Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century, Myk Habets (ed) Bloomsbury, T & T Clark Theology, London, New Delhi, New York, Sydney, 2014. xviii + 240 pp. hb. ISBN: HB: 978-0-567-50072-4


Myk Habets (ed.), Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century, Bloomsbury, T & T Clark Theology, London, New Delhi, New York, Sydney, 2014.
xviii + 240 pp. hb. ISBN: HB: 978-0-567-50072-4
Această recenzie va fi publicată, la fel ca celelalte dinaintea ei în Evangelical Quarterly. Prețul cărții este aproape $100 la care se adaugă p & p. Ea există și în variante electronice, cu alte prețuri și cu ISBN-uri diferite.
Cu permisiunea editorului ce se ocupă de recenzii la EQ am tradus-o (fără pretenții) și am postat-o. Nu pot uita că vreme de vreo oră am făcut parte dintr-un grup evanghelic de discuții (încă existent) pe Facebook. Am propus grupului să citim cartea, pe care abia o începusem, dar n-a fost nimeni interesat. Era o discuție despre Trinitate. Cine m-a pus? Cineva întrebase cum s-ar putea explica scurt și logic Trinitatea. Ca urmare a discuției de-a dreptul ciudate cu acest personaj am decis să ies din acest grup la fel de repede precum intrasem.
Morala: teologia nu e totdeauna logică, nici scurtă și nici inginerească. Trinitatea nu poate fi formulată la cerere, în vid, nici măcar scurt și logic pentru al doilea secol al vitezei. După o istorie de 2000 de ani ar fii cam greu. Dar, iată recenzia:
Eram destul de sceptic când am început să citesc această carte. Îmi puneam întrebarea scepticilor din Vechiul Testament: ,,O fi și Saul printre proroci?” – atunci cînd am zărit neobișnuita listă a celor ce au contribuit la scrierea ei. Trei baptiști (de fapt patru, avîndu-l în vedere pe autorul prefaței), un penticostal, un free evanghelical, o episcopaliană, un anglican, un luteran și doi prezbiterieni împreună cu doar doi romano-catolici și doi ortodocși (din care unul grec). Nu m-aș fi mirat să fi dat peste un eseu scris de către o feministă și / sau un emergent.
Apoi mi-am pus fel de fel de întrebări. De exemplu: Cu ce-ar putea contribui ghiveciul ăsta de autori la o dezbatere atît de veche ca filioque? Vor reuși cumva aceste eseuri să ajungă la un happy ending al dezbaterii?
Mai degrabă aș fi apelat la peștișorul de aur sau la duhul lămpii lui Aladin, dacă nu cumva chiar la Dumnezeu însuși pentru a ajunge la o finalizare a discuției. De prea multe ori teologii complică lucrurile în mod inutil, fără să vină cu o soluție ce ar duce la unitate. Dimpotrivă, ei accentuează diferențele și disensiunile.

Dar scepticismul meu n-a fost justificat. Din fericire eseurile nu urmăresc modelul clasic în materie. Și asta din mai multe
motive. Chiar dacă editorul și contribuitorul Myk Habets pare să continue firul volumului anterior pe această temă, și anume să dezbată filioque, el nu se limitează doar la asta.
Evident, vechile divergențe create de filioque au dus la apariția a două tabere. Începute în secolul al VI-lea și încă în desfășurare, în ciuda reconcilierilor încheiate prin concilii ecumenice, dezbateri comune, declarații sau decrete, disputele continuă. Din această cauză cred că filioque așteaptă un personaj ce va rezolva problema în stilul oului lui Columb, adică va sparge oul / problema odată pentru totdeauna.

Mă bucură faptul că în afara unui singur autor romano-catolic ce apără filioque în timp ce încă așteptată apariția unei dezvoltări/rezolvări ecumenice a subiectului, ceilalți autori propun soluții diverse. N-ar fi o idee prea bună să vă stric plăcerea descoperirii lor, după cum n-ar avea nici o logică minimalizarea argumentelor într-o recenzie atît de scurtă.

