Nu! Nu! NUUU!


Am fost clar: NU!

 

Multiculturalism in the blink of an eye


sursa: http://www.dingtwist.com/blink-of-an-eye/

Cultură (DEX): Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.

După Multiculturalismul, rața de pe varza noastră… este normal să urmeze, o chestie de genul acesta. Cît ai clipi din ochi, fără să stai pe gînduri, ca un pistolar la colțul străzii sau ca tunarul Serioja în al său T 34 față-n față cu un Leopard ce-și răsucește tunul de 88 spre burta sa. Este proba sub presiune după care cîntăm imnul național sau mergem la cimitir. Cei slabi de inimă să facă un pas în spate, cei inconștienți să ni se alăture. Surzii, muții, orbii și paraliticii să fie gata să audă, să vorbească, să ne vază sau să o ia la sănătoasa dacă observă vreo scurgere de gaze periculoase. Mi se pare normal!

Am plecat de la niște premise generale la care mai trebuie adăugat că de multe ori în istorie, dar mai ales după secolul al III-lea, biserica s-a tot standardizat, restrîngîndu-și opțiunile. De fapt unele opțiuni. Cel puțin pînă la Reformă. Să nu uităm că după sinodul de la Chalcedon biserica nu a mai avut parte de unitate. Cam repede. Apoi să nu uităm de opțiunea culturală sau anti-culturală a monasticismului. Un fel de revoluție culturală înainte de cea făcută de Mao în China comunistă. Divers sau standardizat, creștinismul a oferit un evantai larg (acum poate prea larg) de opțiuni. Am ajuns la cîteva mii de denominații și unii încă nu au ajuns în pană de imaginație. Cum ar trebui să gîndim și să acționăm în contextul globalizării, noi creștinii secolului XXI? Să ne izolăm? Să nu ne izolăm? Să trecem în defensivă sau să trecem la ofensivă? Ar trebui să trăim acceptînd cultura sau melanjul de culturi ce ne înconjoară? Dacă este de luptat, cum vom lupta împotriva lor? Cine ne va învăța? Cine ne va antrena?

Ce spun liderii? Ce spun teologii? Ce spune Biblia? Sau în ordine inversă…

Îmi cer scuze public că nu sunt în stare să dau un răspuns scurt, clar și răspicat. Așa m-a făcut mama. Cine vrea răspunsuri 2/2 sau din cele monosilabice să treacă la testul grilă Multiculturalism multivitamine 2.0. Cîte două pe zi, dimineața și seara. Pe nemîncate!

Aș vrea să adaug că relația cu o societate multiculturală (probabil multi-rasială, multi-religioasă) ține de mentalitate. Cu o mentalitate sub asediu, în defensivă negativă nu vom avea nimic de cîștigat. Cine se va alia cu noi? Dorim oare să promovăm o mentalitate de cetate asediată, de biserică cetate cu podul mobil ridicat, cu șanțurile de apărare plin cu apă, cu focul arzînd sub căldările de ulei gata să se reverse în capul presupușilor sau substanțialilor atacatori? Cum vom recunoaște prieteni și dușmanii în contextul în care nu numai că nu există conlucrarea între cele mai multe denominații creștine, ci există o distanțare clară, o delimitare teoretică și practică (în vorbe și fapte) față de acestea, mergînd pînă la absurd. (Da, știu, nu e ceva nou, cam toate denominațiile preferau să se alieze cu alte religii, decît cu frații considerați eretici. De exemplu cu musulmanii. Ortodocșii au preferat căderea Constantinopolului decît ajutorul catolicilor. Catolicii au atacat mai întîi Constantinopolul și numai după aceea pe mohamedani…)

Biblia spune că există o linie clară de demarcația între biserică și lume. Cu toate astea misiunea bisericii se manifestă în lume și altfel nu se poate concepe. Ca să salvezi pe cineva trebuie să-l vezi, să-l atingi, să-l cunoști. E nevoie de dialog, de înțelegere și pregătire asiduă. Vremea armatelor dotate cu preoți misionari ce-i somau pe indigeni să se predea în numele singurului Dumnezeu a trecut. La asemenea chestii visează doar musulmanii. Sau, cine știe?

Isus nu ne-a luat din lume, ba dimpotrivă ne-a trimis înapoi în lume. A uitat să ne dea vestele anti-glonț, armele de nimicire-n masă, munții de bani, libertatea absolută de exprimare, contractul de asigurări cu extragere via un elicopter de transport, două de susținere (din care barem unul dă fie Apache sau Cobra). Și nu ne-a dat darul înmulțirii ca la bacterii. Crud!

Celor mai activi dintre noi le-a lăsat NT-ul. Scrie acolo că dacă după primirea mîntuirii nu trebuie decît să ne ferim de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge. Nu de altceva. Tradus în contextul de azi, mi se pare că înseamnă că trebuie să nu ne înhămăm la idolii societății de consum, la exacerbarea sexuală și la imoralitate. Nici să ne implicăm în religiile lor.

Și în paralel cu asta să manifestăm toate ingredientele lăsate de Isus în Evanghelii, de Pavel, Ioan, Petru și Iacov în epistole, nu pentru beneficiul personal, ci pentru cucerirea sufletelor ce dau culoare multiculturalismului. Aici e nevoie de inventivitate, de sinceritate, onestitate și curaj. Cine nu riscă nu cîștigă. Nici măcar la table! Poate așa vom înțelege mai bine ce înseamnă versete ca Nu lua, nu mînca… Poate investind în afară, ne vom apropia desființînd granițele ce ne despart artificial demonstrînd că un Domn, o credință și un botez nu este doar o lozincă.

Ce spun teologii? Să vă spun sincer, de toate. Depinde după cine te iei. Eu m-aș lua după prea mulți. Dar există resurse disponibile. De exemplu un punct de început ar fi Living Spirituality Study Guide de la L’Abri: http://labri.org/swiss/blog/LS-Study-Guide.pdf  Dar numai de început.

În ceea ce privește liderii, problema e mai spinoasă. Depinde ce înțelegem prin lideri. Aici poate ar trebui să fim atenți, dar nu și receptivi, la interesele lor. Eu aș merge doar pe mîna liderus maximus, poreclit tîmplarul din Nazaret.

Și să nu uităm că, unii dintre noi suntem percepuți ca fiind partizanii unei culturi de import. Românul neoaș este cel ortodox. Și ca să pun capac la multiculturalismul ce ne înghesuie prin colțuri, de ce am plecat pe alte meleaguri într-o altă cultură? De ce am acceptat compromisul și nu ne-am evanghelizat propria cultură? Și dacă suntem agresați acolo, de ce nu revenim acasă? Pentru că nu este o soluție, nu? Exact! Deci, să trecem la treabă!

