Cantitate vs calitate


sursa:http://karmadecay.com/r/pics/comments/uvw3z/nokia_bicycle_or_chinese_car/

Ei, nu am să dezbat de ce au sucombat statele comuniste sau socialiste de factură bolșevică. E evident. O să fac un scurt recensămînt al posturilor de la lansarea blogului. Adică:

Pe locul 1 la accesări este Din realizările comunismului: Intreprinderea de Strunguri Arad (1) fără legătură uăt-so-evăr cu creștinismul.

Pe locul 2 se află: Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa! Din ce motiv? Pentru că într-un comentariu ce nu îmi aparține apare numele unui pastor român rezident în US implicat în scandaluri. Deci nu din cauză că am scris frumos.

Pe locul 3 la aproape 2500 de accesări se află Lumea academică (3): IBEO – Universitatea Emanuel din Oradea  semn că ne plac dezvăluirile. Mai am, dar m-am lăsat Nu mai fumez.

Pe locul 4 un post despre mijloacele de deplasare din perioada comunistă: Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane. Interesant, dar nici asta nu are legătură cu creștinismul.

Pe 5 Desanca, ce promova o erezie a creștinismului. Am eu vreun merit? Evident, nu!

6: Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam. No comment!

Pe 7, în fine prima chestie creștină, cel puțin în aparență: Pilda fratelui Paul Negruţ și prima chestie ce a fost cotată la steluțe: e pe locul 4, cu 8 voturi 5/5.

Pe 8 din nou mărturisiri, Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea Poate ar trebui să scriu mai mult despre asta, cine știe? Sau dacă vedeți rețeta, cine n-a scris, rețeta e sigură.

În fine pe 9 un post de negăsit sau șters. Ce eroare! Deci nu se pune!

Pe 9 bis este Din Biserică adunate şi ‘napoi la …lume date (2) care a încasat 11 voturi de 5/5 steluțe, dar și așa e doar pe locul II la calitate.

Și în fine, în fine, pe 10 (NUMA???):  Pilda samariteanului ne-milostiv care a încasat cele mai multe steluțe și likeluțe, adică 20 de 5/5 și 13 likeluțe, cu toate că se văd doar 11. Hmmm! Merită să mai scriu? Nee…

Așadar, și prin urmare, grecii… Cantitatea bate calitatea. Sau poate calitatea scrisului meu e mai puțin creștină decît cred unii și mai mult necreștină. Io nu mi-am declarat blogu creștin, Deci rămîne cum am stabilit. Că mai dau cu presupusu prin teologie, asta e altceva. Sunt eu, nu blogu. Capito?

Sfîrșitul lumii?


sursa:http://www.aumethodists.org/community-blog/the-city-of-god/

Lumea s-a sfîrșit de nenumărate ori. S-a sfîrșit cu alungarea din paradis. Dar a început tot atunci în afara lui. Apoi cu potopul. Apoi cu căderea Ierusalimului și demolarea templului. Dar de fapt Ierusalimul a fost cucerit încă o dată și templul a fost încă o dată și definitiv demolat. Nimeni nu pare să bage de seamă că înainte de prima demolare Ierusalimul a mai fost cucerit de două ori. Citiți Biblia.

Roma a căzut și se credea că lumea s-a sfîrșit. Mai ales pentru Augustin. Și toți au dat fuga să-i laude teologia. El a justificat folosirea forței statului împotriva altor creștini. El a susținut justificarea prin credință, dar și prin fapte. Citiți-l pe Augustin.

Creștinii apuseni așteptau ca lumea să se termine în anul 1000. N-a fost așa.

Constantinopolul a căzut, dar n-a avut același efect. Era doar o cetate mare în care se zbăteau un împărat și un patriarh? Tradiția spune că în Sf Sofia preoții care tocmai duceau elementele cinei Domnului s-au topit în zidurile bisericii care s-au închis în urma lor sub nasurile turcilor ce voiau să-i hăcuie. Încă mai așteaptă să iasă afară. Normal că n-au ieșit pe partea cealaltă că acolo erau tot turci. Nu a fost ca la trecerea mării din exod.