Dar trebuie să recunosc că am fost încântat să-mi descopăr o reală simpatie pentru unii dintre autori, cu care m-am identificat datorită propriei mele experiențe religioase și teologice. Chiar dacă am avut unele semne de întrebare cu privire la implicarea unor baptiști în acest proiect, mi-am dat seama că a trebuit să trec dincolo de îngustimea educației mele.
În ciuda faptului că este o veche problemă a Vestului, filioque apare în mărturisirile de credință baptiste și penticostale din estul Europei și a altor noi culte care s-au desprins din aceste două denominații.
Trebuie să recunosc, cartea este interesantă. Seamănă cu o povestire despre patrusprezece detectivi ce caută să rezolve o veche anchetă. Există patrusprezece rapoarte ce menționează martori, experți, o sumedenie de probe bune sau false, lansează posibile direcții de investigație în timp ce încearcă să-i dea de capăt anchetei. Toată lumea este în căutarea adevărului, chiar dacă uneori, în mod paradoxal, pare că există mai multe adevăruri.
Evident, cele patrusprezece argumentații sau eseuri nu sunt marcate de o încăpățânare obtuză tipic polițienească, motivată de dorința de a avea dreptate cu orice preț. Noi direcții ecumenice în cercetare și dezbatere împiedică trîmbițarea unilaterală a adevărului, în favoarea sau împotriva filioque.
După 1500 ani de divergențe, de istorie ce nu se poate șterge simplu printr-o simplă cădere de acord cu privire la filioque, s-ar putea însă ca această colecție de eseuri să pregătească calea viitoarelor negocieri, dacă nu chiar negocierilor finale, definitive.

Pe de altă parte, după ce am citit Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century m-am simțit dator să meditez la două întrebări pe care le-ar pune oricine avînd în vedere planeta pe care trăim.
În primul rînd, mă întreb cîți oameni, de pe această planetă marcată de nedreptate, război, criză, progres și dezvoltare, își dau seama de importanța acestui termen exprimat în limba latină? Și în al doilea rând, dacă la un moment dat întreaga civilizație creștină va dispărea și doar această carte va supraviețui, este oare posibil ca cineva să-și dea seama cum era credința creștină dacă ar citi doar aceasta carte despre filioque?
Ca urmare vă provoc să citiți cartea, să meditați și să încercați propriile dumneavoastră răspunsuri. Cine știe, poate ați avea parte de un mare cîștig

L.B.C.-L.S.T. (11 b): Concluzii – Imperiul contra-atacă…


sursa:http://www.fanpop.com/clubs/darth-vader/images/18355194/title/star-wars-episode-v-empire-strikes-back-darth-vader-screencap

Vezi și prima parte, https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2014/08/19/l-b-c-l-s-t-11-concluzii/ sau L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…

Deși de cele mai multe ori se comite greșeala de a crede că Împărăția lui Dumnezeu se războiește din greu cu cea a lui Satan, realitatea este cu totul alta. Satan este înfrînt. Ca urmare putem discuta despre război degajați, pentru că victoria este asigurată. Dar cu toate acestea nu este vorba de un simplu marș victorios în care tropăim prin lume cu arma-n bandulieră, ci este un alt fel de război, poate mai apropiat de cele actuale, cu amenințări asimetrice. Iată de ce este vorba:

Greșeala frecventă făcută de comandanții militari de pretutindeni, risipirea sau împrăștierea resurselor, s-a re-editat și în cazul celor cu studii în străinătate. În învățămîntul teologic românesc absolvenții veniți din străinătate ce au beneficiat de studii serioase în așezăminte cu tradiție, nu au constituit o forță. Nu cred că a existat un program de integrare a celor veniți din străinătate, mai ales cei din SUA.

În același timp dispensarea de cadre deja formate arată că în ciuda viziunii biserică-fortăreață aceasta nu putea depăși beneficiile acestei asocieri: militaro-ecleziaste dincolo de timpul și etosul caracteristic Evului Mediu (alianțe, autoritate, lider unic, trădări, arderi pe rug, etc).  Fără să fie exhaustivă, lista celor ce au fost eliminați dintr-un motiv sau altul de la IBEO-UBEO, este atît ilustrativă, cît și educativă: aceștia pot oricînd să deschidă o altă școală teologică la fel de bună, dacă nu cumva mai bună ca cea/cele existentă/existente:

– Adi Ban (TEDS, Chicago)
– Adi Vidu (PhD Nottingham)
– Călin Pop (TEDS)
– Daniel Farcaș (Sorbona)
– Dănuț Mănăstireanu (LST)
– Dorin Axente (LST)
– Emil Bartoș (University of Wales, Oxford University)
– Gheorghe Ille (King’s College, London)
– Iosif Țon (Leuven)
– Iulian Teodorescu
– James McGrath (Durham)
– John Wilkes (LBC)
– Ken Tucker (?)
– Marius Pop
– Mircea Mitrofan (LST)
– Pop Călin
– Paulian Petric
– Radu Gheorghiță (Ph.D.-Cambridge)
– Richard Mauney (?)
– Silviu Tatu (Oxford)
– Simona Sabou (LST)
– Sorin Sabou (LST)
– Susan Strocheim (?)