 

Minciuni pocăiești


sursa:http://www.funandmusic.biz/funny-pic-mary-poppins.htm

Vă anunț cu bucurie că pocăiții de peste baltă au început să înșire minciuni. Tipice. Ei nu numai că știu cine sunt eu, ci și ce gîndesc. Mai ales ce nu mi-a trecut vreodată prin cap. Un exemplu elocvent, dar în același timp jalnic este postat pe

Un nume…!

ce spune cam așa:

„Însă, din preaplinul de sine  – dr. Alexandru Nădăban  –  și-a manifestat  nemulțumirea că nu este mediatizat cum se aștepta.  Probabil de aceea apare  ulterior și Nota redacției Newsnetcrestin.”

Și unde mi-am manifestat această nemulțumire că nu am fost mediatizat așa cum mă așteptam? Probabil că eram în transă și duhul armoniamagazinusa m-a cercetat. M-a cercetat așa de tare că a început să mă tragă de urechi. Noroc că eram în transă. Cum să te lupți cu un așa demon? Simplu: strigi Înapoia mea Satano!

Pentru posteritate: cine este Newsnetcrestin și ce apare acolo?

În rest aceleași reacții tipice de teologie de baltă tipică românească. Îi recomand vajnicului apărător al credinței strămoșești să încerce puțin șotron teologic ca antrenament pentru intrarea în dialog cu teologi mai renumiți cum ar fi Origen, Augustin, Petro Valdo și alții. În caz că refuză, ca teologia să alunece mai ușor pe gît în jos, poate lua cîteva lingurițe de dulce conform rețetei patentate Mary Poppins. Dar atenție, în disputa cu teologia academică și istoria să n-o sfîrșească ca Marry ce s-a ciocnit cu avionu’! Meni fani feisis!!!

Să mă ierte patrioții ofuscați și să strige o dată cu mine Hai România! și Jos Pițurcă! Azi începe mondialul de fotbal!!!

P.S. armoniamagazinusa: mulțumesc pentru publicitate. Aia negativă dă cele mai bune rezultate! lăv iu frate!

NOTĂ: Postul inițial a fost șters. N-am cerut așa ceva.

Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Noblesse oblige


sursa:http://www.keepcalm-o-matic.co.uk/p/keep-calm-and-noblesse-oblige-5/

Expresia se aplică în situația în care cineva face un gest mărinimos, neașteptat, ceva frumos cu toate că era de așteptat ceva rău. Noblețea obligă sau într-o altă formă mai actuală, dacă ești nobil nu faci ce face toată lumea, ci cu totul altceva, pentru că prin asta te deosebești de alții. Spunea cineva că tot din zona asta își trage originea cuvîntul fraier. Fraierul era gentlemanul austriac. Era domn, iar românii i-ar fi spus fraier, adică prost, că nu profita de situație. Mă uit azi la Austria, mă uit la România și încerc să văd cine a fost de fapt fraierul… Noblesse oblige!

Și acum despre politică și națiuni.

Primul război mondial a început nu din cauză că moștenitorul tronului a fost asasinat. Nu-i păsa nimănui în Austria de el. A început pentru că Austria voia teritorii și Rusia se opunea. Germania a intrat s-a amestecat unde nu-i fierbea oala. Dar în general, la declanșarea conflictului era vorba despre onoarea pătată a Austriei și de repararea ei. Cine nu crede să citească ultimatumul Austriei (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Austro-Hungarian_Ultimatum_to_Serbia_%28English_translation%29). Continuă lectura

Scenariu II


USA și NATO se dau în spectacol de vreo 20 de ani în Asia. N-a mizat nimeni pe dezvoltarea Chinei, dar și China a văzut ce se întîmplă în lumea asta. Normal.

Dar acum Rusia are vise de mărire. Se aseamănă, cum zicea și marele nostru poet: Baiazid privind la dînsul în întreabă cu dispreț… cu turcii de la sfîrșitul evului mediu. E clar ce vrea Rusia. Și o să primească ce vrea. Doar că mai sunt și alții ce concurează pentru premiu. De exemplu chinezii. Dar Rusia va slăbi numai dacă își va cheltui resursele fără să obțină ce vrea. Vă mai amintiți Afganistanul? L-au încercat și americanii. Cît o să coste ocuparea Crimeii? Multe miliarde de ruble. Unificarea a costat Germania cam mult, dar acum unificarea e altceva. Totuși va costa.

Cineva va găsi și le va da rușilor o nucă prea tare să fie spartă. Să sperăm că nuca asta nu-i Ucraina, că-i prea aproape! Poate să ne pice-n cap și să ne facă un cucuioc, uite-așa de mare! Cu cine și pe ce motiv ar trebui să se consume Rusia ca să ne lase-n pace vreo 10-15 ani? În Caucaz ar exista ceva sămînțe de scandal, dar parcă-i prea uzată melodia. Cu Iranul, iar nu ține, că n-are de ce. Poate doar să le construiască cîteva centrale atomo-electrice. Cu Pakistanul n-au graniță comună, cu Korea n-au de ce, așa că rămîne tot China. Continuă lectura

O Rusie dreaptă și bine-intenționată creștinește


Nu o să reiau argumentele lui V. Suvorov pentru a demonstra politica externă și internă a Rusiei. Lecțiile istoriei se uită imediat ce contextul lor, deși relevant, nu mai este actual. Ca urmare, nu este important că Hitler a cotropit Europa de Vest în locul lui Stalin care a cotropit doar Europa de Est și o parte din Europa Centrală. Ar fi fost însă deosebit de relevant pentru cei din vest dacă ar fi știut mai multe despre suferințele celor cotropiți de Stalin și Rusia în formula Armata Roșie eliberatoare, comunismul impus cu forța și apoi exportat de URSS.

Nu știu de ce, dar mă tem că vestul a confundat războiul rece cu un joc de-a baba-oarba la scară mondială… În fine, revenind la subiect, cîteva repere istorice.

