Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.

Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor


este o zicală arhicunoscută ce ţine de cultura maselor. Am simţit şi noi pe pielea noastră efectul schimbării, dar nu vreau să vă deranjez cu o altă prelegere plicticoasă despre politică, ci e vorba de cu totul altceva. E vorba de schimbarea religiei. Nimeni nu m-a întrebat, şi nu te-a întrebat nici pe tine, dacă la vremea cînd ai fost botezat, ai vrea să fi botezat. Mda, parcă aud deja că deranjez. Nu vreau să atac ortodoxia, nici hetorodoxia, nici măcar baptismul sau penticostalismul. Chiar dacă rimează! E vorba de o simplă întrebare, a unui suflet chinuit (nu vă spun de ce) de …curiozitate: care ar fi în opinia dumneavoastră motivele, raţiunile şi în definitiv cauzele pentru schimbarea religiei. Nu mă aburiţi cu convertirea, că este un termen generic. Vreau ceva mai clar, să văd şi eu unde mă încadrez. N-am luat-o razna, dar am nişte toane. Încă nu vă spun de unde provin, nici unde mă vor duce. Încep să îmi pun unele întrebări, la care nu reuşesc să găsesc prea multe răspunsuri. Deci, schimbarea religiei, bucuria cui? De ce? Pentru ce? În vederea a ce? Se recomandă mai des? Deloc? Rar? Înainte de a fi conştient? După moarte sau înainte de naştere? N-am febră, gîndesc la o temperatură undeva în jurul lui C 36+. Domnilor şi doamnelor, domnişori şi domnişoare, fraţi şi surori, dragi prieteni şi iubită biserică, ce spuneţi? Experienţe, citate, versete, implozie sau explozie, de vise şi viziuni, în somn, aievea sau nu, vă rog, vă conjur, nu mă treceţi cu vederea şi nici cu scrisul! Luaţi-vă de postul meu, uitînd că de fapt nu am un loc de muncă, nu riscaţi nimic, la fel ca şi mine. Să sperăm că nu află altcineva… Nu vă faceţi grijă, nu m-a pălit amnezia: nu am uitat de Pavel, Luther, Calvin, de reformatori în general, dar nu vreau să mă limitez la ei. Vreau şi ceva mai nou, mai palpabil, mai exotic. Vreau, ca să zic aşa, progresul cu orice preţ …şi pe această cale.

Lăsaţi copiii să vină la mine…


Avem o mare problemă: trebuie să ne aducem copii la Cristos. Sau cel puţin să îi lăsăm să ajungă la el. Mare sau mică, problema este de-a dreptul spinoasă pentru că în bisericile noastre nu prea îl mai întîlneşti pe Cristos. Dacă nu e Cristos, cine e? Păi, cineva care vrea să facă cu copiii fel de fel de programe, să îi ţină ocupaţi pentru ca părinţii lor să nu fie deranjaţi în timpul „serviciului divin” – uătevăr zis minţ – sau să îi ţină pe părinţi „legaţi de glie”, am vrut să spun biserică, ca să nu plece altundeva unde copiii s-ar putea simţi mai bine. Vă întrebaţi poate, ce m-a apucat. M-au apucat şi pe mine copiii, pentru că de ceva timp, mi-am dat seama că pruncii noştri se plictiseau la biserică. De fapt, nu este vorba doar despre ai noştri, ci şi despre alţii. Şi atunci se pune întrebarea: de ce nu le place copiilor la biserică?

Totul pleacă de la cîteva versete din VT care spun să îl învăţăm pe copil de mic unele lucruri elementare despre Dumnezeu şi unul din NT în care este menţionat exemplul educaţiei lui Timotei care din pruncie cunoştea Scripturile. Să nu uităm că era evreu însă. Aici luăm contact cu învăţătura despre copii şi biserică: sunt copiii parte a poporului lui Dumnezzeu sau nu? Reformatorii magisteriali (Luther, Calvin, etc) susţin botezul copiilor abia născuţi, împreună cu acei părinţi ce nu îşi pot închipui cum copiii lor vor lua o decizie conştientă, liber consimţită să devină ucenicii lui Cristos. Ei preferă să îi dădăcească sau să încredinţeze bisericii acestă muncă pînă vor ajunge creştini ca ei. Dacă cumva aceasta ar fi o practică sigură pentru mîntuirea copiilor lor. Chiar mă întreb…