Mă gîndesc că ilustrația bisericii fortăreață-academie din anul 1990 a fost folosită în scop propagandistic. Era simplu să o trîmbițezi, mai greu era după ce ai ajuns la conducere, să o pui în practică și să ai rezultate. Dar din 1994 s-a mizat pe necesitatea momentului cu gîndul la un viitor sigur: acreditarea. Drept urmare s-au neglijat resursele umane, s-a pus accentul pe un profit imediat în detrimentul unei politici pe termen lung ce ar fi permis ca după o acumulare cantitativă să existe un salt calitativ. (Dinadins am ales acești termeni marxiști avînd în vedere că teza de doctorat al lui Paul Negruț abundă în teze și antiteze.) Ocazia a fost pierdută. S-a pierdut o generație. Care sunt costurile imediate? Dar cele pe termen lung?

În al doilea rînd, impactul unei generații de teologi români a fost sabotat de războiul ideologic fratricid purtat cu bani străini între principalii actori ai scenei baptiste din România. Pe de o parte Bucureștiul cu ITB, de cealaltă parte Oradea cu IBEO-UBEO și ambițiile, dorința achitării unor polițe din trecut și deviațiile doctrinare și/sau de practică ale celor două centre.

La același nivel, dar de aceiași intensitate și cu un efect la fel de devastator l-a avut războiul, mai mult sau mai puțin deschis purtat între Iosif Țon și Paul Negruț. Cu unele sub-conflicte ce au marcat epurări mai mult sau mai puțin sistematice. Fac abstracție de greșelile pastorale comise sistematic ce aveau scopul de a-i ține pe studenți în staulul propriu.

Ceea ce nu au reușit nici măcar autoritățile comuniste, au realizat ambițiile unor lideri sau mai bine zis politicieni ce au lăsat la o parte immitatio Christi pentru o slavă deșartă sau pentru un pumn de dolari. Nici obtuzitatea, nici așa-zisa credință și practică locală nu pot fi invocate ca scuze pentru pierderea unui obiectiv atît de important ce ar fi marcat poate definitiv țara noastră poate pentru următorii 200 de ani.

Și aici o să amintesc o altă ilustrație, ce contrazice istoria scrisă, folosită de Paul Negruț atunci cînd invoca importanța școlilor teologice de calitate. El spunea că în Polonia Reforma a avut un mare impact, majoritatea nobililor fiind la un moment dat reformați. Dar regele Poloniei ce era catolic a dat permisiunea unor iezuiți să deschidă niște școli, școli ce aveau să devină cele mai bune din țară. N-a fost de mirare că toți nobilii protestanți și-au trimis copiii să învețe acolo. Urmarea a fost că foarte curînd Polonia a redevenit catolică. Reforma a dispărut de parcă n-ar fi existat. Impactul iezuiților, acești profesori ce au studiat în străinătate era atît de des pomenit încît a creat o anumită așteptare cu privire la viitoarea aură strălucitoare a Oradiei. A fost ilustrația o momeală pentru sponsori sau un somnifer pentru adormirea conștiințelor?

În același timp o altă directivă misionară venită din partea lui Iosif Țon ce vedea necesitatea și beneficiul unor profesori de limba română trimiși în județele Covasna, Harghita, Mureș pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu a rămas nefinalizată. Deși (după cele spuse de Iosif Țon) încîntați inițial de perspectiva acoperirii cu cadre a județelor respective, cei din Ministerul Educației și inițiatorul acestui demers (în speță IȚ) nu l-au mai concretizat. Intenția contează, dar la fel contează și edificarea acesteia. Lipsa unui program de punere în practică a acestei perspective (sau viziuni), lipsa obiectivelor clare prin care s-ar fi ajuns la acest rezultat nu a mai existat. Sau dacă a existat, nu a mai fost urmărit, direcționat și concretizat. Încă o ocazie pierdută cu care România nu se va mai întîlni. Nici biserica baptistă… Să-i spunem de fapt lipsă de viziune.

