Ucenicia ca stil de viaţă (1): De unde am început


Pin on Don Verdean

N-am prea scris despre ucenicizare/mentorare. N-am avut nişte motive anume. Poate datoriră unui fel de malaise. La urma urmei e un subiect puţin abordabil şi abordat puţin. Din mai multe motive. La care n-am fost şi nici nu sunt imun. O iar cu începutul, dacă tot devin istoric…

La scurt timp după intrarea în procesul mântuirii – observaţi că evit termenul convertire – am fost invitat să devin un ucenic al Domnului Isus Hristos. După crucea ce desfiinţa prăpastia dintre Dumnezeu şi om, apoi tronul pe care-l (im)punea pe Isus ca domn în viaţa mea, a urmat şi cercul în care din convertit deveneai ucenic, apoi lider şi reproduceai modelul ca ucenic al lui Isus. Am acceptat totul ca un proces firesc pe care mi l-am asumat fără restricţii, condiţii sau avertizări. Erau unele menţionate-n Noul Testament, dar cine să le bage-n seamă în anii 80? Nu eu. Aveam doar 29 de ani.

Da ce nu făceam… Citeam. Biblia. Broşuri. Cărţi în engleză. Eram activ în Biserică. Tineret. Şcoală duminicală. Studii în grupuri mici. Chiar cu ilegalişti veniţi de peste graniţă. Aveam grupul meu. Cântam şi-n cor (sic!). Făceam ce nu făcea nimeni – cel puţin în imaginaţia mea: în tramvai vegheam asupra tuturor. Pe stradă ajutam pe oricine. Mergeam cu tinerii în tabără? Găseam şi plăteam mijloace de transport când nu se întrezărea aşa ceva. Ba am participat în decembrie 89 la nişte acţiuni de toată frumuseţea-n oraşul de baştină.

Am mers la nunţi ale ne-pocăiţilor să fiu o mărturie. În garda de onoare ce-l primea pe Ceauşescu-n uzină. Trăgeam cu arma-n poligon. La aplicaţii cu mitraliera pe acoperiş. Ajutam colegii la te miri ce: să-şi repare acoperişul la bloc, traduceam live filme de pe casete video. Jucam tenis, fotbal şi munceam mai toată ziua o semicursieră sovietică. Discutam cu colegii de serviciu despre Dumnezeu, credinţă, minuni, tradiţii creştine. Inclusiv cu secretarii de partid şi sindicat. Eram creştin pe toate feţele.

Într-un cuvânt, eram un tip angajat, o interfaţă între Biserică şi lume, una între lumea spirituală şi cea seculară, dacă nu chiar ocultă. Au fost nişte ocazii… Nu eram agresiv, dar eram perceput altcumva decât ceilalţi pocăiţi. Ei erau tăcuţi, retraşi, umili, în defensivă.

Era interesant, deloc obositor, nu mă uza. Era un stil de viaţă. Avea sens. Şi cu asta în minte aşteptam sfârşitul lumii sau a doua venire a lui Hristos, oricare venea prima. Nicidecum căderea comunismului.

Care a venit. Hodoronc-tronc. Lumea s-a schimbat. Biserica s-a schimbat. Eu m-am schimbat.

Pe de altă parte…


Pe de altă parte apare atunci cînd vrei să introduci ceva diferit de ceea ce ai spus pînă atunci. O contradicție, o antiteză sau ceva asemănător prin care vrei să exprimi ceva diferit. De exemplu, de cele mai multe ori nu joc la loto. Pe de altă parte cînd este un pot mare, risc și eu cinci lei…

Pe de altă parte introduce și partea plină a paharului după ce ai prezentat de ce ți se pare că paharul este pe jumătate gol. Așa cum spuneam ieri, biserica se bate singură pentru că este mai mult despre biserică vs. biserică decît despre ne-credincioși sau credincioși vs biserică. Pe de altă parte trebuie menționat că biserica face multe lucruri bune. Aici bineînțeles înțelegerea depinde de definiția bisericii (iar ajungem la asta?) și la existența sau inexistența clerului.

Și atunci vedem că biserica are case de bătrîni, case pentru copiii orfani, îi ajută pe oamenii sărmani și năcăjiți, adună fonduri pentru cei sinistrați, contribuie la buna înțelegere între oameni în general, între soți în special și promovează ascultarea de autoritățile de tot soiul. Ba cîteodată biserica donează și bani pe lîngă că pune la dispoziție locuri de muncă.

Dar astea toate ni se par lucruri cît se poate de normale și naturale, ce decurg din chemarea bisericii. Să nu uităm însă că biserica are propriul sistem de învățămînt: școli primare, gimnaziale, licee și facultăți. Importante sau mai discrete, fețele bisericești de tot felul supraveghează doctorate, deci au o mare influență asupra formatorilor și formării celor ce sunt intelectualitatea țării. Ei sunt formatorii de caractere, de opinii, cei ce modelează prezentul și viitorul.

Nu am habar dacă biserica are și dispensare sau spitale, dar știu cel puțin două locuri, unul în Arad, altul în Iași în care funcționează cabinete medicale sub umbrela a două biserici evanghelice. Deci se poate.

În toate aceste întreprinderi biserica face investiții, suportă riscuri și poate trage unele foloase meritate. Asta ar trebui să se vadă în societate. Comunitatea care beneficiază de pe urma acestor servicii în mare parte gratuite și dezinteresate ar trebui să aibă un plus de ceva. Un indicator ce ar spune tuturor că acolo e mai bine, chiar dacă nu e mai mare bogăția. Acolo e mai frumos chiar dacă nu există mari artiști și e mai bună înțelegerea, chiar dacă nu există mari filosofi.

