Biserica sa schimbat


Acum câteva zile m-am întâlnit cu cineva. Om ce bate la poarta vârstei a doua. În care eu am intrat de mult. Şi ne-am pus pe vorbă. Sau vorbe. Destul de negative, dar şi pozitive. Şi istorice. Ca vârsta noastră. De la una la alta şi de la unul la altul. Cum am fost baptist şi el încă mai este vă închipuiţi pe ce ne-am concentrat. Ca să nu zic focusat.

Apropo, ştiu, în mod normal s-a se scrie aşa nu ca în titlu. dar titlul nu e greşit. Asta a fost intenţia. Să greşesc ca să atrag atenţia. Sau să scriu intenţionat greşit ca să sune mai ciudat. A, nu e de la Feisbuc, nici de la alte reţele sociale. Nu activez în nici o reţea. Nici măcar una socială.

Deci, am vorbit şi ne-am vorbit. Despre cunoscuţi. Unii de aproape, alţii de departe. Unii trecuţi dincolo chiar. Şi despre cei vii. Numai să fi fost vorba de vii… Iar o dau pe negativ. Ză darc said.

Şi am mai vorbit despre biserică. Aia ce sa schimbat. În esenţă aia baptistă. Dar şi celelalte. Despre cum este să fii în biserică, dar să n-ai biserică (era să scriu nai…).

Oricum despre aia baptistă nu mai sunt la curent. Nici când eram nu cunoşteam multe nume – mai ales de pastori/păstori – dar acum e şi mai şi. Trăiesc din amintiri – ca să zic aşa.

Ideea de bază a fost că biserica nu mai este cum a fost. Adică nu mai este cum a fost pe vremea mea şi a sa. Dar la un moment dat ne-am dat seama că dincolo de această realitate, că nici ea nu mai e ca atunci, nici noi nu mai suntem ca atunci. Evident, am trecut prin câteva experienţe. Am căzut de acord însă că bisericile au devenit nişte cluburi. În care creştinii vor să audă ce le place. N-ar fi poate rău, depinde ce le place.

O chestie interesantă a fost ideea ce mi-a împărtăşit-o de a se ruga biserica din care face parte pentru un pastor după inima lui Dumnezeu, propunerea colectivă. Obiecţia lui a fost că de ce să trimită Domnul un pastor după inima sa ca să se lupte cu ei, care nu sunt după inima sa? N-ar fi mai bine să se roage biserica ca fiecare să fie după inima Domnului şi pastor s-o găsi? Poate că da. Dar oricum el nu va bate opţiunea de pastor azi-nu-mergem-la-biserică-stăm-acasă-pe-net- şi-ascultăm-o predică-mai-bună…

În fine, m-am văitat şi eu că informaţia fiind pe toate gardurile, posturile de radio şi pe internet, cam toţi ne-am obişnuit să vedem, ascultăm ce ne place, de câte ori ne place, cine ne place, aşa că tare bun trebuie să fie cel de la amvon ca să nu adormim. Dar dincolo de asta eu am mai avut un of.

Pentru că după cum ziceam informaţia e pe toate gardurile, mai nimeni nu are timp de creştinismul unei epoci trecute. Când Biblie se scria cu b mic. Când numele Isus Cristos era interzis. Când dacă nu citeai ceva din Biblie simţeai că nu-ţi vorbeşte Domnul. Când trebuia să găseşti răspunsuri la propriile întrebări existenţiale pentru nimeni nu ţi le dădea sau erai minţit. De propaganda comunistă. Când cuplai instantaneu cu un alt creştin şi nu conta că ei au sau nu au cor. Că ei au sau nu tobe. Apropo, în afară de fanfară nimeni nu avea tobe. Sau ecran. Sau TV cu circuit închis. Serios? Se putea şi fără? S-a putut şi fără aer condiţionat, dar mai greu. Şi fără mega church-uri s-a putut. Şi fără universităţi creştine.

Dar ce era esenţial era acea descoperire personală a lui Dumnezeu cu aplicaţii imediate într-o lume cvasi comunistă, dar în faliment iminent. Ei, nu plâng după ce era cândva. O eră s-a sfârşit, alta a început – de ceva timp. Păcat că biserica nu şi-a dat seama. Cu alte cuvinte, biserica sa schimbat. Acum nu mai este textul atât de important, informaţia este pe toate gardurile. Aproape că şi Scriptura… Dar acum – ca şi atunci – omul întruchipează textul. Omul este sau poate fii scriptura.