Ca urmare nu am putut sesiza nici marele impact al Oradiei, nici cel al Bucureștiului. N-am sesizat care a fost beneficiul colectiv, doctrinar, spiritual sau de alt fel, al războiului dus între Paul Negruț și Iosif Țon, cu toate că înțeleg incapacitatea ambilor de a lăsa la o parte orice i-ar fi despărțit. În loc de o mare reușită s-au făcut părtași la un eșec ce poate fi explicat și înghițit dacă este prezentat într-un ambalaj mai bun de înghițit. Atenția și resursele au fost direcționate spre alte obiective. Să le spunem tactice. Strategic Biserica Baptistă a ieșit din joc.

Încă o dată se confirmă o observație mai veche, aceea că o investiție care nu îl costă nimic pe cel ce beneficiază de ea este neglijată și pierdută cu seninătate sau din rea voință. Poate de aceea, în ciuda existenței de ceva timp a Alianței Evanghelice, nici aceasta nu a reușit să devină o voce în România de azi. Cum se va întîmpla asta în România de mîine este o întrebare la care vor răspunde generațiile viitoare. Dar responsabilitatea sau responsabilitățile generației ce iese în curînd la pensie nu poate/pot fi degrevată/degrevate așa simplu. Asta dacă unii dintre noi mai credem că în final mai urmează ceva dincolo.

Concordă cu lipsa de viziune cu privire la o alianță eficientă și multe dintre subiectele tezelor celor ce au studiat în străinătate. Exista ocazia ca România să fie făcută cunoscută la nivel academic, acolo unde suntem întrecuți de alte națiuni mai mici, dar mai bine focalizate (de exemplu Ungaria). Ponderea subiectelor românești rămîne o deficiență greu de recuperat. Aveam șansa să fim cunoscuți în lume și prin altceva decît Hagi, Nadia, Țiriac și Năstase, Ceaușescu și eventual Stăniloae.

Lipsa unor publicații academice și nu numai, care să abordeze ceva mai mult decît strict informații cultice, chestiuni de nivelul cetihezei și anunțuri de mica publicitate este simptomatică în peisajul autohton. Ca un făcut, disjuncția dintre doctrină și practică, dintre cele spuse și cele făcute, dincolo de nivelul afirmațiilor făcute de dragul pozelor în grup, al congreselor și conferințelor nu face decît să acopere o stare de lucru de altfel tipică și generalizată pentru societatea românească.

Poate ar fi cazul ca Lucian Boia să mai adauge un capitol la a sa ediție revăzută și adăugită De ce este România altfel? în care să abordeze și chestiunea „De ce este Biserica evanghelică altfel în România?”

Aș vrea totuși să închei cu o observație pozitivă. Speranță există. Ea există mai ales în acei tineri teologi sau studenți și absolvenți de teologie ce nu s-au aliniat niciunuia dintre centrele de putere și cunoștință academică și/sau au ales să nu-și plece genunchiul în fața unuia sau altuia dintre idolii acestor locuri și nici nu s-au angajat în războaiele lor. Gîndirea independentă, punerea în practică a unei teologii nemarcate de legalismul și îngustimea dată de un loc sau altul, un lider sau altul, va reuși să creeze acel curent de opinie liber de legea constrîngerilor omenești, pentru că este eliberat de un Duh ce vine de sus. El poate deveni un arbitru al scenei evanghelice din România și tot el poate schimba radical paradigma existentă. Poate că în cele din urmă la capitolul biserici și instituții de învățămînt evanghelice din România, România nu trebuie să fie altfel.

Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.

Ia-și crucea și urmează-mă! Literal Doamne? Păi, da!


sursa: Agentia de Publicitate a Domnului Isus Cristos

A real cross to bear: Globetrotting Christian carries 12ft crucifix around the world for 26 YEARS

Lindsay Hamon has spent almost half his life trekking through 19 countries including India, New Zealand and Sri Lanka, with his giant 12ft by 6ft cedar wood crucifix.

Yahoo! News – Christian Lindsay Hamon carries his cross near Taunton, Somerset, on the latest leg of his journey (SWNS)

  • SWNS – Christian Lindsay Hamon carries his cross near Taunton, Somerset, on the latest leg of his journey (SWNS)
 Globetrotting Christian Lindsay Hamon really does have his own cross to bear – after hauling a 12ft crucifix thousands of miles round the world for 26 YEARS.