Teritoriile ruse au fost invadate de către mongoli/tătari. Rușii au plătit tribut și izbînda conducătorului poporului rus, cneazul Igor am citit-o pe cînd eram mic copil în Din marile legende ale lumii de Al. Mitru, vol. I. Apoi am aflat de Ivan cel Groaznic (și-a ucis fiul) și ulterior am aflat și alte lucruri. De exemplu:

Istoricul britanic Runciman atrage atenţia asupra faptului că încă destul de devreme, în 1390 patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Anton i-a scris marelui cneaz Vasile I al Moscovei pentru “a-i aduce aminte că indiferent ce se va întâmpla, împăratul din Constantinopol era încă singurul împărat adevărat, locțiitorul Dumnezeului ortodox pe pământ.”[1]

Continuă lectura

The Future of the Mind: The Scientific Quest to Understand, Enhance, and Empower the Mind


Interesantă istorie a unui om ce în mod normal n-ar fi trebuit să ajungă unde a ajuns dacă trăia într-o țară comunistă. Autor al cărții cu titlul de mai-sus, Kaku Michio este un renumit savant ce face cîteva profeții.

 

Profesioniștii și zănaticii


Profesionistul sau dacă vreți specialistul, se formează. În timp, cu bani, cu multă sudoare și selecție. Evident, poți să ai performanțe și peste noapte, dar de obicei formarea rapidă stil crush course nu te ajută prea mult. Poate doar cît să sari peste un hop. Și vorba aia, nu zi hop pînă n-ai sărit…

Profesionistul acționează de obicei la comandă. El sau ea este angajat pe termen lung sau mercenar. Și de cele mai multe ori este invizibil în luptă. Rezultatele sale le vezi, le auzi, le simți, dar el este invizibil. Vă mai aduceți aminte de teroriștii din decembrie 89? Toată lumea știe de ei, dar nu au existat. Toată lumea îi caută, dar nimeni nu i-a găsit. Probabil că acum se poziționează în Ucraina.

Dar în comparație cu profesionistul, există și zănaticul/zănateca. Sinonim cu zăpăcitul, smintitul, bezmeticul, aiuritul. El/ea se ambiționează și face tot posibilul să iasă în evidență. Dacă n-are talent, îl mimează. Dacă n-are cinste, și-o proclamă. Dacă-i un nimeni, se jură că va salva lumea. Dacă și-a făcut radiografie și în tărtăcuță s-a evidențiat un vid existențial, își scrie memoriile pe care nu le are, ș.a.m.d. Dar zănaticul acționează. E în primul rînd. În prima linie. E pe fază. Aia mare. E totdeauna informat și informativ. Este gata de luptă, de scandal. Dacă nu-i luptă, cel puțin să fie un scandal. Cu cît mai mare, cu atît mai bine. El e Mesia scandalurilor. El este salvatorul celor obidiți. Dacă n-ar fi el, soarele s-ar opri mirat și l-ar întreba pe bunul Dumnezeu cum de-a uitat să-l creeze. El este indispensabil. Eu am din ăștia o pereche, undeva într-un sertar al scrinului. Nu i-am purtat recent că iarna asta n-a fost prea friguroasă.

Echivalentul zănaticului este modelul spionului din filmele făcute de diletanți. Spionul tip ecșăn-men. Ce n-ar rezista nici 5 minute în situații reale. Recent am urmărit într-o seară cu băieții un serial francez cu rezistența, o telenovelă. Numai bun înainte de culcare. Circulau agenții secreți parașutați cu arme, geamantane, echipament radio, pistoale la ei ca pe Corso. Ba unii aveau nevoie de o secretară care să dactilografieze rapoarte, cînd o mașină de scris din epoca 1940 făcea un zgomot de mitralieră. Mai aveau nevoie și de o cutie poștală pentru mesaje. Și ce credeți că foloseau? Evident, cutiile poștale ale unuia și altuia. Spioni, diversioniști, general din rezistența franceză mergînd personal la o adresă sau alta să-și ridice mesajele, totdeauna în același loc? Să fim serioși? Zănatici! Basme de adormit copiii. De aia ai mei au mers la culcare cum s-a terminat filmul.

Profesioniștii au cutii poștale deghizate în locuri aproape inaccesibile, acolo unde te aștepți mai puțin, acolo unde să își dea seama că sunt urmăriți fără să se uite peste umăr. Un profesionist nu se plimbă cu aparatul de radio la el, nu caută o secretară să-i dactilografieze rapoartele. Nu face rapoarte din astea și n-are nevoie de personal. Cu cît știu mai mulți despre existența sa, cu atît este mai vulnerabil.

Exact invers ca pe internet. Aici cu cît știu mai mulți de existența ta, cu atît mai bine. Totuși și aici diferența rămîne. Profesionistul știe ce face, zănaticul mușcă-n stînga, mușcă-n dreapta, mușcă-n sus, mușcă-n jos. Ca un cîine turbat. Nu-l satisface și nu-l oprește nimic. Sigura soluție în lipsa unui vaccin eficient este izolarea. Ce se face cîinilor turbați? Ei, nu, nu mă gîndesc la eutanasiere! Doar o tăbliță de avertizare mai ceva ca la curțile importante. Nu doar atenție cîine rău, ci atenție cîine turbat! Și garantat nu mai intră nimeni. Se uită doar pe geam ca la expoziție.

Uite, d-aia-mi plac profesioniștii.

Horoscopul și banii


sursa:http://www.cleveland.com/nation/index.ssf/2013/01/space_shuttle_challenger_disas.html

După 89 ne-a lovit și pe noi horoscopu! Ce mai fericire, ce mai mulțumire, ce mai citeală prin ziare, reviste, la radio și teve! Mai rău ca la Bingo.

Nu puteai merge la serviciu dacă nu ți-ai citit horoscopul. Nu-ți mergea bine dacă nu te informai cum trebuie să-ți meargă în ziua respectivă. Făghet ăbaut iestărdei! Azi e important, că doar nu trăim în trecut! Oneste bibere, vorba lui Cațavencu. Și așa au devenit unii dependenți. De unde provine drogul ăsta? Și ce, strică?

Unii zic că strică. Dar toată afacerea a pornit din antichitate și a ținut bine mersi pînă mai ieri alaltăieri cînd a revenit în actualitate. Inițial zeii erau stele strălucitoare pe firmament. Apoi dacă stelele se mișcau, cine știe ce decretau zeii? Ca să te pui bine cu ei trebuia să te pui în acord cu stelele de neatins. Așa că au apărut cititorii în stele. Mai recent, astrologii și apoi astronomii. Unii oameni de știință creștini făceau horoscopul unor capete încoronate. Intra în fișa postului.

Apoi s-a demonstrat că planetele și stelele nu sunt zei, dar ce contează, mișcarea lor influența destine. Să vedeți alinierea planetelor!

