Why nations fail? D-aia!

sursa: http://badcure.wordpress.com/2012/05/21/why-nations-fail-to-prosper-institutions-and-identity-and-geography/

Nu-s de la Harward, nu-s nici James A. Robinson, da-mi place titlul lui, așa că l-am adoptat copil de suflet: Why nations fail? Și răspund obraznic: D-aia! sau D-asta:

Așa-i că ne place Caragiale? Sigur! Și ne mai plac blogurile, rețelele de socializare în care-i usturăm pe ăștia ce ne conduc. Pentru corupție, prostie, snobism, incultură și alte cele. Dar vă mai aduceți aminte că tot noi admirăm perioadele cele mai bune ale României? Sub Carol I, Ferdinand și Carol II. 1938 era anul cel mai bun trîmbițat de comuniști. Aveau un pic de dreptate. Pînă în 1955 nu am depășit cifrele PIB-ului din 38.

Dar epoca lui Carol I e la fel de coruptă, de plină de prostie, de snobism, de incultură. Poate doar întrecută de cea interbelică. CU: afacerea Malaxa, afacerile camarilei, scandalurile cu Lupeasca, cu alegerile, cu tot felul de pițipoance și parveniți din afacerile cu statul umpleau ziarele. Și ce? Privim înapoi spunem că atunci era mai bine.

Au venit rușii și ne-au pus pe roate economia, agricultura, transporturile, armata. Adică pe roțile lor și le-au dus în URSS. Ne-au trebuit mulți ani să ne revenim. Cel puțin nimeni nu zice că am dus-o bine în perioada aia. Dar eram mulțumiți că am scăpat cu viață din război și nu eram la închisoare sau la canal după. Consens.

Cu epoca Ceaușescu părerile sunt împărțite. Cu ce bine a fost nu pot fi de acord pînă la un punct. Cu ce rău a fost tot așa. Depinde cine erai, unde locuiai, unde lucrai. Sau dacă ai plecat din țară. Apoi dacă ne uităm la PIB, vedem că în 89 o luase în jos. Semn că ceva nu mergea bine cu toate că nu mai aveam datorii externe de plătit. Apoi unii spun că PIB-ul nu și-a mai revenit, dar că pe cap de locuitor stăm mai bine.

Și ne place Caragiale, Divertis și alte cele. Că le zice. Dacă zice altcineva, degeaba. Suntem vaccinați. Nu mai credem pe nimeni. Parcă suntem într-o perpetuă duminic-a Tomii!

Acum vrem un conducător. Nu mai credem în democrație. Nu mai credem în nimic. În perioada comunistă nu credeam că-o să se schimbe ceva. Și totuși schimbarea a pornit de unde te așteptai mai puțin. De la un pastor ungur a bisericii reformate. Un pastor liberal și imoral, după unii și alții. Antagonist intereselor românești. Și uite ce au făcut după 1989 din țară instituțiile românești cele mai vizibile. Cu biserica. Cu armata. Cu democrația. Cu demografia. Cu toate. Cu parlamentul. Suntem din nou pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație.

Poate și de data asta schimbarea o să apară de unde nu te-aștepți. Pe cît suntem de imprevizibili mai că aș crede…

Lămîie!!!

sursa:http://adashot.me/posts/takeover-tuesday-upside-down/

Pe vremea cînd nu aveam computer, nici email și veștile veneau prin scrisori, fiind prea mici să fim băgați în seamă de ziarele britanice, eram șocat de fiecare dată cînd mă întorceam în țară. La graniță de vameși care erau amenințători, profitori, nesimțiți și lacomi. După graniță eram scuturat de drumurile noastre naționale. Și a doua zi după un pic de dezmeticire eram șocat de realitatea politică și socială românească.

La noi totul era pe dos, anormal și de aceea unic. Minerii veneau să ne îndrepte, poliția era aservită politic, învățămîntul era la pămînt, asistența medicală era precară. Îmi trebuia un timp să reintru în realitatea românească. Un fel de sclînteală a minții. La noi toate erau pe dos. Era în 1992-1994.

Azi e mai nasol. Acum am mail, internet, presă și televiziune românească. Am aceiași impresie fără să plec din țară.

După ce dădea mîna cu cineva Ceaușescu obișnuia să strige ,,SPIRT!!! – ca nu cumva să fie contaminat cu microbi. Eu n-am probleme din astea. Dar oare de ce îmi vine să  strig așa de des  LĂMÎIE!!!

Mi-e greață?

Alte exemple:

Deși nu suntem o monarhie, avem un rege, Mihai I.

Deși suntem o republică și avem o zi a republicii, 30 decembrie, nu o băgăm în seamă. Noi sărbătorim 1 Decembrie.

Cu toată că muncim ca apucații, nu avem productivitate.

Deși dăm mulți bani pe autrostăzi, avem cele mai puține și cele mai proaste autostrăzi din EU.

Tipic pentru noi, unde cam toate par cu fundu-n sus. Scuzați cuvîntul sus!