Lindsay Hamon has spent almost half his life trekking through 19 countries including India, New Zealand and Sri Lanka, with his giant cross.
The committed preacher has been thrown out of St Peter’s Square in Rome, shot at in Bangladesh, and attacked by angry zealots, but insists he won’t give up his one-man quest.
Mr Hamon, a part-time care worker, has taken ‘spreading the word of God’ to a whole new level since starting out with his 12ft cedar wood cross in 1987, and has only spent a handful of weeks without it since.
He carries the huge cross, which has a wheel on the foot of the upright, over his shoulder for up to 12 hours a day, and often has no idea where he will sleep that night.

Lindsay carries the cross through Red Square, Moscow in 1992. (SWNS)

And Mr Hamon, from Camborne, Cornwall, admits he has feared for his life over the years during his journey.

He said: „There is a reaction from people straight away, you end up talking and connecting to people you wouldn’t normally talk to.
„People start opening up about there own lives and you end up sharing with them something that is most personal.
„I find people often want to talk, but if people don’t want to know I walk on.

„The love you get from it all is amazing, people will just stop and ask you questions, offer you food and sometimes a place to stay.”

Lindsay smiles for the camera while carrying his giant crucifix through Walthamstow, north London in the mid-1980s …

„There is fear there sometimes because I have a wife and kids and you don’t want to put yourself in danger. It is really trusting in God, knowing he will protect you.”

Lindsay first took up the 12ft by 6ft tall cedar wood cross in 1987 and has only spent a handful of weeks without the crucifix.

He manages to get the giant cross overseas by dismantling it into three 6ft long pieces of wood and declaring it as extra luggage on flights.

Since 1987 he has traveled to Bangladesh, Belarus, Belgium, Bulgaria, France, Germany, Holland, Hungary, India, Ireland, Italy, Nepal, New Zealand, Poland, Romania, Russia, Slovakia, Sri Lanka and the

United Kingdom.

He receives generous donations from supporters to help him stay on the road, but with a mortgage, car insurance etc, he stops to carry out carework in his home town in order to pay the bills.

„I tried giving up my full time work and doing this full time instead but I didn’t get enough money to make ends meet,” he added.

Journey: Lindsay with his large cross in St Peter’s Square, Rome in 2008 (SWNS)It is estimated Lindsay has spoken to thousands of curious people during his treks around the world and has shaken hands and prayed with many more.

He often finds himself ministering to prostitutes or invited to brothels, and will regularly spend nights in bus shelters or basic accomodation with only a sleeping bag, and a hole in the floor for a bathroom.

Even language barriers do not hold the preacher back and he regularly finds himself mobbed by hundreds of locals wanting to hear him speak, even if they do not understand.

He said: „As you can expect in the UK language isn’t a problem. I walk into town centres and try and say hello to everyone I can but I realise that some people don’t want to talk.

„You shake hands with people a lot and some ask you to pray with them. Oddly some of the best conversations I have had have been at pubs where people are willing to sit down and give the time to talk to you.

„I can speak a bit of Spanish and French but other than that it can be a bit of a problem.

„When I’m in countries where I don’t know the language I try to write out a prayer in the language so I can show people that, and often I will just pray in English anyway.

„Sometimes you get people who translate for you, I had one young boy who came out of no where when I was talking to around 20 or 30 people and he just translated everything.

Lindsay also trekked through Nepal in 2011 on his epic cross-carrying journey (SWNS)

LBC-LST (9)


Am început primul an de reseach full-time la LBC după ce m-am mutat la Oradea, unde lucram ca preparator la IBEO. Între timp m-am şi căsătorit, aşa că aveam toate condiţiile necesare unei nereuşite de excepţie: oraş nou, biserică nouă, job nou, apartament cu chirie nou. Totul era NOU.

Researchul l-am început practic de la zero, încercînd să dau de literatură ce m-ar fi putut ajuta. Am făcut cîteva vizite la Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea unde am găsit o bibliotecă mică şi neinteresantă, dar unde am găsit o atitudine pozitivă vi-a-vis de subiectul tezei mele. L-am cunoscut şi pe episcopul greco-catolic care mi-a propus să mă trimită la Roma pentru o perioadă de documentare. Visam la bibliotecile Vaticanului şi la Colegiul Irlandez unde îmi propusese să ajung.

