Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (3)


După răspîndirea creştinismului în Imperiul roman, după despărţirea definitivă a bisericii de creştinismul iudeu, şi după depăşirea obstacolului ce s-a numit gnosticismul (un fel de New Age al antichităţii) şi după slăbirea în intensitate a marcionismului şi montanismului, Biserica a început să definească în termenii civilizaţiei „moderne” (la vremea respectivă) cine era Isus Cristos, care era locul lui, fără să se intereseze prea mult de  (pare ciudat pentru acea vreme atît de aproape de origini), Duhul Sfînt, ce este menţionat atît de puţin sau chiar deloc. Nu ştiu cum justifică alţii importanţa actuală a botezului cu Duhul Sfînt, cînd aceasta lipsea.

Să se fi pierdut atît de repede a practică sau o credinţă esenţială? Faptele Apostolilor nu menţionează prea multe amănunte cu privire la mîntuirea creştinilor dintre neamuri, dar trebuie menţionat, că în ciuda extremei importanţei sale de acum, conciliul de la Ierusalim nu impune botezul cu Duhul Sfînt, nici alte manifestări charismatice ca şi o condiţie esenţială a mîntuirii. Evident, nu poate fi vorba de o omisiune, dacă aceste condiţii ar fi trebuit să fie vitale pentru mîntuire. Vorba aceea, nici măcar Isus nu a vorbit în limbi! Dar cine ştie, poate botezul să fi fost atît de important încît nu mai trebuia fi menţionat, el subînţelegîndu-se automat.

În fine în secolul patru şi mai tîrziu creştinii ajunseseră să îşi zboare capetele pe motive specifice religiei lor: donatiştii cu ne-donatiştii, partizanii lui Arie cu cei care spuneau că Isus a existat din veşnicie, urmînd o serie întreagă de puneri în scaunele patriarhale şi demiteri, cu sau fără sinod. În acest context intră pe scenă şi se face remarcat Ioan  Hrisostom sau Gură-de-Aur, cel care face Antiohia să se pocăiască după distrugerea statuii împăratului. Cum deja scaunele de înalt rang bisericesc erau rîvnite datorită influenţei şi puterii lor şi cum călcase pe bătăturile împăratului, dar mai ales cele ale împărătesei, Hrisostom este tîrît afară din catedrala Sf Sofia din Constantinopol în Duminica de Paşte cînd trebuia să prezideze botezul a 1000 de noi creştini şi îşi sfîrşeşte viaţa în exil.

De cealaltă parte a Imperiului, la Milano, Amrozie, cel care îl botează pe Augustin, este mai puţin expus şi îşi impune punctul de vedere, care pare mai mult legendă decît realitate: nu îi permite împăratului să ia cina după ce acesta omorîse drept represalii cîteva mii de civili în Tesalonic, nu cedează ca una dintre bisericile sale să fie dată arienilor şi neagă dreptul statului de a se amesteca în treburile Bisericii. Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu destul de puţin timp statul atenta fără impunitate la viaţa credincioşilor, confisca clădirile bisericii, scripturile ei şi nu exista nimeni care să apere Biserica, Biserica pretinde că această stare de lucruri s-a inversat: nu numai că statul nu are putere asupra ei, ci ea fiind superioară, are dreptul, ba chiar datoria, de a face ce este drept în ochii lui Dumnezeu, disciplinînd statul sau reprezentanţii acestuia.

Cam tot în acea perioadă însă îşi face apariţia un curent care avea să ridice multe şi importante semne de întrebare în creştinism, acestea rămănînd fără răspuns pînă în ziua de azi. Ca urmare a instituţionalizării Biserici, a influenţei lumii asupra Bisericii, unii creştini preferă să se izoleze total de ceea ce ei pretindeau că este o alianţă a lumii şi a religiei. Astfel a apărut timid, dar sigur, monasticismul. Iniţial la marginea aşezărilor omeneşti, apoi în deşert şi apoi în aşezăminte organizate după reguli dintre care cele mai vestite sunt cele ale lui Vasile cel Mare şi Benedict, acest curent manifestă cea mai mare influenţă asupra Bisericii încît pare să îl rupă în două: o Biserică integrată în civilizaţie şi una independentă de aceasta. Problema monasticismului era că ascetismul a devenit din ce în ce mai extremist, pietatea fiind confundată cu străduinţa. Curăţenia a fost neglijată: Atanasie se lauda cu faptul ca Anton nu şi-a schimbat niciodata camaşa şi că nu s-a spălat niciodată pe picioare. Regula lui Pacomie interzicea spalarea picioarelor cu excepţia cazurilor de boală. Marjorie Strachey comentează plină de realism: „Putoarea sfinţeniei din acele mănăstiri şi schituri trebuie să fi avut un ciudat efect descurajator asupra nasurilor religioase.”