Între cer şi pământ


The man is between heaven and earth wallpapers and images ...

Ca tot românul – căci rar găseşti câte unul să nu fi mers (pe) la biserică – am fost şi eu dus la biserică. În perioada stalinistă a lui Dej am fost botezat într-o biserică ortodoxă. În copilărie am tranziţionat – ca să-i spun aşa – prin biserica bunicilor de la ţară. Nu înţelegeam nimic în afară de Doamne miluieşte-ne şi Domnului să ne rugăm. Nu înţelegeam ce, de ce, cine şi cum. Mă uitam la icoane la fel de neştiutor.

Mai apoi m-am căţărat împreună cu un prieten recidivist în ale căţăratului în turnul bisericii să prindem buha/cucuveaua ce nu exista. Şi ca tot copilul dus/nedus la biserică i-am zis lui Dumnezeu să mă trăsnească dacă poate. N-a.

Am mai dus un unchi la groapă, dar nimic nu s-a schimbat în percepţia mea, nici măcar cu ocazia învierii de Paşte din 74. Catedrala era plină până la refuz, se auzea glasul tânguitor al preotului: afară era frig şi întunerec.

Nu ştiu dacă era o punte pe care nu puteam s-o trec, una ce n-o vedeam sau n-o înţelegeam. Evident nu m-am frământat prea tare cu acest subiect.

Întrebările existenţiale au venit mai târziu, prin 80-81 când viaţa părea să se îngusteze fără să aibă vreun sens anume în ciuda condiţiilor bune de trai. Stalinismul de orientare orientală a lui Ceauşescu nu a avut prea mult sens personal. Radio Europa liberă, televiziunea maghiară şi un anumit grad de poleială conjucturală au intersectat un pic snobismul unei cvasi-elite de provincie din care se presupunea că făceam parte. În acest context am început să caut.

În acest context limbajul (neo) protestant părea că se adresează direct, nu circumstanţial, nevoii mele de absolut. Şi am spus da. M-am încărcat, apoi m-am îndoctrinat şi m-am înregimentat. Într-un relativ scurt timp. Apoi a intervenit criza: divorţul dintre fond şi formă/forme, dintre esenţă şi limitele omeneşti ale exprimării acesteia. Sau acestora.

Şi m-am pomenit – cu arme şi bagaje – bineînţeles complet de acord, într-o tabără a cărei direcţie mergea pe sens interzis – în ce mă priveşte. Un aspect foarte important al acestei realităţi se refer[ la mult trâmbiţata, uzitata şi arhi-acceptata limbă de lemn. Cea care devenise ligua franca în biserica la care aderasem, cu toate că spunea multe, dar nu transmitea nimic.

De unde apare acea dorinţă după senzaţionalism, după noutate, după ceva ce ar trebui cumva să rupă rutina. De unde (probabil) apare îngurgitarea pe nemestecate a unor mai mult sau mai puţin probabile teorii conspiraţioniste cu alură mesianică. Dar dincolo de aceste direcţii deloc secundare, limba de lemn s-a impus retezând din relevanţă. Tocirea mesajului de dragul activităţii, a conservării dogmelor (şi tradiţiei ce şi-a făcut încet-încet loc) a perpetuat o falsă siguranţă: cea a apartenenţei de grup.

De ce falsă? Pentru că în primul rând identificarea cu o biserică nu a depins de aşa ceva la origine. Pentru că identitatea creştinului nu a fost dată de limbaj, ci de duhul care face limbajul posibil, iar acel Duh nu a fost, nici nu este limitat, după cum nici limba/limbajul nu poate fi. Doar dacă nu are ce să comunice. Şi cum comunicarea limitată doar la limbă transmite un duh înţepenit undeva (în istorie, dogmă, forme moarte, etc), prima dată fapta, nu limba, este cea care ar trebui să confirme spargerea tiparului de lemn.

Între cer şi pământ suntem noi. Comunicăm cerul dacă trăim pe pământ şi facem ceva bun. Şi dacă vorbim ceva bine. Bănuiala mea este că dacă facem bine, vorbirea noastră va fi bună, dreasă cu sare, nu o limbă de lemn. Atunci comunică, atunci viaţa are sens pentru noi şi capătă un sens pentru alţii. Şi atunci biserica are sens.