Mi s-a promis de către Les Tidball că în locul unei vizite la LBC pentru documentare, voi beneficia de acelaşi lucru în Italia. Trebuia să obţin doar viza şi în acest scop le-am scris celor de la Institutul baptist din Roma, Pietro Valdo. Cu asta am rămas. Am ajuns şi la protopopiatul ortodox unde am descoperit în bibliotecă cîteva broşuri care mă puneau în temă cu Biserica Greco-Catolică. Cel mai mare ajutor l-am primit însă de la unul dintre prietenii din copilărie ai tatălui meu, părintele Pecican, care mi-a împrumutat pînă la terminarea doctoratului Dogmatica din 1900 a lui Vasile Suciu, mitropolitul greco-catolic.

O altă carte ce mi-a deschis ochii la disputa dintre Biserica Ortodoxă şi ce Greco-Catolică a fost cea a lui Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român. În anul următor am cumpărat cartea lui Damşa, Greco-catolică în perspectivă istorică, un plagiat de zile mari a cărţi mai sus-pomenite a lui Stăniloae.

Cert este că pentru a pune în practică ideea lui Paul Negruţ care mi-a propus să fac cu catolicismul ce a făcut el cu ortodoxia, a trebuit să îi citesc şi teza sa de doctorat. M-a surprins faptul că între cuprinsul cărţii lui Iosif Ţon, Credinţa adevărată şi teza lui Paul exista o paralelă foarte aproapiată, conţinutul fiind foarte diferit. Cine ştie, o fi beneficiat şi Paul de sfaturile lui Iosif Ţon sau poate doar a vrut să-i demonstreze lui Iosif Ţon ce înseamnă în concepţia sa scriere academică. În orice caz, mie mi-a plăcut lucrarea pe care am luat-o drept model, la fel cu cîteva sfaturi de bun simţ, cum ar fi înlocuirea „concluziilor” cu „observaţii”, un termen mai puţin agresiv. 

Primul capitol care l-am predat l-a făcut pe Tony Lane să exclame că acum ştie mii de lucruri noi despre Biserica Greco-Catolică, dar nu m-a încîntat pentru că îmi dădeam seama că între ceea ce voiam eu să scriu şi ceea ce am scris era o prăpastie insurmontabilă. În martie 1995 am plecat pentru a doua oară la Londra după ce eram full time job, full time student şi curînd după sosirea mea la LBC am înţeles că nu numai că eram full time la pătrat, eram şi fool de-a binelea!

La LBC m-am dus direct la bibliotecă, am început operaţiunea scotocirea, şi la scurt timp mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu mai vedeam literele, nu mai înţelegeam mare lucru, începea să mă doară capul. Eram complet surmenat. Am înţeles atunci că se impunea o schimbare dramatică din mers, altfel undeva ceva avea să „puşte”. În ciuda concurenţei de a termina cît mai repede şi a obţine doctoratul, de a preda trei cursuri noi şi de a face faţă tuturor situaţiilor noi cu care mă confruntam, printre care şi o situaţii materiale undeva la limita existenţei, cel mai imporatant era să o iau mai încet şi să termin cursa, nu să termin cu orice preţ pe primul loc.

Ca urmare, am trecut de la full time research la part-time, iar de două ori am fost nevoit să iau cîte o pauză de un an, prima dată în 1997 şi a doua oară în 2001. Între timp pentru că Ministerul Educaţiei a refuzat să îmi echivaleze cei trei ani de LBC cu o licenţă în teologie românească, am fost nevoit să devin student la teologie şi cu toate că Paul Negruţ mi-a spus că faptul că nu am o licenţă în teologie nu va conta în detrimentul meu, relaţiile dintre noi, în ceea ce îl priveşte rămînînd la fel, am dat licenţa împreiună cu studenţii cărora le-am predat Istoria Bisericii (am mai scris cîteva eseuri, unul pentru Doru Hnatiuc, două pentru universitate, la literatura universală), avînd ca lucrare de licenţă unul dintre capitolele din teza de doctorat.

De-a dreptul comic. Am terminat şef de promoţie, împreună cu alt student aşa cu care ar trebui să mă duc la întîlnirile alumni de la UBEO. Unul dintre membrii comisiei de licenţă de la Bucureşti m-a întrebat care au fost judeţele Transilvaniei în care se găseau mai mulţi greco-catolici în secolul 18. Nu existau atunci judeţe, dar el era în comisie… Răspunsul său a fost Satul Mare, dar acest județ nu se afla la vremea unirii în Transilvania.

