîn și sclerozat. Plus alte 10000 de epitete care de care mai invectiforme. Sau infenc-ifomale.

Noua mea pasiune, fără legatură de lepădarea de Facebook este muzica greacă. Mult mai profitabilă.

Totuși de unde astă detașare? Totală și iremediabilă. Și i-messenger-ială. Nu cred că există o ierarhie a motivelor, așa că iacătă-le de-a valma:

1. Mutra domnului Zuckenberg la audierea în comisia senatorială de acum vreo doi ani cînd cu analytica aia ce zicea că l-a pus pe Trump președinte. Mi-a inspirat atîta neîncredere încît dincolo de orice raționament obiectiv dedus din răspunsurile și promisiunile sale domnul Z a primit un cartonaș galben. Primul. Era un fault grosolan la inteligența pe cale de dispariție a omului de rînd conectat cu persoane interesante, cunoștințe mai vechi sau mai noi, familie, prieteni, rude si alte categori de participanți la traficul social media.

2. Al doilea indicator al îndreptării spre afișarea anunțului de terminare a relației prea puțin reciproc avantajoase cu domnul Z a fost avalanșa de pronunțări venite din direcția inteligenței populare. Aia ce se substituie experților. Dacă tot îți dai cu părerea și dacă tot nu contează cine ești sau cine este angajat în discuție, de ce să nu dai cu flitul? “Dacă vrei, poți!”, întocmai cum suna celebra reclamă Adidas din anii 90.

M-am săturat de vocea maselor. Am preluat vorba lui Moțoc și cum nu fac politică, chiar nu-mi pasă de corecția lui vodă Lapușneanu. Pentru mine rămîn tot “Mulți, da’ proști!”

Al doilea cartonaș galben!

Plîng pentru mase că-s fără Stăpîn, dar nu le cînt în stună.

3. Nu în ultimul rînd în zilele plictisului pandemic m-a plictisit algoritmul domnului Z. Intram, re-intram, re-freșam pagina de Feisbuc și apăreau aceleași persoane cu aceleași comentarii. Parcă eram captiv în abdomenul dolofan al unui muzeu de tip labirint. Oare cine este Minotaurul? Sau Cerberul infernului Facebook? Și cînd vine? Așa c-am decis să scurtez așteptarea. Nu ucid Minotaurul/Cerberul, ucid afacerea domnului Z. Feisbuc mori!

Cartonaș roșu!

4. Ei, am ajuns și la punctul patru, deci am depășit punctele esențiale ale unei serioase predici baptiste. Nu mai voi să fiu dependent. Nu mai voi asuprire. Nu mai voi stăpînire streină. Voi neatîrnarea! Am ridicat stindardul libertății, am pupat statuia cu făclia de pe țărmul Americii de Nord, mi-am declarat elefteria mou…

Influență europeană, balcanică, greacă. Cel puțin ăștia au avut imperii după imperii. S-au dus pînă-n India, au inventat filosofia, ne-au dat teologhia și ne-au exploatat pe noi doar ceva mai mult de 100 de ani. Deci o dependență în minus. Așa că mi-am luat vreo douăzeci de cărți. Trăiască elefantu!

5. Cinci? Înc-un punct și pun de-o carte-n toată regula! Nu pot să spun c-am fost dezamăgit de prietenii mei de pe rețea. Cu unele excepții notabile. Nu m-am așteptat, dar cum fiecare avem dreptul la o opinie, fie ea și deplasată, cum nu eu ți-am cerut prietenia, fie domle cum vrei: du-te cu părerea ta și să ne vedem sănătoși cu altă ocazie! Cu puțin timp înainte de a lua decizia evacuării domnului Z din universul meu personal m-am bucurat c-am putut reduce numărul prietenilor sub 500. Dar cum sub 200 erau activi, și din ăștia doar cam 30 chiar aveau ceva de zis, restul fiind rezervați și rezervate, am decis să nu mai dau atîta din pix – a se citi tastatură – și am decis să fac pasul hotărîtor. Prea semăna a exhibiționism intelectualo-emotiv. Și gata!