Acum, hai să zicem că horoscopul are ceva de spus. Atunci ar trebui să fie un singur horoscop oficial pentru toată lumea. Dar nu e așa. Dacă cumperi 10 ziare ai 10 horoscoape diferite. Dacă cumperi 100, ai 100. Dar trebuie să cumperi. Dacă te uiți la proteve o vezi pe Nati și după aia schimbi la Antena sau la alte antene și auzi altceva. Logic? Cineva minte. Sau cineva nu e profesionist. Sau cineva minte profesionist.

De ce ține vrăjeala cu horoscopul? Nu te critică. Te avertizează. Te încurajează. Apoi faci tu legăturile. Raționalizezi. Poate azi ai avut o zi proastă. Mîine va fi mai bine. Pe banii tăi îl încurajezi pe horoscopar să te mintă. Să te lingușească puțin. Sau mai mult. Ne place să fim periați. Să ne punem de acord cu aștri. Să fim una cu ei. Să strălucim. Să știm că azi cosmosul ne influențează destinul. Așa să fie? Mai bruiază ăștia cu avioanele lor. Cu liniile de înaltă tensiune. Cu chimicalele. Cu eurile. Cu legile proaste. Cu pana de cauciuc și cu alt șofer ce a avut o energie negativă așa de mare că ți-a pleznit bara din spate pînă la aripă. Cu poluarea. Cu karma. Cu chestia aia șuie, cum îi zice? Feng shui! Acum avem și horoscop chinezesc. Mîine cine știe, unu marțian.

Mare concurență.

Totuși nu înțeleg cum de nu dau și numerele cîștigătoare la loto. Alo, mama Omida?

Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

De vorbă-n tramvai…


sursa:http://athazagoraphobis.blogspot.ro/

Mă întorceam acasă cu tramvaiul. Comod și ieftin. A urcat și un vechi vecin din urbe pe care nu-l văzusem de vreo zece ani. Cel puțin. Schimb de amabilități. Verificări de rutină: cine dintre vecini mai trăiește, cine pe unde mai e. Ne-am împrăștiat și am rămas mai puțini. Apoi veni vorba de o anume biserică cu un anume boss. Cu boșii să nu te pui că ieși rău. Nu sunt ei tocmai modelul de imitat în creștinism. Și de aici, de la credința mea, a bosului și a rudelor sale sus-puse am pus de-a discuție. (În afara subiectului de discuție, bossul pe care nimeni nu-l controlează e cel mai periculos. Ești propriul tău boss? Ai grijă. ) Am mai scurtat călătoria pe meleagurile patriei natale.

Apăru întrebarea: de ce nu ne-am păstrat noi, dacii, credința noastră? Că aici nu a fost vid nici după aia. Credința mai nouă? Credea că a fost impusă politic. Păi, aia veche nu ne-am păstrat-o c-au venit romanii și ne-au demonstrat că Zamolxe nu era așa tare. Logică americană. Și așa mai departe.

Există un mit secular, a scris nușce franțuz despre miturile astea, cel al epocii de aur. The Golden Age. Bunele vremuri apuse. Că ce bine era pe vremuri. Povestesc bătrînii: “Pe vremea mea…” Și uneori întreabă nepoții pe cînd se uită la un film mai vechi: “Bunicule, aici era pe vremea ta?“ Probabil…

Mai era un banc pe vremea lui Ceaușescu cu individul ce se coboară din tren în Gara de Nord, se urcă-ntr-un taxiu și-i spune taximetristului: Du-mă-n principiu. Păi cum în principiu? Păi vreau să fac cumpărături, să-mi iau de toate! Bre, ești nebun! Nu-s. N-a spus tovarășu că-n principiu avem de toate? Ba da! Păi vezi! Acolo să mă duci!

Omul e nostalgic. Mai ales după trecut. Ce bine era cînd făcea aia, cînd era acolo, cînd mînca mai-nu-știu-ce. Era bine că eram mai tineri, mai fără griji, mai sănătoși, mai iresponsabili, aveam toată viața-nainte. Acum ne-am trăit traiul și ne-am mîncat mălaiul, so tu spic și acuma-i rău! Păi normal: suntem bătrîni, ne doare aia, ne supără ăia, toți sunt niște idioți, habar n-au, asta nu-i pensie, asta nu-i iarnă, asta nu-i vară, asta nu-i marmeladă și ăsta nu-i drum. Ce impozite, ce euri, ce pițipoance, ce mafioți, ce hoți, ce capitaliști, ce escroci peste tot! Nici apa nu mai are gustul ăla, nici iarba nu mai are culoarea aia, nici ora nu mai e atît de lungă! Ăștia nu mai știu să facă nimic ca pe vremuri!

Normal!

Ce se mai construia (de mîntuială)! Ce se mai fabrica (și se fura)! Ce recolte erau (măsluite)! Ce bine era la băi (și ce vile aveau ăia de la partid)! Ce școală se făcea (degeaba)! Ce în sus și-n jos!

Cu trecerea timpului lucrurile bune din trecut ne par foarte bune, ba chiar excepționale. Lucrurile rele le cam uităm pentru că avem tendința de a idealiza trecutul. Chiar un dușman groaznic ce a dispărut între timp acum îl onorăm, îl ridicăm în slăvi. Păi normal. Cu cît îl facem mai mare, cu atît suntem și noi mai buni că i-am făcut față. Casa copilăriei sau casa bunicilor e ceva extraordinar, dar cum se spune în Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, nu te du s-o mai vezi. Vei fi dezamăgit. Zidurile nu mai sunt atît de înalte ca cele ale castelului din basme, grădina atît de întinsă ca împărăția lui Verde-mpărat și Grivei cu care te jucai odată se gudură prin raiul cîinilor.

Încercînd să re-descoperi Epoca de aur îți dai seama că e epoca de tinichea. Realitatea dezamăgește. Viitorul de atunci este trecutul reinterpretat prin prisma prezentului. Ce trece și el. Viitorul nu sună bine, dar este singura soluție. Indiferent cît de buni, tari și mari au fost dacii, Ceaușescu, Carol I sau Hagi. Nu te mai uita la poze vechi. Ia aparatul de fotografiat și fă poze noi. Chiar dacă trebuie să-ți schimbi ochelarii. Zîmbește. Îți stă mai bine așa!

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…


sursa:http://www.factzoo.com/mammals/olive-baboon-large-african-troop-primate.html

Mare lucru Feisbucul ăsta!