Duhul se manifestă în oameni, în acţiuni, atitudini. S-a ascuns în textul ce nu mai este studiat, dar se lasă descoperit de cine-l caută. Despre care vorbim uneori cu nostalgie. Pentru că nu mai avem timp. Am uitat de text? Am uita de ce şi cine este în text. Dar nu numai în text. Ci şi în Duh.

Şi-n final ne-am luat la revedere. Nu cu speranţa că vom supravieţui schimbării ca ultimi dinozauri refugiaţi într-un muzeu al ştiinţelor naturale. Nici că vom încerca să reedităm – ce credeam noi că a fost – epoca de aur de odinioară. Ci doar că vom continua. Să căutăm Adevărul. Oricum biserica ce sa schimbat nu e a noastră. E a lui.

A clona sau a nu clona? – aceasta este a doua întrebare


Cloning Cartoons

După ce am lămurit că clonarea bisericilor și a sfinților nu este o soluție divină, să trecem la a doua întrebare. A clona sau a ucenici/uceniciza? Cu alte cuvinte a face clone sau a face ucenici?

E limpede că clonarea este o reproducere ieftină a unui exemplar existent. Chiar dacă genetica o fi scumpă, reproducerea sau aidomicizarea (de la aidoma, re: la fel) credinciosului se realizează fără prea multe costuri. Să exemplificăm.

Clonarea nu necesită dezvoltare. Nu are riscuri. Nu pretinde folosirea imaginației. Este rutină. Chiar dacă pare scoasă din tipare – pentru că este diferită de metoda clasică de reproducere – clonarea este banală, ieftină și garantat sigură.

Contraindicații divine? Păi o fi fost Eva produsă după un tip de clonare, dar produsul finit a fost mult diferit de Adam. Pe simplu motiv că Dumnezeu nu a făcut încă un Adam. Și chiar dacă cumva ar fi făcut, l-ar fi dotat corespunzător, ca pe Eva. Nu de alta, dar Adam nu era curent cu tehnologia reproducerii in vitro și șchiar dacă-ar fi fost, ce avea să reproducă, un alt Adam? Matematic exprimată această posibilitate ar fi fost de tipul A+A=A=Ø. Indiferent câte mii de ani ar fi trăit prin Eden sau aiurea imposibilul cuplu primordial.

Dar să nu mai batem câmpii Edenului că avem și noi și voi destule câmpii care-s bătute de li se aud vaiete până hăt-departe!

Ce presupune partida Isus + 12 + alți ucenici din Evanghelii, fapte sau alte scrieri canonice? Păi, n-a existat Ucenicul 0 care să-i fi infectat pe toți cu metodă și practică. La început… a fost Ioan, poreclit Botezătorul, apoi Isus, poreclit Mesia.

Amândoi au avut ucenici. Ioan pentru că făcea publicitate aplicării Legii fără deosebire de statut social. De aceea judecată viitoare avea justificate trimeteri la apocalipsa ce va să vie, fără discriminare, pentru toată lumea. Și ar fi fost bine să scapi de judecată. Ceea ce unii chiar au încercat. Într-un fel sau altul. Ucenicizarea făcută de Botezător a fost confirmată de două ori de Isus. Prima dată la botezul său, apoi după întemnițarea lui Ioan.

Apoi Isus. A acceptat condiția botezului, separarea postului celor patruzeci de zile, tentativa triplei ispitiri și și-a ales primii ucenici, cărora li s-a făcut cunoscută confirmarea sa de sus. Isus era Fiul.

Aici probabil ar trebui ruptă pisica. Sau aici ar trebui să se taie cu bisturiul ca să se facă lucrurile cât se poate de clare. Da, și Ioan și Isus au avut un grup de ucenici. Dar – atenție! – accentul nu s-a pus pe grup. Nu se punea problema autentificării misiunii celor doi pentru că aveau grupuri. Orice rabi mai răsărit din Israel avea grupul său de ucenici. Orice maestru în ale filosofiei era chinuit sau chinuia câțiva învățăcei ce roiau în jurul său. Poate aici era mai de dorit un grup, cu cât mai mare, ca i se ducă faima cât mai departe. Ah, Diogene, unde ești?