6. Ei și șase! Nu se putea fără 6! Cu toate că șase nu a fost determinant la ora luării deciziei, el se adaugă la dimensiunea-mi paranoică a implicării domnului Z și a altor domni, printre care, domnul T, O, J și alți domni si doamne interesate de cînd, cum, de ce și de ce nu accesez eu pe internet. Și nu în ultimul rînd aferenți acestor domni diverse agenții, partide și servicii interesate de clickurile mele.

Plus reclamele ce abundau de nu mai aveai loc de ele. Sau articole sponsorizate care nu mă interesau nici cît negru sub unghie. Am raportat de șpe mii de ori diverse situri ce aveau intenția să mă amețească că Suedia renunță la euro și că ce mare dezastru este asta pentru UE. Suedia nici măcar nu a adoptat euro ca monedă națională. Plus alte situri cameleonice și postări anti-Ue, pro-Rusia, pro-China. Mai lăsați-o cu manipularea. Nu fac parte din mase!

Așa că aim aut! Kialitas! Liber! Menționez că nu mi-am instalat Facebook pe mobil, era doar pe laptop, ceea ce a presupus o oarecare deținere a controlului din partea mea. Nu m-am, să zicem așa, destrăbălat cu domnul Z. Dar relația era nocivă și a evoluat iremediabil și inevitabil spre divorț. Ceea ce nu părea chiar iminent s-a produs. Nu cer pensie alimentară. Nici nu insist că doar eu sunt de vină…

Am mai mult timp. Sunt mai calm. Citesc mai mult, gîndesc mai mult. Lucrez mai mult. Chiar și fizic. Și-mi face plăcere.

V-am convins?

Renunțați la Facebook. Eliberați-vă!

În loc de proteste: întrebări despre libertate, muncă, democraţie şi Dumnezeu


Probabil există destui gîndirişti care ar afirma că în limitele raiului Adam şi Eva, şi deci şi ei, s-au simţit închişi, limitaţi, lipsiţi de libertate. Nu tu descoperirea eului, nu tu experienţe negative cu care să dea buzna în zona interzisă, nu tu pic de dezmăţ. Cu toate astea, dacă stau să mă gîndesc mai bine, în rai exista doar o singură interdicţie. Culmea! Unde aţi mai pomenit în întreaga istorie o societate omenească să aibă 1, una bucată interdicţie?  Ei, o fi legea lui Dumnezeu exprimată pozitiv în două, chiar într-o poruncă, dar, dacă ne uităm la metodologia punerii în practică, vom vedea că firma de avocaţi Moise & co, şi după ea Pavel & co, au cam exagerat.

Şi o dată interdicţia călcată, cei doi au fost blestemaţi să muncească. Va să zică de ce? Acuma erau liberi şi blestemaţi, puteau munci după puterile lor pentru a realiza ceea ce şi-au dorit: să fie ca Dumnezeu. Chiar aşa? Mă întreb cine a pus la ieşirea din rai lozinca „Arbeit macht frei”? Spre deosebire de nazişti unde lozinca se citea intrînd, de data asta ea se citea ieşind.

După ce şi-a dat puţin cu pumnii în cap ca să se orienteze, cuplul generic s-a pus pe treabă. Curînd rezultatul libertăţii se va vedea tot în domeniul pumnilor lui Cain şi Lameh. Unii se credeau mai liberi decît alţii. Vom vedea că istoria se repetă.

Omul a vrut să fie mai liber şi i-a pus pe alţii să muncească în locul său. Pur şi simplu nu era satisfăcut cu animalele care nu puteau face decît munci brute. Adică era putere, dar nu era creier, fineţe, comunicarea era de tipul hăis-cea, şi întreţinerea o făcea tot el. Aşa că a inventat robii sau sclavii. Omul stăpîn era într-un fel dumnezeul sclavului, acel om ce devenise animal sau mai rău, obiect.