De exemplu, cineva, un prieten, postează că oare de ce cloștile moțate au și pui gât-golaș. Îmi dau cu părerea că poate d-aia. Intervine un prieten de-al ’mnealui, deloc cunoscut și spune că ba d-aialaltă. Eu îi spun că n-are logică. El îmi spune că n-are contează logica. Păi n-ai citit un manual de logică… Mai intervine un prieten de-al nu-știu-cui și spune că am scos eu pui vreodată? Că ce vorbesc… Păi n-am fost pe Marte, da-mi închipui că frige. Acu trebuie să scot şi eu pui de găină? Pe unde? Ș-atunci mă ia cu băi co-co-șel, ia uite ce deștept ești. Deja mă invidia…

Eu feisbuchez, tu mă feisbuchezi, el, ea ne feisbuchează

Alt’dată mă lansez într-un comentariu la postul unui alt prieten ce se întreba dacă oile se tund vara sau primăvara. Iar îmi dau cu părerea. Logic. Cu logica mea. Constat că am atentat la un alt prieten ce avea agenda setată pe ciobani. Și mă ia la tăbârcă. Și io pă el. Și gata, m-am săturat că e nesimțit. Ca și mine. Discuția continuă. El e majoritatea… eu am plecat.

Eu feisbuchez, tu ne feisbuchezi, el o feisbuchează…

Mă uit la poze. Îmi plac. Se uită și alții. Comentează în altă limbă. Și eu. Și un prieten de-al unui prieten, de-al unui prieten zice c-ar trebui să comentăm pe limba lui. Io comentez pe limba mea, el pe limba lui, ea pe limba ei. Fiecare cu limba care-i place. Contează? Numai dacă nu ne înțelegem sau nu vrem să ne-nțelegem. Și ne înjurăm: bozgori, țigani, valahi și alte naționalități. Apare indicatorul Atenţie animale! De feisbuc.

Eu mă feisbuchez, tu ceri să fii feisbucat, el, ea te feisbuchează

Scrie cineva ceva și hopa apare un comentariu pro. Altul contra. Și invers. Apoi cineva sare că băi habar n-ai să scrii românește. Și ce? Nu comentează pe uălul Academiei Române și subiectul nu e grămatica limbii române. Băi ești prost! Ba tu!  Ba tu! Iacă unde zăceau proștii! Șeă. Șeă.

Eu mă des-feisbuchez, tu te răs-feisbuchezi, el, ea se arhi-feisbuchează

Feisbucul nu e domeniul experților. E al băgăcioșilor. Feisbucul nu e domeniul moderației. E cel al gurăcioșilor ce scriu. Scriu mă-ta fără cratimă. Daiai haios! Ca Daea… Te poți supăra pe oricine, te poți împrieteni cu oricine, poți absenta sau poți lichida fără scrupule pe cine vrei. Laicurile nu se contabilizează la Cec, după cum lipsa lor nu-ți provoacă gaură-n buzunar. D-aia feisbucăm, după modelul coșbucian: e lung pământul, ba e lat, da’ ca feisbucu‘ de bogat pe lume nu-i, și-avea un prieten, – friendul lui – icoană-ntr-un sait să-l pui cât e de prostănac… Să nu uităm însă că Pământul nu e nici lung, nici lat. După feisbuc e mai mult plat! Şi cică Coşbuc ăsta ştia că-i rotund…

Noi feisbucăm, voi feisbucați, ei, ele feisbuchează… Eu? Pas!

Tanti Milly şi teroriştii


http://blog.seattletimes.nwsource.com/antagonisticink/2008/03/elf_members_are_terrorists.html

Era o zi însorită de septembrie. Cucuruzul se cocea fără să protesteze, copiii încă se mai jucau fără să se gândească la deschiderea anului şcolar iar noi, eu, soţia personală şi copiii aferenţi, Marcus şi Vlad încercam să terminăm masa de prânz cu teveul deschis la un program anonim de o importanţă vagă pentru cultura personală. Deodată anunţul strident al ştirilor cu breichingnius; pe imaginile ce ne intrau bezmetic în casă, prezentatorul declară cu o voce alarmantă:

          “Întrerupem programul nostru obişnuit cu aceste imagini sienen al unuia dintre gemenii niuiorkezi lovit de un aparat de zbor neidentificat…”

Am rămas cu gura căscată, în secunda următoare aruncându-ne în comentarii care mai de care mai savante dar continuând să mâncăm de data asta febril, de parcă am fi schimbat brusc anosta masă de prânz cu vreun restaurant şic, chiar din …Niuiorc. În momentul următor apariţia unui al doilea avion de linie ce se înfipse în Geamănul neatins se combină cu intrarea intempestivă a unei alte ţinte mult mai reale şi mai apropiate în vizorul personal.

          Iese apa!!! So rupt ţava!!!

Cu tot dramatismul situaţiei interne americane şi cu eventualitatea unui al treilea război mondial undeva pe “ţava” relaţiilor internaţionale, am izbucnit ca ars de una din flăcările celor câtorva mii de litri de kerosen ce mistuiau păguboasele clădiri americane:

          Indie s’o rupt, bat-o vina dă ţavă, că doar nu dau americanii pă noi amu?

          Apu drept la uliţă s’o rupt şi nie inundă!

Tanti Milly, intrată ca alcaida-n blocurile turn îşi lansă atacul asupra telefonului personal, cu singura rochie de stambă ce a supravieţuit regimului defunct şi cu singurii dinţi (din faţă unul de sus şi unul de jos) cu care părea că ameninţă nu numai existenţa noastră, ci tot universul.

          Vecine, dacă nu daţ telefon la uzână să închidă apa, nie strică căşile di tăt şi nie pică şi stâlpu de curent pă noi şi nie omoară – murimmmm!!!

Pus în faţa unei dileme ce o întâlneşti o dată la o sutăcinzecişitrei de ani, opt luni, patru săptămâni şi exact două zile la ora zece dimineaţa, am deposedat-o pe tanti Milly de telefonul personal, am apucat cu cealaltă mână cartea de telefon şi cu ochii la ecranul cu primul Geamăn aflat în stare de colaps dinamic, am urlat la rându-mi la nevastă:

          Ochelariii!!!

Marcată şi ea de dramatismul internaţional cu efecte atât de rapide pe plan intern şi de şuieratul vorbelor compostate de cei doi dinţi malefici ai vecinei noastre, fostă femeie de serviciu sub regimul de tragică amintire la cel mai dat în… liceu din Arad, nevastă-mea îmi intinse ochelarii. I-am înşfăcat mecanic şi cu un gest à la Anthony Hopkins i-am plasat undeva pe chelie, pe ochi, pe deasupra urechilor, în fine, pe nas. Am remarcat imediat că perfizii terorişti lansaseră atacul pe fondul unei ceţe locale ce făcea imposibilă citirea numelor abonaţilor telefonici.