Cealaltă optică este una a unei neutralităţi moderate ce îţi dă bătăi de cap reale pentru că trebuie să răspunzi la întrebări foarte incomode, mai ales pentru un părinte creştin (ce te pretinzi). De exemplu: „De ce mai trebuie să mergem la biserică a doua oară duminica?” sau „Mă plictisesc (ne plictisim) şi n-am chef să merg. De ce trebuie?” Şi aici te impui cu „eu sunt tatăl-mama ta şi locuieşti cu noi, aşa că… trebuie” sau „ştiu eu ce-i bine şi pentru tine, aşa că lasă vorba şi treci în maşină!” Dar în acelaşi timp şti – şi ştiu şi ei – că acolo sunt nişte farisei în exerciţiu. Dacă continui în felul acesta îţi vei transforma proprii copii în ceea ce critici şi urăşti cel mai mult: în FARISEI. Dacă îi laşi „de capul lor” te confrunţi cu acuzaţia altora că „eşti responsabil de sîngele lor” şi că îţi asumi responsabilitatea ca ei să ajungă în iad. Ciudat, dar parcă Scriptura nu zice aşa ceva. Chiar şi doctrina noastră spune că mîntuirea este personală, după o decizie personală şi o naştere dion nou individuală. Ca părinte nu poţi face mai mult decît îţi dă voia copilul. Sau aşa pare.

Dar tot în direcţia asta, cine sau ce face concurenţă bisericii astfel că micuţii nu sunt atraşi de ce se întîmplă în biserică? Ar fi mai mulţi „concurenţi”, din care listez cei mai evidenţi şi cei mai accesibili: 1. desenele animate, 2. televiziuneau în general, 3. computerul şi internetul. Cu alte cuvinte, biserica care preferă o comunicare textuală şi verbală pierde în faţa comunicării vizuale şi a posibilităţii de a schimba canalele înainte de terminarea programului ce nu mai prezintă interes. Asta ar trebui să ne forţeze să luăm în considerare durata de timp foarte redus (circa 10-20 de secunde) în care copiii pot să se concentreze la un subiect ce pare relativ atractiv. Slaba dinamică a bisericilor noastre, slaba tematică şi precarele mijloace de comunicare au făcut ca audiovizualul să fie mai atractiv, mai ales cînd deţii puterea – adică eşti în mînă cu telecomanda care poate să schimbe canalul ce nu mai prezintă interes. În plus, pauzele publicitare îţi dau posibiltatea să scanezi alte canale, nemaivorbind de faptul că fiind acasă poţi să deschizi uşa frigiderului să scanezi conţinutul acestuia şi să îţi răsplăteşti papilele gustative cu ceva spicy sau suculent. La astea mai adăugăm şi faptul că acasă poţi răspunde la telefon, poţi face cu mîna unui prieten care tocmai trece prin faţa casei sau dacă faci un stop imaginii poţi chiar să schimbi uleiul la maşină. Toate astea nu se pot face în haine de „duminică”, în clădirea pe care mulţi dintre noi o numesc biserică şi unde mergem pentru că „trebuie”. Să îi condamni pe cei mici şi inocenţi?

Revenind la oile noastre – copiii – aceştia nu vor fi mai interesaţi de formă dacă ea nu este atractivă pentru vîrsta lor. Dacă forma programului din biserică nu depăşeşte sau nu egalează cel puţin cîteva dintre programele de desene animate sau cele tip Hana Montana părinţii şi „liderii” bisericii intră în panică că i-au pierdut. Cam acelaşi lucru începe să fie valabil şi pentru noi, copiii cu mai mulţi ani. De ce spun asta? Pentru că dacă ne adunăm la cineva acasă, unde există şi beneficiăm de avantajele unei bune dinamici, putem răspunde la telefon fără ca cineva să fie ofensat, putem pleca „după cum au unii obiceiul” fără să fim catalogaţi că suntem cei care părăsesc biserica şi putem chiar să absentăm pentru că nimeni nu ne va tăia capul, putem mînca, goli o sticlă de pepsi sau o cană de ceai, nu văd de ce ne mai cramponăm să investim bani în zidurile ce stau goale zeci de ore pe săptămînă, sute pe lună şi mii pe an. Cu alte cuvinte de ce mai investim în ceva ce nu ne ajută prea mult? Cel puţin în ceea ce priveşte viitorul creştin al copiilor noştri.

Şi către final vreau să lansez şi eu o întrebare, ca unul care nu le ştie pe toate, care nu a trăit peste 100 de ani, dar care e şi curios. Dacă trebuie să facem ceva cu copiii noştri, cam cum s-ar numi: pre-ucenicizare, pre-convertire, pre-creştinare sau mai bine îi botezăm că are cam acelaşi efect? Hei America! La voi ce se aude? Poate vreo biserică mai mare are răspunsurile… Cea din imagine?

Cold war (3/6): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală decît o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare şi exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?