Ca urmare, dimensiunea esențială a misiunii celor doi, dar mai ales a lui Isus, nu o reprezenta grupul de ucenici ca formă de organizare, ci intenția, scopul sau obiectivul soteriologic și escatologic. Doar cu Isus și prin Isus au putut înțelege ucenicii după răstignire, înviere, ridicarea la cer și pogorârea Duhului care a fost esența învățăturii acestuia vreme de trei ani.

Totala dedicare, nu organizarea, sacrificiul suprem, nu încadrarea într-o strictă disciplină cu cine știe ce manifestări exterioare, imitatio Cristi, nu copierea gesturilor și cuvintelor lui Christos, dăruirea sa, nu stilul său de a umbla pe apă au avut un impact. Nici măcar ridicarea la cer nu a fost reprodusă de cei ce vor fi numiți apostoli. Nici de urmașii lor.

N-ar fi putut Isus, Fiul lui dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, să facă o minune și să le introducă instantaneu în memorie toate datele lucrării sale, cu note de subsol, bibliografie și diagrame pentru cucerirea lumii? Ba da. Dar totuși metoda lui a fost alta. Mai primitivă. Fără evaluări după fiecare predică sau alungare de demoni. Fără repetiții și prioritizări financiare. Făcând abstracție de vânzătorul Iuda.

Pentru că o astfel de metodă minunată n-ar fi putut duce mai departe ceea ce el a inițiat. Pentru că nu putea fi reprodusă. Ce uităm azi, când punem accentul pe grup ca formă exterioară de organizare a bisericii nu are de multe ori prea multe puncte comune cu ce a făcut Isus. De ce? De ce uităm azi că deși Isus a fost zi și noapte cu cei 12/11, el nu le-a spălat creierul, ci picioarele?

De aceea ne mirăm și azi de întrebările fără sens, de interpretările uneori fără noimă a viitorilor apostoli menționate fără pic de protecție contra penibilului în Noul Testament. Și totuși Isus i-a îngăduit, ba l-a îngăduit și pe Iuda până la finalul vieții sale. Totul era la vedere. Totul era împreună. Toți se bucurau sau se întristau, erau obosiți sau flămânzi, uzi sau transpirați.

Dar numai Isus a purtat grija tuturor. Dar numai Isus a fost în primejdie de moarte. Dar numai Isus a fost vândut. Dar numai Isus a fost judecat. Dar numai Isus a fost batjocorit. Dar numai Isus a fost bătut și scuipat. Dar numai Isus a fost răstignit. Și numai Isus și-a dat viața pentru ei, ba chiar în locul lui Baraba.

A făcut toate astea pentru grup? Pentru o nouă tradiție? Sau pentru niște clone? Nu. Isus a făcut ucenici în acest fel pentru că doar așa putea fi transmisă misiunea sa mai departe. Pentru că numai așa mântuirea putea să fie împărtășită. Fără condiții. Dar cu garanția absolută a reușitei.

Clonarea în biserică evită disputele în favoarea uniformității, garantează liniștea și conformarea la forme. Când totul este programat, ținut sub control și sancționat pentru eficientizare și succesul de moment. În aceste condiții nu există un Iuda care să fure din bani, nici unul care să se sinucidă din cauza remușcărilor. Pentru că grupul are în vedere clauza confidențialității. Altfel s-ar duce pe râpă respectabilitatea. A noastră, a liderilor, a bisericii.

Și atunci cum rămâne cu scandalul răstignirii lui Isus?

Captivitatea Bisericii


 
Era liberă. De forme. Captivă doar fondului. Apoi s-au întrezărit niște forme. Neclare. Cam iudaice. Apoi grecești. Și în cele din urmă…
 
Unii au plecat în pustie să scape de formele fără fond. Doar ca să copieze alte forme ce pentru unii-au devenit curînd… fond. În vreme ce Biserica a devenit captivă. S-a lăsat dusă-n ‘biserici’ cu toate că era liberă-n închisori.
 
