………………………………………………………………………………………………………………………………
După încă o săptămînă am trecut la instrucţie de geniu. Săparea adăpostului individual, adîncirea lui în barem şi apoi săparea lui completă. Nu mai reţin baremul, dar n-am reuşit nici unul dintre noi să îl săpăm. Tutunaru, lentul major care ne comanda, un tip de vreo 1.80, brunet, pe la 30 şi ceva de ani era, ca de obicei, ţîfnos. Tîmboş, caporalul nostru îmi făcu semn să sar într-o groapă aproape gata şi s-o adîncesc. Uşor de zis, mai greu de făcut. După încă vreo jumătate de oră ne trezim cu lentul ce ne verifică.
– Băi soldat, ia drepţi!!!
Iau „drepţi” dar fentez, ca-n armată: îmi îndoi genunchii să pară groapa mai adîncă. Ca să fie sigur că stau bine îmi dă cu o lopată de infanterit una în cap. Noroc cu casca. Ne-a ordonat să ieşim dimineaţa la raportul bateriei şi să raportăm că am luat calificativul „nesatisfăcător” şi că suntem ruşinea bateriei. Eu am reuşit să îl fentez: pe cînd stătea şi chibiţa să ne vadă dacă ieşeam sau nu la raportul de dimineaî în faţa maiorului, vine şeful de stat mojor, lt.col. Stoica şi mă ia la statul major al divizionului. Trebuia să scriu ceva urgent.
Lt.maj. Tutunaru avea o voce plîngăcios-abuzivă. Era un soi de animal ciudat ce striga la noi cu dispreţ, iar de fiecare dată cînd apărea un superior ce îl întreba de sănătate se transforma într-o victimă plîngăcioasă. Dar cel puţin nu era în bateria noastră. Era la a 6-a. Nu era singurul ofiţer de acest tip. În bateria „Comandă” mai era „Oaia”, tot lent-major, dar la plutonul radio. Era considerat cel mai incapabil dintre cadrele bateriei, poate cu excepţia sergenului major Bertea ce furase un ceas dintr-o auto-specială şi era trimis în judecată. Ăsta sau era prost sau era prost. Un ceas rusesc ultimul răcnet electric, se vindea cu o sută şi ceva de lei. Cît putea să ia pe un ceas nenorocit de armată, rotund, mare şi fără niciun fel de suport? Cum ziceam, era… Mai erau doi lenţi, ambii majori: Dumitrescu, un tip de caracter, la plutonul telefonie şi Genes, la grupa „calculatori”, adică acolo unde eram „noi”.
………………………………………………………………………………………………………………………………
La scurt timp am trecut la instrucţia tactică: grupa în atac. Fugeam ca apucaţii în zig-zag ferindu-ne de gloanţele inamice, ne aruncam pe burtă, ne rostogoleam de vreo două ori în stînga sau în dreapta, luam linia de ochire şi apăsam pe trăgaci. Apoi o luam de la capăt. Eram nişte copii ce se jucau de-a războiul. Singura diferenţă erau armele şi uniformele. În rest… Era o zi plină de soare, eram numai zîmbet şi inamicul nu putea face faţă atacului nostru susţinut fără pic de muniţie, fără grenade, mitraliere, artilerie şi aviaţie de sprijin. Să-i fie de bine! Caporalul ne felicită şi ne ordonă să ieşim la raportul bateriei şi să raportăm că am obţinut calificativul febe. Eram mîndri! Îi tăiam maul lui Tutunaru.
Apoi a venit tragerea a doua. Aruncarea a două grenade de exerciţiu pînă la 35 de metri, doborîrea unei ţinte la 50 de metri si a alteia, ţinta 7, supranumită „ţinta vacă” (era cea mai mare), la 150 de metri. Tot foc cu foc. Ţintele apărea de trei ori. Le doborai la prima apariţie, febe, la a doua be, la a treia se. Nu le-ai doborît la niciuna, nese. Parcă eram în secolul 19. Cînd o să mai ajungem şi noi la foc automat? Îmi aşteptam rîndul şi stăteam în spatele liniei de trăgere: se vedea clar cum unii trăgeau în ţinta vecinului. O şi doborau! Ce carnaval! În rest nimic extraordinar, am doborît ţintele la prima apariţie.
