Cât mai costă o grațiere? – întreb pentru un prieten…


Nu puțini dintre noi își mai aduc aminte de hârtia semnată de cardinalul Richelieu prin anii 1600, prin care Milady își asigura impunitatea. Așa cum și-o imagina Alexandre Dumas în secolul al XIX-lea. Într-un roman de aventuri. În slujba lui Richelieu, infama și seducătoarea doamnă cu nume englezesc îl slujea pe cardinal, care cardinal îl slujea pe regele Franței, care slujea (mai mult sau mai puțin) Franța. Dar totul se făcea din rațiuni politice, ambiții personale și intrigi mai mult sau mai puțin meschine. Chiar dacă regele era Ludovic al XIII-lea, nu Regele Soare, care a rostit celebra zicală dictatorială L’etat c’est moi!


Oricum acest adevăr devenise o realitate în Franța monarhistă cu mult înainte de a fi enunțat. Demn de remarcat, totuși, că această poliță de asigurare, o grațiere în avans indiferent de crimele ce vor fi comise, este dată fără să fie cerută. Nu există negociere. Nu există alte foloase decât politice. Și evident salvarea unui suflet – chiar dacă corupt – de la condamnare și probabil moarte.


Mi se pare interesant zilele astea cum se emit pardonări, alias grațieri, pe bandă rulantă de parcă vine sfârșitul lumii. Președintele Trump pare să întruchipeze la fel de celebra zicală După mine potopul… tot a unui rege francez, Ludovic al XV-lea după o bătălie pierdută în în fața austriecilor. Și se mai spune că Statele Unite sunt o republică…


Doar că spre deosebire de închipuita sau reala grațiere în avans și pe gratis maleficei Milady, grațierile lui Trump se atribuie după un lobby pe bani. Și nu puțini. Ca să spunem așa, un fel de cumpărare a iertării unor condamnați sau viitori condamnați de către președinte. Legal. Doar că există niște intermediari care-și umflă buzunarele. Mă întreb dacă se vor plăti taxe pe banii încasați… Nici nu mă gândesc că în curând fostul președinte Trump beneficiază de acești bani. Meni fani feisis!!!

Dincolo de desfășurarea dramatică a evenimentelor din Cei trei mușchetari, putem remarca făcând abstracție de simpatia sau ura față de unele personaje, că această hârtie este confiscată sub amenințarea armei, că primul ei beneficiar este executat de vigilantes conform dreptății întruchipate oarecum divin – urmare a tuturor crimelor săvârșite – și că ultimul ei beneficiar o produce tocmai în fața celui care a emis-o cu toate că-i era dușman.


Istoria, divinitatea, justiția și cititorii, într-un cuvânt morala, se văd astfel răsplătiți pe deplin, fiecare cu aspirațiile lor. Milady moare, d’Artagnan scapă cu viață. Cum altfel mai putea scrie Dumas După douăzeci și treizeci de ani?


Dar dincolo de romanul cu iz de aventuri romantice, istoria ne spune că Richelieu n-a făcut atât de mult rău pe cât pare, ba mai mult de cât se știe, dar în final a slujit interesele statului francez tot mai centralizat. În care caz ne întrebăm cum rămâne cu moștenirea Trump? Care au fost interesele de stat atinse sub domnia sa. În afară de orice altceva sau altcineva ce s-a situat fizic sub domnia sa… Deci istoria, divinitatea, justiția se vor pronunța. După ce s-au pronunțat alegătorii. Într-un fel sau altul.

Viitorul a început ieri: reconfigurarea bisericii?


What Will Our Society Look Like When Artificial ...