Mai apoi creștinii s-au etichetat. Cu funcții, cu ștaif. Cu coroane, cu odăjdii. Cu pietre prețioase. Oare cînd și unde-a-nceput totul? Poate cu refuzul apostolilor de a sluji la mese. La cîteva zile după ce Isus (sau Iisus) se dezbracăse, le spălă picioarele și mîncă și bău pentru ultima dată cu ei. Ca mai apoi să spună că toată puterea i-a fost dată în cer și pe pămînt. Și ceva despre miei și lupi… și despre mersul în toată lumea.
 
Creștinii s-au așezat pe scaune-n ‘biserică’. I-au așezat să nu se mai agite. Să nu se mai miște. Să se odihnească. Erau obosiți și liderii trebuiau să aibă grijă de ei. Să le vorbească. La toți deodată. Oare de ce nu s-a recurs la metoda 1:1 ca la vorbitor, dacă tot erau captivi? Ca să nu piardă liderii timpul degeaba. Și să ia masa împreună. La comandă. La comanda lor. Trebuie ordine și disciplină. Toți erau într-un gînd. Unde-am mai auzit eu de asta? La partid? La conferința națională? La armată? La-la-la!
 
Deci, Biserica a decis că cei de sus, din vîrf, sunt importanți. Prin haine, prin drepturi, prin privilegii. Adică prin statut. Ei au nevoi. Ei au the know-how. Ei gîndesc. Ei decid destinele. Ale lor, ale tale, ale mele, ale tuturor. Acești ei susțin teocrația pentru că ei sunt teocrația. Biserica se supune captivă lor. Pentru că i s-a asigurat condiții. De cristal, de sonorizare, de vizualizare și de ceva manifestare. Sub controlul, privegherea și îndrumarea ștatului de funcțiuni. Sau a ordinii de bătaie.
 
Apropo de ordinea de bătaie, chestia aia cu cine ce funcție are în armată, monstrul ăla de Napoleon zicea acum vreo două secole că-n ranița fiecărui soldat se află un baston de mareșal. Păi și-n ranița fiecărui creștin nu se află o cîrjă episcopală?
 
Cu asta-i mai greu. Biserica nu-i cîmp de luptă. În Biserică nu iei inițiativa așa, cum vrei tu. Că nu se moare. Nu explodează obuze. Nu șarjează cavaleria inamică. N-are nimeni nevoie de ajutor pe nepusă masă. Totul se desfășoară conform unei liturghii clare, precise, de nealterat, imuabile. Dacă Biserica chiar are pierderi, e de Sus. Nu se puteau evita. Și sunt Sus, nu-ți fă tu griji! Sunt mai bine ca tine.
 
Ei, acum poate v-ați lămurit de ce Biserica nu mai face mare lucru astăzi. Captivitatea are ca efect secundar paralizia. Sau cel puțin pareza. Asta dacă nu vom dărîma zidurile. Dacă nu ne vom scula de pe scaune. Dacă nu ne vom dezbrăca de odăjdiile învechite. Dacă nu ne vom dezice de vechile obiceiuri. De vechile și noile frici ale captivității.
 
Cine știe, poate trebuie să ne spună Mîntuitorul:
 
„Captivitatea ta s-a sfîrșit! Ești liberă. Du-te-n pace și împlinește-ți menirea!”

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Lupul moralist


V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,
Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori,
Porunci să se strângă obşteasca adunare
Lângă un copac mare;
Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,
Şi-n puţine cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniţi?
Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?
Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:
Încă, pe la soroace,
Câte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveţi din fire,
Nu se tămăduieşte.
Vedeţi cu ce morţi grele
Se isprăvesc din lume
Şi cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odată
La-nalta judecată.
Gândiţi-vă la suflet, şi luaţi de la mine
Pildă a face bine.”

Ăst cuvânt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvăţat,
Trecând pe lângă sat,
La ziua unui sfânt, când preotul citea
Şi propovăduia,
Pe mulţi din dregători să plângă i-a-ndemnat.

„E! ce aţi hotărât, jupâni amploiaţi?
Oare-o să vă-ndreptaţi?”
Îi întrebă atunci înălţimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneţi, o să schimbaţi purtarea-vă cea proastă?”

– „Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreţi a ne-arăta,
De unde-aţi cumpărat postavul de manta?”
Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.