În fine, am aşteptat încă un an ca să nu merg cu doctoratul la echivalat la numai un an de la terminarea licenţei.

La un moment dat aflat sub influenţa textelor academice ortodoxe am ajuns la concluzia nu mai puţin ortodoxă că dacă voiam o teză care să fie recunsocută de comisia ortodoxă din Românaia trebuia să mă angajez în dezbatere şi cu Părinţii bisericii, aşa că am scris un capitol, pe atunci capitolul 4, cu acest scop. A fost primul şi ultimul la care Tony Lane m-a întrebat: „Care este scopul acestui capitol?” După ce i-am explicat despre ce era vorba mi-a spus sec: „Nu e necesar”, iar eu l-am eliminat, tot sec.

Stilul meu de scris era setat pe modul economic, adică cu cît mai puţin şi bine, cu atît mai bine. Nu mai voiam să tai şi să redactez o teză din sute de mii de cuvinte, cum au păţit alţii. Seara de obicei aveam mai mult spor, cîteodată scriind chiar şi 3000 de cuvinte de calitate. Trebuia să insist pentru că a doua zi inspiraţia dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că nu este posibil să scriu o teză asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ. În primul rînd pentru că nu aveam atîtea surse, cele greco-catolice fiind greu de obţinut, în al doilea rînd pentru că nu eram Paul Negruţ (asta era evident, nu?) şi înclinaţia mea era către istorie, nu către sistematică şi în al patrulea, dar nu mai puţin important, că exista ceva în interiorul meu care mă făcea să merg în mod natural în altă direcţie, a mea proprie.

Trebuie să recunosc însă că la un moment dat, pe la sfîrşitul doctoratului, aveam mari dubii cu privire la teza mea, dar la ultima citire, la ultima întîlnire cu Tony Lane la Timişoara, după ce mi-a citit toată teza de a început pînă la sfîrşit, mi-a spus: „You have a thesis!” Am răsuflat uşurat pentru că pînă atunci, cu excepţia capitolului pe care l-am abandonat nu mi-a spus nici bine nici rău, habar n-aveam dacă mă duc într-o direcţie bună sau rea. A fost un chin, a fost o suferinţă continuă, a fost ceva care m-a transformat.

În drumurile mele la LBC m-am reîntîlnit cu Cornel Boingeanu, care a terminat o dată cu mine, cu Mircea Mitrofan şi Dorin Axente care au făcut un MA în hermeneutică la LBC înainte de a începe doctoratul, cu Dănuţ Mănăstireanu, Alex Neagoe, cu George Ille şi cu Silviu Rogobete, mai rar cu Tavi Baban şi Daniel Bulzan. Am fost martor suferinţelor lui Costel Gott şi Florin Reţe, doi creştini deosebiţi, dar îndrumaţi necorespunzător de Less Tidball.  O singură dată l-am mai văzut pe Cristi Sigheartău care a mai făcut şi el un MA, deloc pe Marius Mazuru şi foarte puţin pe Gina şi Petrică Bulica.

În anul 1995 s-a deschis Centru Guthrie unde cei ce făceau reseach aveau destinat un spaţiu liniştit, unde erau săli special amenajate pentru seminarii, MA rămînînd tot în spaţiul periodicelor din bibliotecă. Am ţinut un research seminar avînd tema Inochenţie Micu-Klein, undeva în al treilea sau al patrulea an de research, nimic deosebit. Pentru mine cu cîteva excepţii research-ul fost un timp extraordinar, benefic şi plin de har. Mai trebuie să menţionez că tot la LBC l-am reîntîlnit pe un prieten din Sevierville, Tennessee, USA, Charles Strohmer, reuşind să mai vin cu Silviu Tatu şi cu David Cathey pe acolo. Simona şi Sorin Sabou de la UBEO, respectiv Institutul Baptist din Bucureşti au terminat tot la LBC, Simona o dată cu mine.