          “Un astfel de atac coordonat poate fi doar opera unui stat cu o capabilitate…”

Căutând febril o oarece uzină de apă în amărâta noastră comună tresăream la ştirile ce bântuiau televizorul pe toate canalele, româneşti, nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti. Ceaţa locală ce se agrava era peste tot şi încrucişarea tirului verbal al vecinei noastre cu cel al crainicilor de toate limbile mă făcea să cred că ne-a sunat ceasul din urmă.

          E sfârşitul lumii! Cu această descoperire fatidică mă întorc cu cartea de telefon într-o mână şi cu telefonul într-alta, ridicându-le înspre cer într-un gest de neajutorare supremă:

          Doamne, apără-ne!

În acelaşi moment tanti Milly şi soţia proprie se întoarseră spre mine surprinse de o profeţie atât de apocaliptică, dar atât de în ton cu evenimentele atât interne cât şi internaţionale. Marcat de propria-mi sentinţă pronunţată pe tonul lui Ioan Botezătorul (Doamne, binecuvântează-l acolo unde e!) ce anunţa iminenta venire a judecăţii de pe urmă, am remarcat o schimbare sincron, în expresia celor două femei, aproape concomitentă cu un gest de apărarea şi uimire.

          Aaa…lex,  ce-ai păţit?

Într-o fracţiune de secundă, am întors capul spre oglinda din hol şi prin ceaţa ce s-a instalat am observat capul unui presupus terorist ce voia să mă atace cu o armă neindentificată şi ultima ediţie din Pagini Auri. Mi-am ferit capul cu mâinile aruncând cât-colo telefonul şi mai sus-pomenita carte. Aşa am ajuns sa-mi pun mâinile peste “ochelari”. În ecsaimăntul situaţiei n-am observat că în locul ochelarilor de vedere mi-am pus masca de scafandru, o jucărie a fiului meu. Cum am dat-o jos s-a risipit şi ceaţa. Plasticul de proastă calitate meid in Ciaina îmi jucase o festă.

          “ Casa albă a fost evacuată. Eărfors uoan, aparatul Boing 747 este în aer cu preşedintele Statelor Unite, Georj Dabliubuş. În aceste momente, vicepreşedintele a transmis că…”

          Apa, să-nchidă apa, că ne ie căşile!

Prin geamul stil 1959 vedeam cum apa ţâşnea din mijlocul drumului spre liniile de înaltă tensiune ce traversau comuna. Situaţia era critică. În câteva momente se puteau întâmpla nenumărate catastrofe demne de oricare dintre dizaster muviurilor americane. Cert e că nu era un muvi, era realitatea, nu puteam schimba canalul. Şi chiar dacă schimbam canalul era peste tot acelaşi film.

          Uzina de apă? Domle, s-o spart ţava, magistrala către Bobohalba, ne inundă pivniţele, ne…

          Magistrala? Da dă undie şti, eşti expert???

          Sare apa până la firele de înaltă tensiune, omule! Vrei să ţi-o dau la telefon, sau ce? Dacă n-o închizi o să apuci să o vezi în pumni şi palme dă la cei ce n-or mai avea case!

          Pă ce stradă?

          Pă Odi Endre no!

 Mai dură câteva minute până când Terente (pe numele său conspirativ Teri), vecinul ce lucra la uzina de apă dădu fuga la colţ, intră în căminul magistralei şi cu un efort demn de laudă reuşi să închidă vana principală cu o cheie franceză ENORMĂ. Văzând cum jetul de apă scădea drastic Tanti Milly răsuflă uşurată şi căzu pe canapeau din bucătărie epuizată de rezolvarea eroică a situaţiei interne. I-am pus înainte un deţ de ţuică ca pă la noi, dosită pentru vreme de răstrişte. Cum nu bea niciodată singură am cinstit împreună, că de, am trecut şi prin încercarea asta. Marcat de desfăşurarea evenimentelor crainicul concluzionă:

– “Puteţi vedea stimaţi telespectatori cum al doilea turn se prăbuşeşte în urma atacului terorist din această dimineaţă lansat asupra Americii. Se poate spune că lumea nu va mai fi aceiaşi. Dacă până acum Statele Unite nu au fost lovite de bombe, 11 septembrie marchează… Atacul terorist lansat azi va schimba fără îndoială strategia americană de apărare a teritoriului naţional…”

 

Am ieşit afară să evaluam pagubele. Şanţuri pline, drumul prezenta un crater plin cu apă demn de un atac terorist la scară comunală. Noi cu craterul şi apa, americanii cu incendiul, dărâmăturile şi praful.

          Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!”

Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să-i rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să-i aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

          Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen, dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic, cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

          Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

          Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!

Anatomia lui Grey, …Nicolaescu și Stroe


Americanii au făcut un serial de succes ce se numește Anatomia lui Grey. Ironia sorții a făcut ca în finalul sezonului 8 o echipă de chirurgi să zboare pentru o operație complicată. Avionul cade și există supraviețuitori. Moare doar unul dintre doctori. Cam același scenariu și în România, dar de data asta live, iarna, avion mai vechi, hibe mari de sistem. Incompetență, nepăsare, neprofesionalism, ghinion, birocrație și celelalte boli ale unui sistem ce nu face față civilizației europene prezente. Ne tot dotăm, dar nu ajungem niciodată la zi, ba chiar nu avansăm. Cu toate că avem mașini 4×4 bune, produse în România și deci ieftine. La fel cu avionul BN 2 Islander ce a fost produs tot în România, deci tot ieftin. Mă face să trag concluzia că viețile noastre sunt ieftine.

Cînd România este țara cu una dintre cele mai performante rețele de internet, nu funcționează baliza de semnalizare radio de urgență a avionului. Cînd elevii au iPhonuri ultimul tip, organele abilitate să-i găsescă pe supraviețuitori nu comunică. Epava avionului este găsită de pădurarul local după ce auzise la televizor că prin apropiere a căzut un avion. Cu toată tehnica din dotarea a cinci echipe județene de intervenție, un pădurar fără prea multă dotare găsește avionul.

Să facem abstracție de toate greșelile, de lipsurile din dotare, de plusurile din dotare nefolosite (noul avion ce a zburat doar de două ori, dotat cu dispozitiv de degivrare a aripilor), de brambureala șefilor și de ineditul situație și să vedem ce e de făcut în viitor. Nu știu dacă ar trebui schimbat un ministru sau doi pentru pierderea unui avion și a două vieți. În decembrie 89 au murit mai mulți oameni și cine a plătit pentru asta?  Nu știu dacă s-a simulat un astfel de caz, dar din toată această întîmplare s-ar putea învăța. N-ar trebui ca un asemenea caz să se repete.