Apoi, omul a inventat maşina. Dar maşina nu lucra singură şi s-a ajuns la alte complicaţii. Acum unii se întreabă dacă nu cumva omul a devenit sclavul maşinii… 

Sclavii s-au săturat de multe ori să muncească pentru diverşi faraoni de pe Nil sau de aiurea, aşa că au decis să schimbe ordinea firească şi să devedească lumii că puterea sunt ei. Peste veacuri unul mai cu moţ ce se credea soarele de pe cer, va exprima acest adevăr încapsulînd tot poporul şi toată ţara în augusta sa persoană spunînd „L’etat c’est moi!” Peste cîteva secole această afirmaţie a fost tradusă şi în limba română: „Cinei harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gîndeşte…” ce contrasta cu lozinca de inspiraţie fesenistă: „Noi (adică ei) muncim, nu gîndim!” Ca la noi, la nima!!!

Grecii au inventat un concept nou, democraţia, pe care chiar l-au pus în aplicare, evident nu pentru foarte mult timp. Dar microbul a prins. Puterea celor mulţi a dus la răscoale, revoluţii şi iar revoluţii. Pînă şi musulmanii care sunt adepţii supunerii necondiţionate s-au dedat la fel de fel…

În secolul XIX cîţiva mai deştepţi, susţinători ai celor ce îi voiau ca Adam şi Eva să fie eliberaţi din paradis au tras concluzia că „Munca l-a făcut pe om”, insinuînd că în lipsa lui Dumnezeu, maimuţa s-a apucat de joacă şi uite aşa a creat un obiect, procesul denumindu-se „muncă”, ce s-a desfăşurat conform unei „gîndiri” ce a dus la apariţia unei „conştiinţe”. În urma acestui proces teribil de şi traumatic, extenuant al creaţiei, biata maimuţică şi-a pierdut (chipurile!) …coada, cîştigînd cîţiva cromozomi, mersul biped şi un creier ceva mai mare. Maimuţa s-a eliberat. Vorba vine, de cine? De maimuţoi, de tigru, de bursa bananelor, de şarpe sau de evoluţia speciilor?

Cum te putea elibera munca, cînd ea a apărut în urma alungării din paradis? Păi munca te poate elibera de sărăcie, îţi poate da o anumită libertate economică, dacă munceşti ai cu ce să trăieşti şi poţi studia, călători, poţi schimba banii obţinuţi în ceva ce îţi lipseşte, te poţi „distra”. Uneori cu banii îţi poţi cumpăra sau menţine libertatea, dacă nu toată, cel puţin parţial, plătind tribut ungurilor, turcilor, polonezilor, ruşilor, nemţilor, femeiului, uniunii europene şi aşa mai departe.  

„Arbeit macht frei” a fost unul dintre sloganurile de marcă ale nazismului concentraţional. Intrai pe poarta lagărului şi temerile ţi se potoleau cînd dădeai de lozincă: dacă munca te face liber, atunci vei munci cu sîrg pentru că există doar o cale pentru recîştigarea libertăţii. Să nu uităm însă că de cele mai multe ori eliberarea venea atunci după ce sufletul îţi părăsea trupul evaporîndu-se în văzduh prin coşul crematoriului. Pentru cei din afara lagărului a fi loial partidului şi conducătorului unic devenea o garanţie (e drept destul de relativă) pentru asigurarea unei libertăţi restrînse în cadrul sistemului.

De partea cealaltă a extremei politice trudeai pe ogoare sau în uzine pentru o viaţă mizeră sau dacă nu îţi convenea plecai (dacă mai apucai) în Gulag la munca silnică din care te eliberai după mulţi ani dacă regimul avea impresia că erai recuperat şi meritai să fi liber, adică liber în acea nelibertate liber consimţită. Bineînţeles, dacă nu sfărşeai îngheţat pe undeva. Libertatea proletariatului se definea în detrimentul burgheziei şi aristocraţiei, a duşmanului de clasă şi transforma întreaga ţară într-o închisoare în care gratiile erau puse la graniţe.