Lumea incașilor s-a terminat, la fel ca și cea a toltecilor, olmecilor și aztecilor. Apoi cea a apașilor, mohicanilor, șoșonilor și cirochezilor. Ba unii credeau că lumea s-a sfîrșit la revoluția franceză sau la ocuparea Romei de către regele Emanuel al Italiei. Probabil și papa a crezut asta. S-au înșelat. Cam toți…

Pentru unii lumea s-a terminat la marele faliment din 1926. Și s-au sinucis. Alții s-au sinucis din alte motive: că au fost trădați în dragoste, că și-au pierdut vreun membru sau au fost diagnosticați cu o boală în fază terminală. Mulți s-au sinucis în armată dezamăgiți de înfrîngeri sau ca să nu fie luați prizonieri. Pentru ei lumea s-a sfîrșit, pentru ceilalți a fost un motiv de veselie. Ciudat, nu?

Dacă ar fi să analizăm sec, atunci cînd lumea se sfîrșește, începe din nou. Indiferent de proces. Se încălzește soarele o dată la 11 ani pentru că printr-un oarecare mecanism își schimbă polii magnetici (hmmm!) și ardem de nu ne vedem. Vine sfîrșitul lumii. Citiți ce spune Petru.

De fapt, sfîrșitul tot începe, dar nu se termină. Poate am ajuns doar la sfîrșitul începutului, cine știe? Știa Churchil ce știa…

Și cea mai potrivită concluzie e că lumea fiecăruia se termină atunci cînd viața se termină. Cel puțin în principiu.

De la concepere pînă la moarte sunt doar vreo 50-60 de ani în medie sau 123 de ani pentru cel mai bătrîn, o marjă de timp în care omenirea există. Dincolo de mileniile sau milioanele de ani ale existenței sale omenirea nu face decît să supraviețuiască într-o marjă foarte mică de timp, neglijabilă (indiferent de sistemul de numărare a anilor) față de existența ei per total. Ca să zic așa, viața noastră este mai degrabă un accident ce se poate încheia extrem de ușor datorită unei colecții de accidente (vezi emisiunea cu 1000 de feluri de a muri).

La toate astea se mai adaugă și expresia de sfîrșit al lumii.

În toată treaba asta suntem invadați de producții cinematografice (și nu numai) despre sfîrșitul lumii: ne invadează ceva sau cineva din spațiu, ne facem noi de petrecanie sau pur și simplu pămîntul, soarelea sau întreg universul o ia razna.

La școală (de fapt doar la una dintre ele…) am învățat că scenariile apocaliptice apar cînd lucrurile merg nasol. În timpul unei crize e ușor să presupui că va fi mai rău. Interesant că mai de mult aveam un reflex: cînd lucrurile mergeau mai rău spuneam că o să fie bine pentru că nu se putea mai rău. Unii erau mai optimiști și au demonstrat că mă înșel. Dar în general, pînă acum, cam toate relele de pe planetă s-au datorat oamenilor și ideilor lor.

Moartea sau sfîrșitul s-a acutizat de la apariția bombei atomice: de data asta chiar că putem să inițiem sfîrșitul lumii. Alții nu au fost de acord: au zis că Dumnezeu nu va lăsa omul să-i distrugă opera. E cumva vorba de o întrecere? Cine o va distruge primul?

Dar hai să spunem că omul va reuși s-o distrugă. Cu siguranță însă nu va reuși să facă un pămînt nou și un cer nou. Pentru asta trebuie să fii Dumnezeu. Cam ca la doctor: dacă pacientul nu moare, doctorul poate să-i facă ceva și să se laude. După ce moare doar Dumnezeu mai poate face ceva. Doar că Dumnezeu nu se laudă cu asta.