Dincolo de statisticile care indică zonele cele mai prospere a țării, ar trebui să existe, în opinia mea, statistici ce indică binele acestei nații. Și aici e chemată biserica să facă diferența. De ce este nevoie ca 2 milioane de români în străinătate să producă mai mult decît jumătate din cei ce sunt angajați acasă? Pentru că acolo lucrurile merg mai bine și cei ce vor să lucreze asta fac. De ce nu s-ar putea face asta și aici? Dumnezeu știe… noi ne facem că nu știm. Același lucru este valabil și pentru biserică. De ce biserica a schimbat locul doar departe cînd știm și noi prea bine că omul sfințește locul?

Probabil că la noi jumătatea goală a paharului este mai ispititoare decît cea plină. Pe de altă parte nu ne împiedică nimeni să vedem lucrurile exact pe dos. Dar atunci de ce nu facem nimic ca să schimbăm starea aceasta de fapt. Ne convine? Evident că nu! Și totuși, deși știm că avem un paradis la care putem avea acces dacă ne implicăm, ne mulțumim cu un veșnic purgatoriu din care răcnim nemulțumiți împotriva bisericii.

Cine știe, poate ar fi bine ca și noi și biserica să încercăm o mediere, o soluționare a percepției negative, a lipsei de implicare, de leadership sau mai bine zis a stilului de leadership existent în secolul XXI. Chiar mă întrebam cu cîteva zile în urmă, cu atîtea modele, avînd de unde să alegi și unde să te școlarizezi, care ar fi soluția/soluțiile în acest domeniu. Pe de altă parte biserica…

Resurrected


 

Uel, not rili, dar cum am avut de lucru şi cum dacă am ceva de lucru sunt fefe task-orienteitid, mi se pune o ceatză de zile mari şi mici şi nu mai pot să scriu altceva. Eventual să mai comentez succint pe alte bloguri. Deci, şi prin urmare, de săptămâna viitoare mă apuc de scris pe blog. Adică, dacă tu blog or not tu blog, iţ tu blog.

Ca să vă fac un pic curioşi, o să îmi pun mintea cu New Age, că tot nu m-am ţinut de promisiune acum vreo două luni (sau trei? hu keărs?!) şi încă ceva care mă tot roade de un timp, referitor la justiţie în general, la cea din România în special. Tot ce e în plus faţă de asta e bonus. Nu vă gândiţi la detergent.

În rest totul e o kei cu mua. Săptămâna trecută  am stat de vorba cu cineva care mi-a confirmat o idee mai veche şi probabil că şi asta va ajunge pe tapet. Ceea ce mi-a mai făcut să-mi vină inima la loc, că mă cam încerca complexul lui Ilie. Nu eram singur. Mai sunt nebuni care gândesc ca mine. Deci nu suntem singuri în univers!!! Last bat not list (cu toate că îmi place  Liszt), o să abordez o altă faţetă a bisericii din România şi într-o altă adresă, so tu spik, de ce nu ineficacitatea, în mare parte inutilitatea şi imbecilitatea unei instituţii care se pretinde reprezentanta lui Dumnezeu. Tare! În fine, poate nu o să fac asta, aşa că, dacă vreţi să aflaţi, ţine-ţi aproape! Nu prea aproape că o să puteţi citi tăbliţa aia mică cu scrisul ăla şi mai mic că o să ne tamponăm! Oricum o să tamponez cu cîte unul, hai doi, dar nu cred că o să iasă mare balamuk.

În ultima vreme m-am intoxicat cu umanism, New Age, marxism (D. proastă calitate), islam (probabil că am înţeles de ce este aşa mare hâră între islam şi creştinism la ora actuală şi de faptul că aşa va rămâne) şi postmodernism (tot de proastă calitate, dar vorba aia, nici postmoderniştii nu prea înţeleg despre ce e vorba în ceea ce îi priveşte). Totul prin prisma creştinismului. Aici iar o să facă unii spume, că şi creştinismul e cam divers, mai mult sau mai puţin biblic, tradiţional, legalist, charismatic, liberal, etc., etc. (am pus punctul la etîcî, deci, nu mă mai criticaţi!). Ca să nu existe dubii, creştinismul e unul personal, aşa că, fie, nu mă simt nici prea biblic, cu toate că sunt şi aşa, nici prea charismatic, cu toate că sunt şi aşa, dar nu prea tare, cam atâta cât pui piper într-o supă bună să fie spaisi, liberal, dacă tot m-au katalogat unii, poate şi alţii, dar nu mă interesează, şi de ce nu şi tradiţional, că nu pot să îndur toate măgăriile (vorba unui prieten vechi ce bloguieşte şi el) moderne sau postmoderne. În esenţă nu mă interesează alte dispute de genul calvin-arminius, har-nehar, batik – nebatik, anaiolism-iad curat uan handred părsent, fund-amentalişti versus liberali, biblia lu ciarli versus biblia altei tagme, cornilescu versus noua traducere română, etc. Să vă spun sincer, toate astea mă afectează cum influenţează paralelismul şinelor de cale ferată mersul curcilor bete. Adikă şi lor şi mie nee se  roope-n 3,14!

Întîmplător sau nu, în Adam resurrected există un institut. Hmmm… A existat unul şi în viaţa mea.