Ambele societăţi au avut mase de oameni care au acceptat întregul sistem susţinîndu-l cu preţul libertăţii sau chiar al vieţii. Milioane de oameni au murit luptînd pentru libertate sau au căzut victime acestui conflict. Omenirea a traversat o perioadă traumatică căutînd să definească şi să impună bunul cel mai de preţ după umanitatea în sine: libertatea. Pentru că în esenţă despre asta este vorba cînd vrem să fim fericiţi. A fi liber înseamnă a fi fericit şi a fi fericit înseamnă a fi liber.

De fiecare parte a extremelor baricadei politice exista un concept al libertăţii şi a lipsei acesteia, insistîndu-se pe libertatea grupului şi limitarea liberăţii individului. În scurt timp a devenit clar pentru cine voia să vadă că ideologia marca strict limitele libertăţii definind adevărul, nu invers. Astfel că aşa cum era de aşteptat, cele două ideologii au intrat în conflict direct. Atît fascismul, cît şi comunismul susţineau un paradox: puteai să fi liber fără să te bucuri de libertate, sau să fi închis şi fericit.

Pentru a ajunge însă la libertatea individuală şi la a-ţi face cheful sau damblaua fără a aduce atingeri libertăţii altui individ trebuie să existe nişte limite valabile pentru toţi indivizii. Nu poate să îţi vină cheful să vînezi unde vrei tu, ce vrei tu şi cu ce armă vrei tu, pentru că s-ar putea ajunge la unele exagerări. Unii ar vîna o sută de iepuri cu toate că pot mînca doar unul sau ar pescui cu curent electric sau cu dinamită cînd oarece semeni de-ai lor ar vrea doar să facă o baie bună în aceiaşi apă, în acelaşi loc şi timp.  Ca urmare, este de preferat ca limitele libertăţii să fie bine definite pentru a nu-i afecta pe cei care nu vor să fie la fel de liberi sau de fericiţi ca mine sau ca tine. Dar şi aici mai este de discutat pentru că putem să fim de acord cu principiile, dar unii să le cadă victimă din exces de zel, prostie sau pur şi simplu datorită ambiţiei altora. Alţii preferă ca limitele libertăţii lor să fie cît mai larg definite, avînd ei înşişi grijă să nu le depăşească şi să trăiască în bună înţelegere cu aproapele şi implicit şi cu Dumnezeu. Asta ca să nu credeţi că l-am exclus din ecuaţie.

Dar cum se poziţionează homo religiosis în această afacere? Păi, pe vremea lui Hitler, unii i-au comunicat că nu el defineşte libertatea conaţionalilor săi, cu atît mai puţin limitele adevărului. Alţii l-au confundat pe Hitler cu Dumnezeu. Parcă totuşi Dumnezeu n-are mustaţă… Timpul, acest ceva ce nu există, dar de care ne lovim toţi, a demonstrat încă o dată că Hitler et co nu au avut dreptate. Mai greu a fost cu comunismul (de fapt încă e greu cu comunismul, acest demon cameleonic) pentru că şi-a însuşit (în mare parte ca şi nazismul, o altă religie seculară) elemente specifice creştinismului pe care le-a personalizat şi le-a globalizat aidoma unei religii universale.

În cele din urmă, cel puţin practic, timpul i-a venit de hac şi comunismului. Lenin e tot în Piaţa Roşie, Stalin nu se mai întoarce, Mao se uită la noi doar din tablouri şi fotografii. Nu-l mai amintim pe Ceauşescu sau pe Pol Pot. Pentru că a vrut să fie şi duşmanul de moarte al creştinismului (o religie universală – spre deosebire de nazism sau fascism, ce propagau antisemitismul, perceput în general ca fiind o formă de rasism), comunismul a rămas în conştiinţa multora ca o ideologie umanistă, pozitivă, aplicată prost; s-a inoculat ideea că, în alte condiţii, cu alţi conducători, comunismul ar fi viabil şi ar genera fericirea mult visată în care fiecare va munci după posibilităţi şi va fi recompensat după nevoi.