Nu știu ce ar trebui făcut. Alții cum rezolvă situații din astea? Poate ar trebui să existe în cîteva centre chirurgi care să poată preleva organe, fără să fie nevoie să zboare o echipă întreagă în condiții meteo dificile. Poate ar trebui să existe mijloace de transport rapid pentru așa ceva. Uite la ce ar fi bune autostrăzile. Poate ar trebui achiziționat un alt tip de elicopter pentru situații de genul acesta cu vizibilitate redusă și cu accesibilitate dificilă. Poate un Black Hawk dotat cu aparatură de zbor fără vizibilitate ar fi mai indicat. Scump? Dacă viețile noastre sunt ieftine o să spunem că nu ne permitem. Dar și această întîmplare a dovedit că viețile sunt foarte scumpe și că e mult mai ieftin să previi în loc să suporți costul unui astfel de incident.

Americanii au făcut un film, și-au imaginat cum e să se întîmple. Era doar arta cinematografică. Au luat bani buni pe film. La noi există organe ale statului ce sunt plătite să facă asta și le-am plătit degeaba. Iar intră în discuție ocuparea funcțiilor pe criterii politice, după mustață, după gradul de rudenie directă sau prin alianță. Nu e corupție? Ba este, din aia morală. Nu se mai termină cu asta, murim. Cu ce mi-e mie mai bine că cutărică a ocupat postul pe șpagă sau că a vrut partidul? Eu mor. Tu? Mori. El? Moare. Toți putem, muri din cauza unor deficiențe știute ale sistemului. Nu ne-am săturat?

Spre deosebire de Anatomia lui Grey cea a specialiștilor Nicolaescu și Stroe ucide.

Război împotriva terorismului


Pe mine mă terorizează muștele și țînțarii. Americanul ăsta a inventat o armă să luptăm cu succes împotriva lor. Să ne înarmăm pînă-n dinți! Mie mi-ar trebui două și am și trei băieți. Iar o să depășesc bugetul apărării!

Adio revoluție!


sursa:http://iwwlancasterpa.blogspot.ro/2010/04/cartoon-french-revolution-in-reverse.html

În urmă cu 24 de ani îi uram Bine ai venit revoluției. Eram trigăhepii! Ne-am îmbătat apoi prin București s-o mai dregem. Apoi am manifestat cu penețe și cu liberalii, dar au venit muncitorii ce nu gîndeau, dar munceau și au dat vina pe cei ce n-au mîncat salam cu soia la… Paris. Oricine putea băga de vină. După aia ne-am revoluționat la Tîrgu Mureș. De parcă nu găseam noi unguri în toată țara dacă trebuia… Secu a devenit sereii. Așa cum miliția a devenit peste noapte poliție și schimbarea uniformelor a însemnat și schimbare creierelor. Dar mai ales eliminarea responsabilității. Asta r-evoluție!

După aia a apărut Piața Universității. Un fel de zid al plîngerii, și al neputinței. Ultima soluție, înc-o revoluție! Și a venit așa-zisa lovitură de stat legionară. Proștii ăștia au uitat că din 1940 pînă în 1990 au trecut 50 de ani și că tinerii legionari aveau deja peste 70 de ani. În fine m-am prins de ce i-au ținut comuniștii în închisori: și la 70 de ani erau periculoși. Cum poliția nu făcea față și emisiunile teve ale armatei nu au provocat avîntul revoluționar al maselor pentru apărarea intereselor generalilor din umbra conducerii, au trebuit convocați tovarășii mineri ca să știm cît e ceasul lui Iliescu. Iliescu și Petre Roman au apărat cuceririle revoluționare cu serviciile secrete ale armatei și nu numai.

Dar nu le-au apărat prea bine că minerii au mai trebuit să revină în capitală cu luceafărul huilei. De data asta fără Petre Roman. Ultimele două dăți n-au mai ajuns pînă la București. S-au prins și ăi din cedere că luceafărul era un banal om negru.

În fine am luat-o la dreapta spre NATO, spre ue și cu stînga ce dădea în dreapta, dar și cu dreapta ce dădea în stînga, cu partide schismate, cu televiziuni cumpărate și cu presă de doi lei  am dat buzna-n capitalism. Sălbatic! De ciudă am plecat la lucru în adevărata lume a capitalismului cu iz de socialism prin Franța, Italia, Spania și Germania. Am uitat pe cineva? Ne-am lăsat de revoluții, dar ne-am dat la greve, manifestații și dorul calificării echipei naționale. Parcă aici ar merge o revoluție, dar nu-l mai băgați pe Pițurcă la înaintare.

Nu ne-a fost scris: cu toate că am vîndut ce aveam mai bun și am cumpărat ce era mai prost nu ne-am realizat. Revoluția capitalismului biruitor la orașe și sate a însemnat sărăcirea săracilor și îmbogățirea bogaților. După miliardarii de carton au apărut milionarii în euro. Au cam scăpătat și ei, dar uitați-vă ce drumuri avem! Pe cît de scumpe sunt ar trebui să le vindeam la kilogram la export ca să cumpărăm din străinătate altele mai bune și mai ieftine. Dar românu nu-i jidan! Nici… turc. Cine a pomenit revoluție în Turcia?

Ne-am vîndut și petrolul. Acum vindem pămîntul. Mîine vindem gazul. Nu de alta da de ce să-l ardem de pomană? Mai bine le plătim americanilor ca să putem să ardem gazul nostru. Am vîndut și aurul. Cui-i mai trebuie aur cînd avem atîtea exemple cu nu poți face mare lucru cu el. Ce a făcut Decebal? Au venit romanii și… haț! Ce am făcut cu tezaurul în 1917? I l-am dat Rusiei să-l țină bine. L-a ținut Lenin, l-a ținut Stalin, l-a ținut Hrusciov, l-a ținut Brejnev, apoi l-au vîndut. Doar n-o să facem revoluție pe tema asta!

În fine, n-o să mai facem revoluție și din alte motive: nu mai avem armată cu recrutare, ci armată profesionistă. Adio arme… popor! Nu mai avem miliție și secu cu recrutări din popor. Adio din nou! Cu serviciile secrete ce să zic? Revoluție? Cine s-o înceapă, Tokes? Are el alte treburi. Biserica românească? Doar nu-i proastă! Noi? N-avem timp de cît stăm pe feisbuc, mobile deștepte și tablete ce nu se înghit. Revoluție se poate face pe feisbuc, cu fotoșop, cu laicuri și cu poze-n balcon.

Revoluție, adio!

Adio, române!

Profesioniști?