Uaild and dengerous

Nu am fost rockist. Mi-a plăcut muzica rock atît cît rezona cu ceva din sufletul meu în perioada adolescenței tîrzi. Nu am fost un înfocat al stilului sau al stilului de viață. Era un pic over the top.

Am dat de o carte ce înfiera rockul, înfierîndu-i pe cîțiva rockiști vestiți (cel mai cunoscut fiind Jimmy Hendrix), trupele lor (Sex Pistols printre altele) și curentul din care făceau parte.

Autorul era creștin și avea argumente. De exemplu muzica rock avea sunete distorsionate folosindu-se pedala șiefectul wau-wau, invențiile lui Jimmy Hendrix. Asemenea muzică nu trebuia să ajungă în biserică pentru că nu liniștea sufletul, ci dimpotrivă. Spre exemplificare Deep Purple cu Child in Time.

Un al doilea motiv este că muzica rock, era compusă și cîntată sub influența drogurilor. Autorul își punea pe drept cuvînt întrebarea: cine și ce îți controlează urechile și inima? Dar autorul respectiv omitea să spună că nu toți autorii și cîntăreții de muzică rock se drogau. Însă tentația era foarte mare și mulți au căzut victima drogurilor. Chiar și Elvis.

Argumentul numărul trei era dedus din declarațiile unor rockiști ce spuneau că scopul lor era să-i răzvrătească și să-i acapareze pe adolescenți. În contextul anilor 70, al războiului din Vietnam și al crizei autorității, era ceva.

Războiul din Vietnam s-a terminat, au venit altele. Drogurile au fost interzise, au apărut altele. Criza autorității s-a accentuat. Dar, așa cum știți și voi rockul a ajuns și în biserici. Nu în toate, dar dacă stăm și ne gîndim mai bine și analizăm definiția bisericii și diferența dintre muzica liturgică și cea ne-liturgică, vom vedea că rockul este aproape demodat în unele biserici. Cu ce va fi înlocuit?

Drogurile sunt în continuare interzise, războaiele sunt pentru profesioniști acum, criza autorității continuă. Și atunci ar trebui să ne punem întrebarea: Ce facem cu tinerii?

Ei vor continua să fie în ochii noștri, ai celor mai în vîrstă, sălbatici și periculoși. Dar trebuie să-i iubim, nu? Pentru că nothing else matters!

Argumentul autohton învechit cum că muzica care mișcă piciorul nu e bună de biserică pare să pălească în fața celuilalt argument, și ăla învechit, dar mai realist parcă, rolul substanțelor chimice în compunerea și interpretarea muzicii. Sub influența drogurilor ieșeau acorduri neverosimile, improvizații nemaivăzute, dar și chitarele erau făcute praf. Next stop Woodstock! Dar aici nu mai vorbim de adolescenți…

Aproapele meu? Dar cine e aproapele meu?

Am citit cîteva articole și posturi scrise de anonimi, de specialiști, de somități vis-a-vis de fenomenul Sf Paraschiva. Cam toate din zona mea de accesibilitate normală (Facebook, bloguri urmărite), luau în derîdere acest fenomen național. Să fie tot așa cel de la Fátima din Portugalia, Medjugorje din Croația, Czestochowa din Polonia? Poate, dar mă îndoiesc.

Că lumea se împinge, se îmbrîncește, se calcă-n picioare și se apostrofează e normal. Unde ați văzut o organizare românească fără așa ceva cu excepția vizitelor de lucru ale tovarășului și tovarășei ce erau supravegheate de Securitate? Frica, ura și recunoștiința se împleteau cu efect benefic: era ordine și disciplină. Acum toate astea au dispărut și am intrat și noi în post-post-modernism în stil românesc. Unora le vine greață, altora le pică bine. Ăștia suntem.

Dacă au plecat la Iași 70 de autobuze numai din zona Bucureștiului, înseamnă că nu sunt doar mîncători de sarmale gratuite. Chiar dacă este o afacere a Bisericii Ortodoxe, e o afacere bună, cel puțin pentru conturile sau buzunarele mai mult sau mai puțin oficiale. Dar nu asta contează în ultimă instanță, pentru că nu asta mă interesează. Mă interesează aproapele meu ce a plecat la Iași.

Da, se poate critica! Da, se poate face mișto! Sau se poate face orice, numai să vrei. Dar, nimeni nu se uită la oamenii ce merg acolo plîngînd ca și Isus la vederea Ierusalimului. Ca Isus care văzînd că sunt ai nimănui îi așează în cete și le dă de mîncare. Ca Isus cînd le vorbește din corabie sau de pe munte.

Oamenii aceia caută ceva ce nu primesc în parohie (altfel nu s-ar duce acolo), nu primesc atunci cînd se întîlnesc cu vecinii și prietenii lor din alte confesiuni. Doar în Asia și Africa o fi existînd „cîmpuri de misiune”? De unde vine termenul APROAPELE TĂU? Nu din Asia sau Africa.

Nu-i nevoie să facem fund-raising ca să mergem în misiune la a doua casă, nici măcar la a doua stradă. Poate la al doilea continent… Și totuși aproapele meu e atît de aproape!