Vă propun a teză


Indiferent cît de sfîntă sau de păcătoasă este o biserică, dacă din discursul său este alungată metafora, definind totul în termeni foarte stricţi şi precişi, lipsiţi de seminficaţie pentru contemporani, aceasta va duce la întreruperea comunicării cu lumea şi în cele din urmă la întreruperea comunicării cu Dumnezeu.

Un exemplu de comunicare: o rugăciune „veche de cînd lumea” pusă în termeni contemporani, a ţinut topul UK timp de opt săptămîni în urmă cu cîţiva ani. E un model, nu singurul.

Dragostea este un alt termen ce comunică mult, fără să fie precis. „Name above all names” e foarte imprecis, cu toate astea, spune comunică extrem de multe. În plus metafora asociată cu muzica comunică şi mai mult. Ce n-aş da să ştiu să comunica şi eu aşa! Cu toate astea Biserica se cramponează în a comunica adevăruri incomensurabile cu o limbă de lemn. Contemporanilor nu le mai trebuie aşa ceva. Cui îi trebuie? Nici măcar bisericii, dar nu prea îşi dă seama. Încerc să îmi dau eu seama.

Ad fontes


Ad fontes (la fîntîni, izvoare, surse) a fost lozinca Evului Mediu tîrziu pentru redescoperirea surselor antichităţii. Renaşterea, umanismul şi Reforma s-au hrănit din ceea ce a fost în antichitate civilizaţia elenistă şi romană. Nu se poate spune că a existat un vid între sfîrşitul culturii antice şi Renaştere, dar civilizaţia europeană a fost în pericol să dispară datorită dezorganizării vieţii, distrugerii oraşelor şi cheltuirii resurselor pentru apărarea în faţa popoarelor migratoare. Totuşi situaţia s-a stabilizat şi s-a normalizat. Sursele culturii antice (manuscrise, opere de artă, clădiri) au fost redescoperite de o biserică fragmentată de schismă şi terorizată de Inchiziţie. Multe dintre ideile importante care au asigurat evoluţia societăţii în Europa s-au inspirat din normele antichităţii. A fost o revenire la surse. Nimeni nu a pus la îndoială veridicitatea acestora, orientarea lor politică, religioasă sau filosofică. A fost o recuperare. Dacă stau bine să mă gîndesc, nu ştiu cine pe cine a recuperat: antichitatea a recuperat civilizaţia apuseană aflată la răspîntia istoriei sau civilizaţia europeană a recuperat antichitatea ce s-ar fi pierdut în cazul unui „iluminism precoce”. Oricum rezultatul a fost benefic şi efectele se văd şi azi.

Din nou civilizaţia noastră este la o răspîntie. Biserica este la o răspîntie. Poate nu toţi dintre noi conştientizăm acest lucru. Dar în ceea ce mă priveşte cred că trebuie să strig, ad fontes!

Civilizaţia noastră nu ştie încotro să se îndrepte pentru că în ultimele decenii o mare parte dintre standardele ei morale, etice şi estetice, au fost, nu numai abandonate, ci răsturnate. Violenţa, urîtul şi minciuna a luat locul adevărului, frumosului şi binelui. Consumerismul a înlocuit cumpătarea, luxul a înlocuit modestia, crima a luat locul păcii şi bunei înţelegeri. Unde este înţelepciunea? Ea a fost înlocuită de conspiraţia pentru a obţine pe căi legale sau ilegale a ceea ce nu este al tău. Unde este altruismul? Mai citeşti despre el în cărţi mai vechi, uneori, din ce în ce mai rar, îl mai observi pe fugă într-un film cu buget mic ce nu ia premii. Dar unde se poziţionează în această stare de fapt Biserica, instituţia „divino-umană” cum o numesc unii, care încapsulează standardele pe care a fost clădită civilizaţia în cea mai mare parte a Europei şi în America? Impresia mea este că Biserica trece printr-o crză la fel de gravă. Oare de ce s-a ajuns în această situaţie? Este oare adevărat şi în ceea ce priveşte Biserica din ţara noastră? De ce după invazia a numeroase programe, desfăşurarea a numeroase campanii de evanghelizare, după apariţia a zeci de şcoli creştine de toate culorile, pentru toate vărstele, de apariţia a zeci de edituri creştine, de tipărirea sau importul a milioane de cărţi creştine, de mii şi mii de absolvenţi de seminare, institute, facultăţi, programe de master şi doctorate, după ce mii de misionari ne-au colindat ţara, s-au construit sute de biserici, spitale, clinici, grădiniţe, fundaţii şi asociaţii a creştinilor de tot felul, a siturilor, a blogurilor declarate creştine, posturilor de radio şi tv, etc, etc, ţara noastră este în pragul colapsului? De ce într-o ţară declarată creştină, cu circa 92% populaţie declarată de bună voie creştină, lucrurile merg într-o direcţie necreştină?