Postul acesta apare după o scurtă discuție pe Facebook referitor la apariția cărții lui John Piper, Brothers we are not professionals. Păi altfel cum?

http://www.mrqe.com/movie_reviews/the-professionals-m100024595

Prin anii 70 am văzut un film cu cow-boys intitulat Profesioniștii. Nu știu dacă titlul era original sau românii l-au adaptat. N-are importanță. important e faptul că apare noțiunea de eficiență, responsabilitate și implicare. Chiar și în omorît oamenii.

Care ar fi echivalentul profesionismului în ceea ce privește biserica? Pe de o parte Isus spune că păstorul plătit nu e profesionist, ci invers. Mirare! Oare cum este sau ar fi să fii pastor profesionist? Care ar fi indicatorii pentru un profesionist în domeniul ăsta? Numărul de predici? Numărul de vizite pastorale? Numărul de evenghelizări? Numărul de membri? Cît a extins clădirea adunării? Dacă i-a crescut burta? Dacă și-a schimbat mașina? Dacă are relații cu americanii? Dacă are studii? Doctorat? Dacă ține sau nu tineret? Dacă are pe lîngă el un pastor mai tînăr? Dacă nu a călcat strîmb? Dacă face exorcizări, minuni, vindecă, merge pe sîrmă sau scuipă flăcări? Poate pentru unii.

Eu m-am tot întrebat de ce un pastor trebuie să fie atît de (mii de scuze pentru limbaj!!!)… constipat. Pastorul parcă nu mai e om. Da ce o fi? Constipăciune? Mă tem de ce se poate întîmpla cînd se strîng la un congres…

Mi-a fost dat să văd cîțiva pastori tipici, semn că nu toți sunt la fel, dar că există o anumită asemănare, derivată din tagma din care fac parte. Mai bine l-ar lua model pe Isus.

Din afară e ușor de observat, de pus degetul pe rană, din interior este aproape imposibil. M-ar interesa o carte, o mărturisire a unui pastor ce nu își găsește locul, ce nu se simte adecvat, ce nu mai știe ce să facă. Sinceritatea doare, dar lipsa sincerității erodează caracterul uni om. Pe deplin cîteodată.

Primul pastor întîlnit a fost tipul omului muncitor, cu mulți copii, unu a luat-o pe lîngă, dar el a rămas pastor. Umblau vorbe, dar din cîți pastori știam nu îl voiam pe altul. De exemplu cînd predica, chiar dacă avea același text a doua zi, nu ascultai aceiași predică. Săpa în grădină, avea probleme de sănătate, dar ce era a lui era a lui: ar fi murit între două biserici, două predici, două vizite pastorale sau două înmormîntări. A avut și puncte de vedere personale. Cel puțin unul dintre ele privind ordinarea unei alte persoane ca pastor alături de el a fost recunoscută public ca ceva ce nu a putut să vadă. Ei, ăsta da curaj! A rămas un pastor tipic, dar oare ce se cere altceva de la un pastor român format în vremurile comuniste care a lucrat din plin pe ogorul evangheliei? N-a fost un stindard al luptei împotriva comuniștilor, dar a suferit pe măsura dedicării sale tipice.

Au mai fost pastori pe care îi pot caracteriza ca fiind infatuați, manevrați și chiar deraiați. Unul colabora foarte mult cu Securitatea (eram rude!!!), altul era el securist, altul le-a făcut tuturor enoriașilor săi dosare. Te miri de unde sare paranoia? Am fost atras de un singur pastor cu veleități de evanghelist ce părea altcumva. Apoi am ajuns să îl cunosc mai bine. Profesionist? Probabil, dar nu în viziunea mea.

Ba unul care era foarte bine văzut ca muncitor, cuminte, un tip cu aplecări spirituale a fost ales pastor de o biserică de la sat. S-au oferit să îi construiască o casă ca să stea cu turma. El a preferatsă stea la oraș ca să își facă copiii școala. Din cîte știu nu s-a ales nimic de școlile alea, din bisericile pe la care se ducea, totul fiind perceput ca o ocupație de navetist. Total neprofesionist. Bineînțeles că a prins și un pic de burtă, că a îmbătrînit.

Și a venit liberarea!

Am dat de un pastor american ce l-a beștelit pe un român de-al nostru că a îndrăznit să pună o întrebare la un studiu pe apocalipsa. Cum îndrăznea el să conteste ce i-a dat lui Domnul, mai ales că venea de la mii de kilometri? Rezon! Sau mai mine spus ca majurul din armata burghezo-moșierească. Și au mai fost alți pastori americani foarte vocali și siguri pe ei.

A mai venit cîte unul-doi din bejănie sau diaspora să ne spună una și alta, dar nu prea mulți au rămas. Mă întreb ce i-a convins să plece înapoi? Noi, pastorii noștri sau a fost o inspirație de moment?

Au apărut mai mulți pastori, biserici… Unii pastori s-au îmbolnăvit de cît efort au depus pe ogor, alții și-au făcu relații, alții s-au apucat de studiu și alții s-au apucat de funcții. După cum zicea un fost prieten despre uniunea baptistă pe care a muncit-o un fost prieten de-al său (și de-al meu la vremea aia) pe cînd încă mai erau prieteni: Toți vreau să pună mîna pe uniune (de fapt pă funcția dă președinte) că a îngrășat-o P… ca pe o junincă tînără! Parcă comparația e din VT… Știți dumneavoastră coane Fănică, foncția, foncție!

La relativ scurt timp părea că ne vom confrunta cu un fenomen prezent în bisericile românești din SUA unde cîteodată stau la amvon trei pastori, iar în bănci mai stau vreo doi. După principiul unde-s doi, puterea crește! Dar unde-s cinci? Pastorul ce mi-a povestit asta cu ciudă și ironie a plecat și el după un timp în SUA, probabil să fie a șasea roată…

Am fost coleg de studii teologice cu trei pastori. Cu niciunul nu țin legătura. Și ce coincidență, nici ei cu mine.

În fine au apărut generațiile tinere și neîncercate. M-ar interesa să știu cum merge unii dintre pastorii cei care mi-au fost studenți. Cam 30-50% din cei ce au absolvit pastorala au ajuns pastori. Sunt profesioniști? Ce înseamnă pentru ei asta? Am dat de unul care la o nuntă a ținut o predică de-a-ndoaselea… Ce bine că eu l-am învățat numai Istoria bisericii!

Deci, cam ce înseamnă profesionism acum pentru un pastor? Ce zice el sau ce zice biserica? Sau ce zice Scriptura sau mărturisirea de credință?

Greu de decis. De aia nu îi invidiez pe pastori. Pe niciunul.