Cu toate că nu mai eram în termeni buni (seach me why!), l-am informat pe Paul Negruţ, rector la acea dată, că nu am bani de bilet de avion şi că nu o să mă pot prezenta la viva ce era fixată pe 11 iunie 2003. S-a oferit să mă ajute cu un împrumut, cu toate că privirea sa nu mai era aceiaşi. Din fericire nu a mai fost nevoie. După ce înainte cu trei ani îmi tăiase bursa pentru că am întîrziat predarea unui eseu (în treacăt fie spus, n-am predat niciun eseu la termen!) şi după ce nu mai credea că o să finalizez doctoratul, după o păţanie în stilul Procesului lui Kafka, Less Tidball mi-a trimis în cele din urmă prin fax documentele pentru ultima viză UK, am plecat la Bucureşti, am luat viza şi să am ajuns din nou la LBC pentru viva. Dar asta în LBC-LST (10).

Un alt fel de introducere în Istoria Bisericii Universale


Ce bine ar fi fost dacă unuia dintre primii creştini ar fi avut ideea să consemneze ce s-a întîmplat de la intrarea pe scenă a lui Isus Cristos. Dar nici unul dintre ei n-a avut această idee sau chiar dacă ar fi avut-o nu prea ştia ce şi cum să o pună în aplicare. Semn, din nou, că nimeni nu avea impresia că formula 12+1 avea să devină după cîteva secole cea mai mare instituţie din lumea ,,civilizată,” înlocuind mai apoi din mers cel mai tare imperiu, însuşindu-şi practic ambele capitale, Roma la vest şi Constantinopolul la est.

În lupta lor cu erezia, gnosticismul şi cultul imperial creştinii nu au pretins că sunt superiori, nici că vor avea cîndva soarta imperiului sau a lumii în mîini. A muri pentru Cristos era mult mai important decât a stăpîni pentru el sau pentru biserică. De aici lipsa de proprietăţi a bisericii, instituţia care va deveni atât ortodoxă, cît şi catolică, universală.

Pe lîngă lipsa de proprietăţi nu pot să nu mai amintesc lipsa funcţiilor plătite, a hainelor speciale pentru cei ce aveau o importanţă mai mare decât credinciosul de rînd, adică diaconii, presbiterii şi episcopii.

Dincolo de discuţia cu privire la diferenţa sau asemănarea, chiar identitatea între aceste poziţii, rămîne de văzut şi explicat cum într-o biserică asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită de sinagogă, a apărut o nouă clasă de creştini, preoţii. Aceasta ar fi cu atît mai interesant de explicat cu cît în iudaism preoţii nu existau în sinagogi, ci doar la Templu.

Cu atît mai interesant este acest lucru, cu cît Isus Cristos, cei doisprezece apostoli şi Pavel nu au recomandat adoptarea unui oficiu, a unei astfel de slujbe. Ironia este că după dispariţia Templului şi a preoţilor iudei, acelaşi oficiu a apărut în creştinism. Ciudat, nu?

Majoritatea autorilor vreunei cărţi de istorie a bisericii filtrează istoria prin prisma denominaţiei din care fac parte. Ar fi hilar să pretind că eu nu fac parte din aceeaşi categorie, dar dincolo de această asumare, este necesară evidenţierea faptului că fiecare autor încearcă să explice sau să impună trăsăturile specifice bisericii lui încă de la întemeiere. Astfel pentru catolici Petru a fost şi este încă primul papă. Evanghelicii se consideră urmaşii ucenicilor lui Isus Cristos, chiar dacă nu există o legătură fizică directă între aceştia şi ei.

Ortodocşii, şi nu numai ei, spun că între apostoli şi ei există o succesiune neîntreruptă de episcopi încă de la apostolul Andrei (acelaşi lucru îl pretinde şi Biserica Ortodoxă din Ucraina), existînd astfel o legătură spirituală manifestată prin „ungerea” în scaun. Probabil că şi charismaticii ar trebui să tresalte la această veste, dacă tot fac caz de ungere, după cum şi penticostalii, avînd în vedere că biserica lor se numeşte şi apostolică.

Pretenţia acestei succesiuni, reală sau închipuită contrazice însă succesiunea din genealogia lui Isus Cristos în care sunt incluşi unii/unele ce nu făceau parte inițial din poporul lui Dumnezeu. Deci nu legătura fizică, atingerea sau moştenirea directă contează atît de mult, ci duhul, spiritul, atitudinea sau simţirea inimii care a dus la acceptarea Duhului şi la înfierea venită prin Isus Cristos, de la Dumnezeu Tatăl.

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri „Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat „How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o „veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau „principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte „alunecos”. Ştia „meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul „Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e „sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt „bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 22 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat „Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului.

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.