Cele mai multe bătălii importante din secolul XX s-au pierdut datorită faptului că o armată ce era în ofensivă şi-a lungit prea mult liniile de comunicaţie şi aprovizionare, adică a ajuns prea departe de sursa de aprovizionare şi nu mai avea resurse pentru a continua ofensiva. În acel moment a devenit mult mai vulnerabilă, cu toate că era victorioasă şi inamicul detectînd acest lucru a contra-atacat decisiv furîndu-i victoria. Dezastrul a fost cu atît mai mare cu cît armata aflată iniţial în ofensivă se afla pe teritoriul inamic. Departe de linia a doua, departe de depozite de hrană, echipament, muniţie şi arme, linia întîi a fost distrusă, comandamentele ei capturate, iar linia a doua insuficient pregătită pentru apărare a căzut. Cel mai elocvent exemplu în acest sens în găsim în bătălia pentru Warşovia din 1920, cînd polonezii în derută s-au reorientat şi le-au aplicat bolşevicilor ruşi victorioşi o lovitură fulgerătoare ce s-a finalizat printr-o înfrîngere definitivă.

Impresia mea în ziua de azi, referitor la situaţia Bisericii şi implicit la situaţia existentă în România este că, în ciuda existenţei unui mediu creştin, acest mediu s-a îndepărtat de sursa din care îşi trăgea resursele. Soluţia la problemele noastre din Biserică şi din ţară constă în revenirea la sursa creştinismului: Isus Cristos. Adică, aplicarea imediată şi nediluată în practică a teoriei iniţiale aşa cum a fost ea consemnată în Noul Testament, Cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru asta aş da un singur exemplu: fragmentul pescuirii minunate din Luca 5. Apa în care s-a pescuit se numea Marea Galileii, Lacul Ghenezaret sau Tiberiada, din cauză că locuitorii de pe malurile sale, sub formă de triunghi i-au dat numele ce le era lor mai convenabil. Cu toate că nu era expert în pescuit, Isus le spune ucenicilor, unii experţi în pescuit, să pescuiască contrazicînd practicile profesioniştilor. Rezultatul a fost uimitor. În mod normal pescarii au fi vîndut peştele şi cu banii obţinuţi ar fi cumpărat plase noi, mai rezistente, bărci noi, mai mari şi eventuial o hală frigorifică pentru peştele ce va fi prins cu noua dotare. Interesant că locuitorii celor trei maluri s-au unit în efortul de a scoate din apă peştii, fără să mai conteze că apa şi peştii erau a Ghenezaretului, a Tiberiadei sau a Galileii. Dar şi mai interesant a fost că profesioniştii în pescuit şi-au schimbat domeniul de activitate în culmea succesului, nu după ce au dat faliment, devenind pescari de oameni. Lecţia deschisă, dar teoretică, pe care Domnul o preda mulţimii adunate să îl asculte s-a concretizat într-o lecţie practică cu aplicaţie imediată şi cu aplicativitate actuală. Cuvînt, practică, conştientizarea stării inadecvate pe care o rezolvă Isus Cristos. A fost o lecţie care poate fi re-editată şi azi, o lecţie care ne trimite la surse.