Cît despre creştinism, cînd el este confundat tot cu o ideologie în care trebuie să te supui liderului unic şi să împlineşti în mod obligatoriu toată legea scrisă, nescrisă sau închipuită, nu e de mirare că începi să te întrebi dacă nu cumva pe frontispiciul bisericilor nu citeşti (cel puţin printre litere) acelaşi slogan ne-eliberator „Arbeit macht frei”! Asta în cazul în care nu ţi se spune clar şi răspicat acest lucru. N-am înţeles de ce se întorc unii la lege după ce Isus Cristos a venit să le ofere libertatea. Oare de ce s-a ţinut conciliul de la Ierusalim referitor la libertatea neamurilor? Cu toate acestea după sute de ani de creştinism multe din practicile creştine s-au întors la iudaism. Cu atît mai ciudat cu cît Templul şi preoţii iudei au dispărut. Mare semn de întrebare.

În fine trăgînd o linie peste eforturile omului de a-şi asigura libertatea şi fericirea în eterna sa căutare a adevărului, nu pot uita dezamăgirea lui Martin Luther, călugăr augustinian autosechestrat în mănăstire, predînd cursuri de Scriptură. După ani de frustrări şi dezamăgiri pentru că nu ajungea la neprihănirea lui Dumnezeu, a ajuns în cele din urmă la Romani, ceea ce a declanşat criza: nu poţi să fi mîntuit prin propriile tale eforturi. Are Sola fide, sola graţia şi sola scriptura vreo legătură cu „Arbeit macht frei”?

Democraţia actuală din România însă e una ciudată: vrem politicieni cinstiţi într-un sistem necinstit. Vrem muncă, dar fără putere. Poate că cei ce muncesc ar trebui să treacă mai des pe la cabina de votare, să demonstreze că nu banul, berea sau micul îi schimbă concepţia despre libertate, fericire şi muncă. Şi ar fi cazul ca biserica, indiferent care ar fi aceasta, să se trezească pentru a nu fi măturată de pe scena istoriei aşa cum s-a întîmplat atunci cînd nu a luat poziţie. Cîrdăşia bisericii cu banul, cu puterea şi cu abuzul nu poate previni surpriza limitării sau chiar desfiinţării ei. Moda construirii de catedrale, chiar de ar fi pentru mîntuirea neamului, ar trebui să ia sfîrşit. De la ce să fie mîntuit neamul acesta decît de la necredinţă, sărăcie, corupţie, sete de putere, dezmăţ, minciună şi ura faţă de aproapele. În viitor oare ar fi o surpriză ca cei ce stau la cozi la moaşte să rupă din cărămizile bisericilor pentru a le arunca împotriva unui dumnezeu care nu este Dumnezeul care mîntuie de toate aceste racile?

Vasile cel Mare, Despre bănci: Omilia a II-a la o parte din Psalmul XIV


Unii spun că mulţi s-au îmbogăţit din împrumuturi.

– După părerea mea, mai mulţi s-au sinucis. Tu îi vezi pe cei care s-au îmbogăţit, dar nu-i numeri pe cei care s-au sinucis, care, nemaiputînd îndura ruşinea faţă de creditori, au preferat moartea, decît o viaţă plină de ocară. Am văzut o privelişte jalnică: copii din oameni liberi duşi la vînzare în piaţă din pricina datoriilor părinţilor. N-ai bani ca să-i laşi copiilor ? Nu le lua şi libertatea! Un singur lucru păstrează-le: bunul libertăţii, averea pe care ai moştenit-o tu de la părinţi! Nimeni niciodată n-a fost dat în judecată pentru ca tatăl lui a fost sărac; datoria părintească însă duce la închisoare. Nu lăsa un contract care să fie un blestem părintesc pentru copiii şi nepoţii tăi.

Ascultaţi, bogaţilor, ce sfaturi dau săracilor din pricina neomeniei voastre! Să rabde mai bine săracul greutăţile vieţii decît să primească nenorocirile care vin de pe urma dobînzilor. Dar, ce nevoie ar mai fi de cuvintele acestea, dacă aţi asculta de Domnul?