În urmă cu ceva timp am dat peste un autor ce explica transformarea monarhiei în vremea lui Ludovic XIV. De la nucleul dur al cavalerilor în armură ce dictau în lupte prin forță și angajament fizic, la cel al prezenței în jurul regelui în palat, la Versailles, gata să ducă la îndeplinire ordinele regelui, dar și dezbrăcarea de armură în schimbul dansului, manierelor și conspirațiilor totdeauna prin cuvinte, gesturi, eleganță. Curtea s-a schimbat. Nu mai mirosea a cai asudați, ci a parfumuri. Armurile au fost înlocuite cu mătase, catifea și dantelă. Scutul și sabia de două mîini cu spada sau floreta și pumnalul. Glasul sonor și răgușit cu vorba meșteșugită, șlefuită, gata să domine prin răsuciri și zorzoane mințile mai slabe.

Rezultatul a fost dictat de rege. Regele ce devenise Regele Soare. Și Franța deveni centrul Europei.

O schimbare asemănătoare presupuneam că se întîmplase și în biserică. De la micile întruniri în case la marile adunări ce trebuiau dominate de o persoană cu autoritate n-a fost decît un pas dictat nu de doctrină, tradiție sau revelație. Organizarea, extinderea și aglomerarea au impus schimbări ce trebuiau făcute cu toate că nu existau percepte creștine în acest sens.

Ca urmare, liderul ajustat la condițiile vremii este acela ce vorbea clar, nu se pierdea în fața unei mulțimi, se îmbraca corect. El nu altul conducea pentru că nu poate fi imitat, contestat sau depășit în prestație. Dovada umblării cu Duhul nu mai era necesară pentru că el făcea dovada prezenței de spirit în felul cum se exterioriza. Prin stăpînire de sine el insufla stabilitate, atît individului, cît și congregației. Ca urmare era ascultat, urmat și respectat. Cine putea contesta că inspirația sa nu provenea de sus? Doar unul mai bun ca el. Unul cel puțin tot așa de bun ca el însă nu există decît în comunitatea vecină aflată la o oarecare distanță. Era episcopul. El încapsula garanția legăturii cu Isus Cristos. El era singurul ce putea confirma ortodoxia învățăturii după revelația divină originală.

Dacă în cazul lui Ludovic XIV transformarea a venit prin conformarea la puterea absolută a monarhului și la organizarea Curții, prin prezența cît mai apropiată de tron, în cazul bisericii și a episcopului (denumit de unii episcop monarhic) transformarea s-a petrecut ca o reacție deși legitimă, ruptă de esența creștinismului ce implica întîi de toate primatul caracterului, iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu. Cu complicațiile de rigoare.

Curînd creștinismul a fost legalizat și modelul organizatoric s-a solidificat, istoria e cunoscută.

Ei revenind în prezent, cu gîndul la viitor, ce se poate detecta în vreme de pandemie? O criză a conducerii? O criză a caracterelor? O criză de sistem? O revoluție ce mocnește? Sau aceeași mult vehiculată, de la Reformă încoace, revenire la origini?

Pandemia ne-a demonstrat, o dată-n plus, dacă mai era nevoie, că bisericile mari pot intra în criză, dar pot și supraviețui. Că programele, programările și investițiile în cele ecleziale pot fi suspendate sine die. Că mersul LA biserică nu este obligatoriu. Cine vrea să se vadă într-o biserică de 1000 de oameni cu cei 980 pe care nu prea-i cunoaște? Ce importanță mai are închinarea cu sau fără trupă de excitare spirituală cînd acum contează altceva? Ce importanță mai are duminica în vremea interdicției de circulație, asociere și în lipsa unui program de lucru de 8 ore? Cele trei luni de inutilitate a construcțiilor ecleziale vor fi cumva luate în seamă în viitor? Pînă unde și cum funcționează autoritatea? Ar sau nu trebui reconsiderate sacramentele? Dar relațiile între confesiuni?

Adică în esență, ce se va întîmpla de la pandemia asta încolo, privind cu un ochi la autoritățile statului, cu altul la cele ecleziale și cu al treilea la Apocalipsă? Ce este important și ce nu? Ce înseamnă a trăi? Care este diferența dintre viață și moarte? Și cît de universale sunt răspunsurile pe care biserica ar trebui să le dea într-o refigurare ce nu ține de doctrină, tradiție sau revelație. Sau ține? Viitorul a început… ieri.