A mai trecut o lună. E iarnă bine, dar nu e foarte frig. Într-o seară pe la ora 19, după ce am luat masa de seară ne-am echipat complet şi am plecat la instrucţie pe timp de noapte. Noi, cei din ciclul I atacam. Ciclul II se apăra. Le arătăm noi! La fiecare rachetă de iluminare trebuia să ne trîntim la pămînt. Acelaşi lucru şi cînd auzeam un foc de armă. Noi nu aveam muniţie. Dacă ajungeam la baionetă nu le-ar fi fost uşor. Eram de două ori mai mulţi. Ne-am tîrît pe zăpadă de ne-a venit acru! Ne-am aruncat la pămînt de ne-au sărit ochii din cap! Pe cînd să ajungem să îi luăm la baionetă, Piticu ne dădu încetarea. Halal atac! Am ajuns în cazarmă pe la ora 24. Ne-am curăţat armele pline de apă de la zăpada topită, ne-am pus bocancii la uscat şi am sperat să ni se usuce uniformele (aşa-zisa „ţinută”) pînă dimineaţa. A doua zi cei mai mulţi dintre noi eram muraţi şi adormiţi.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Apoi a venit tragerea de noapte. Pemeului i s-a montat un dipozitiv de ochire pe timp de noapte care trebuia activat cu lanterna. Erau doar două puncte fosforescente pe cătare şi unul pe înălţător. Ni s-a dat mai puţin de jumătate de încărcător, sub 15 cartuşe, din care două trasoare, pentru o ţintă a unui presupus inamic în picioare aflată la 150 de metri, luminată parţial vreme de 3 secunde. Verdele ţintei se confunda perfect cu întunerecul nopţii fără lună. Dacă atingeai ţinta după stingerea luminii nu conta. Dar dacă trăgeai în pămînt aveai şanse ca bulgării de pămînt să lovească ţinta şi să declanşeze senzorul, cauzînd căderea ţintei. A tras toată trupa. Eu eram ultimul din baterie, împreună cu Piticu. Maiorul abia se ghicea din tranşea prea adâncă pentru el.
– Asupra ţintei, la bază şi la centru, înălţător 3, foc automat, de voie, foc!
Eram obsedaţi să nu rămânem fără cartuşe. Mai ales eu! Am pişcat fin trăgaciul şi i-am dat drumul instantaneu. Un cartuş s-a dus. Arma a smucit în sus, am închis instinctiv ochii. Am revenit cu coatele pe aceiaşi poziţie. Dacă mişcai doar arma, fără să mişti coatele puteai să ţinteşti mult mai rapid. Eram cel puţin mulţumit că am făcut economie de cartuşe. Eram hotărât să dau ţinta jos. Am fixat-o şi am dat să apăs pe trăgaci când…
– Nu mai trage soldat!
Vocea autoritară a lent-colonelului Voicu mă scoase din ale mele. Eram ferm convins că nu am doborât ţinta.
– Ai doborât ţinta! Încetează tragerea!
Mă cuprinse nemulţumirea: nici nu am apucat să trag o rafală la foc automat. Dar nu era rău, am doborât ţinta. M-am relaxat. La dreapta mea Piticu trase o rafală scurtă. Apoi încă una şi iluminarea se stinse fără ca ţinta să fie atinsă. Începu să tragă la a doua apariţie.
– Năzdrăvane, doboară ţinta maiorului!
Am apucat să iau linia de ochire încă la a doua apariţie a ţintei şi i-am expediat o rafală scurtă, doar două cartuşe, obsedat de aceiaşi economie de muniţie. Armata română! Lumina de pe ţintă dispăru. Maioru se holbă la ţintă, se ridică pe vârfuri în tranşea prea adâncă pentru el şi răcni:
– Băi soldat! Ce faci?
– Lasă Cristea, i-am dat eu ordin să tragă! – îl linişti politrucul din spatele meu.
M-am ridicat din tranşee lăsându-i pe cei doi să dezbată problema trasului la ţintă pe timp de noapte.
– Nădăban!
– Ordonaţi!
– La mine!
Am apucat-o la fugă orbeşte prin poligon în direcţia vocii. Era comandantul de divizion. Un tip solid, dur şi ascultat. Am bătut trei paşi de defilare în beznă ca un clown beat şi m-am prezentat:
– Sunt soldatul… m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.
– Ce făcuşi soldat?
Pauză.
– Hm?
Mai mult îl bănuiam pe colonel ce stătea în faţa mea ca un munte. Bună întrebare, greu răspunsul! Întreba de calificativ, întreba de ce am tras în ţinta maiorului sau ce? Era clar că din spatele liniei de tragere văzuse cum trasoarele mele atinseră ţinta la care trăsese şi maiorul. N-am avut curaj să răspund.
– Toaşu colonel… Lăsaţi-l toaşu colonel. Mi-a doborât ţinta!
Maioru apăruse în urma mea şi cu un glas plângăreţ încerca să-şi moaie superiorul.
– Măi Cristea, ce făcuşi bre? Îţi doboară soldatu ţinta? Unde ai învăţat să tragi aşa?
Alte dezbateri la nivel şi mai înalt.
Pasarea Phoenix Remixed & co 