Evanghelia (1)


Ne-am întîlnit în faţă la mec. N-am priceput prea bine unde urma să mergem. Am plecat cu un Aveo la care centurile din spate nu se puteau cupla. În cele din urmă am trecut de Alfa şi am luat-o pe un drum prăfuit şi denivelat, pe sub autostradă. Maşina gemea din toate balamalele. Am dat de „gipsy viligi”. O firmă de colectat metale.

Cîini, mulţi cîini, unii dintre ei cu burţile murdare de noroi. Nu ne-au muşcat. Porcii umblau liber peste tot. A cui să fi fost? Cocioabe de cele mai variate forme, Prea puţine tencuite. Puţine garduri. Unele acoperite cu te miri ce. Uşi deschise. O maşină de poliţie. Doi poliţişti discutînd la o poartă. Priviri de oameni fără speranţă. După cîteva parlamentări am intrat cu maşina într-o curte. Spre stradă gardul era uns cu păcură. Dar numai spre stradă. În curte o casă mare ca un fel de depozit. O cocioabă, două.  O cocină şi o budă cu lepedieu. Pe jos praf şi moloz, resturile din construcţii. Din spatele „curţii” puteai merge mai departe. Se vedeau restul cocioabelor aşezate în amfiteatru. Aici era curent, la poartă era un număr. Cîini. O altă cocină, cîţiva bărbaţi încercau să pună un gard. Nu erau prea interesaţi.

Am luat-o pe „stradă” cu David. Împărţeam afişe. Un text cu Isus. Verso ceva mobilizator cu cîteva indicaţii.

„O venit un pastor din Anglia, ţîgan da nostru să predice Evanghelia. O să să roaje şi păntru bolnavi.”

„Unde domnu?”

„Acolo unde-i gardu dă lemn, undie să vedie maşina aia niagră” – şi-i fac semn cu mîna cam pe unde e locul.

Lui David îi e frică de cîini. Mie nu. Mirosuri pestilenţiale. Glumim. Cine ştie dacă nu cumva o să murim ca martiri aici? Nici vorbă, abia dacă suntem băgaţi în seamă. Nici cîinii nu ne latră. Ajungem la o casă mai acătării. Bărbatul intră subit în casă, se face că nu ne vede. Următoarea casă cu gard, arată mult mai bine. E de vînzare. Vine o femeie. Ia totuşi cu neîncredere foaia. David e de două ori mai mare ca mine. El credea că eu sunt bodigardul lui. Eu credeam invers. În ciuda acestui fapt, amîndoi avem aceiaşi credinţă.

„Noi suntem ortodocşi.”

„Şi eu am fost. Dumnezeu e unul.” Un „da” spus cu jumătate de gură.

Apoi apar copiii. Toţi vreau o foaie. Multe fete. Feţe zîmbitoare acoperite de murdărie. Le dăm dacă citesc. Cineva ne spune de un îndrăcit. Ne uităm la porci, ne uităm la bălţile din jur (a fost o fabrică de cărămidă cîndva acolo) şi ne miroase a Gadara. Să vedem dacă se va repeta istoria.

Acelaşi ritual pe la alte cocioabe. Unii pescuiesc în apropierea autostrăzii.

„Pace frate!”

„Pace! Ia o foaie.  O venit un pastor din Anglia, ţîgan da nostru să predice Evanghelia  şi să să roaje şi păntru bolnavi…”

„Dă-i foaia lu nevastă-me, la casa aia, că-i bolnavă.”

În capătul „străzii” alte fete mai bine îmbrăcate şi cu feţele curate. Acelaşi anunţ.

Ajungem „sus”. Aici suntem agăţaţi de un tip cam la 40+ cu chef de vorbă. Are vocabular de pocăit. Nema, Billy şi David îl întreabă cîte ceva. Concluzia lui e că se risipeşte prea mult ulei la ungerea bolnavilor. Pădure, pădure, dar unde-or fi copacii?

Ne strîngem lîngă Aveo. Nimeni. Noi am venit. Ei n-au apărut. Ne rugăm. Nori de ploaie ameninţători stau exact la marginea cartierului. Ar putea începe o vijelie în cîteva secunde. E încă lumină deşi a trecut de ora 8. Cineva aduce o măsuţă de stică şi un scaun.

Apare un tip masiv cu o chitară. Încă unu mai tînar, sfrijit şi cu defect de vorbire.

„Suntem o familie unită, suntem o familie reală…”

Apare şi un tip solid cu acordeon. Muzică.