Artur H. Bell: Gestionarea conflictelor în organizaţii. Tehnici de neutralizare a agresivităţii verbale.


În seria Carieră, succes, performanţe practic, Polirom a scos în 2007  această carte care am împrumutat-o de la biblioteca publică din Arad. Mă îndoiam că ar putea să răspundă la întrebările la care nu găsisem răspuns în ultimele luni ale lui 2011. Traducerea mai şchioapătă, dar nu atît încît să impieteze asupra înţelegerii textului. E o carte mică, uşor de citit şi ţinut în mînă prin tren, tramvai sau în timpul statului la cozi.

M-a ajutat foarte mult capitolul 6 Înţelegerea tipului de personalitate pentru a lupta împotriva agresivităţii verbale în care trecînd prin 60 de întrebări ai parte de o clasificare de tipul „partener”, „singuratic”, „jongler”, organizator”, „gînditor”, „empatic”, „încuiat” şi „cercetător”. Din combinaţia celor 8 ies la suprafaţă, 4 care mă şi te caracterizează. Pe mine m-a prins. E clar ca bună ziua că aceiaşi problemă văzută din perspective diferite vor fi abordate şi tratate diferit. Ca urmare un şef încuiat nu va înţelege de ce subalternul său cercetător mai are nevoie de timp pentru a aprofunda situaţia. Un şef „singuratic” va face presiuni asupra subalternului „partener” pentru trimiterea lui într-o delegaţie care să rezolve imediat un proiect care este urgent.

Dar dintre toate capitolele „Abuzul verbal, sănătatea şi randamentul” parcă m-a prins cel mai mult. Sunt descrise 8 modalităţi în care individul este afectat de comportamentul verbal agresiv. Pe scurt acestea ar fi:

1. „intrarea în pămînt” sau dispariţia membrilor de valoare a echipei;

2. distrugerea încrederii dintre abuzator şi abuzat cît şi a celor ce află despre incident astfel că victimele şi martorii „joacă prudent” nimicind astfel contribuţiile lor, creaţia, inovaţia sau experimentele companiei;

3. se destramă rapid relaţiile de muncă care ofereau sprijin emoţional membrilor afectaţi;

4. randamentul victimei scade, motivaţia secătuieşte, descurajarea îi ia locul;

5. terenul este deschis răfuielilor, unei bătălii pe toate fronturile, acaparîndu-l pe agresor şi pe victimele sale pentru perioade de timp ce variază între cîteva luni şi cîţiva ani. echpa se destramă prin demisii;

6. perspectivele profesionale ale abuzatorului şi a victimelor intră în declin;

7. starea sănătăţii celor are suferă de pe urma stresului agresivităţii verbale cunoaşte o înrăutăţire cu consecinţele de rigoare;

8. fluctuaţia personalului ia amploare, cresc cheltuielile  de recrutare, angajare, compania pierde din credibilitate.

Am recunoscut aceste urmări şi în bisericile prin care am trecut, mai ales cînd abuzul verbal venea de la înălţimea amvonului sau pe canalul clasic al bîrfei. În ambele cazuri atacul era evident şi i-a afectat pe cei care mai făceau cîte ceva prin biserică.

Să trăiți bine… de pe Meotry


Cel mai bine te caracterizează cine te cunoaşte. Şi cine te cunoaşte mai bine decît un prof? Nici chiar mama ta. Deci, un fost prof, de la Lic Baptist Alexa Popovici din Arad. Îl găsiţi pe Meotry’s Blog:

„Zilele trecute oprește lângă mine o limuzină neagră, din ea iese un individ puțin rotunjor, cu ochelari fumurii, care mă salută cu ”pace”. Mă uit și … abia recunosc un fost elev.

E păstor! Felicitări! Dar imi aduc aminte de el din anii de liceu… o mediocritate crescută pe băncile unui liceu baptist. Nu el e de vină… ci tata, care, păstor și el ”l-a rezolvat”…, care ani de zile a ținut posturile ”amvonale” ocupate pe când va crește odrasla. Și toate acestea sub binecuvântarea unei comunități baptiste. Nu este un caz singular. Vă mai dau unul: Un pastor care a crezut că meseria de păstor e pe viață a fost pus pe liber de biserica satulă de hoțiile, afacerile și tupeul cultivat de zeci de ani.”