Gorbaciov 2.0?


Eu am avut impresia că tovarăşul Gorbaciov sau Gorbi, cum îl alintau apusenii, era agentul lor secret. Pentru că nu puteam să accept cum distruge URSS-ul din interior, că renunţă la ocuparea Europei centrale şi de est. La final Gorbi a fost salvat de Ielţîn doar ca să constate că URSS-ul nu mai exista. Şoc!

Ce vedem acum? O campanie rusească ce seamănă cu sinuciderea. Dar pe alt plan. Cel militar şi diplomatic. Şi mai în glumă, mai în serios, pare un alt Gorbi, că acum este la putere tovarăşul Putin. Gorbaciov 2.0 pare să spună că armata rusă e de tinichea, dă cu bombe-n civili şi nu seamănă cu armata sovietică ce apăra pacea-n lume. După cum spune Moscova… Şi iată că armata rusă vrea să impună pacea-n Ucraina, doar că nu reuşeşte.

Dar planul tovarăşului Putin merge ca pe roate, de aceea eu cred că totuşi el este agentul străin infiltrat, că de fapt el este de mult, de când era KGB-ist, agentul unei puteri străine, un fel de Gorbaciov 2.0.

Că altfel de ce ai cere ajutorul Chinei, de ce ţi-ai expune armata în aşa hal de până şi Ucraina ce are armata dotată cu cele mai multe arme ex-sovietice şi actual ruseşti îi face faţă? Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Rusia s-ar fi luat de o ţărişoară cu o armată profesionistă şi un pic mai dotată în arme decât Ucraina.

Dacă China a spus deocamdată da cerşetorului Putin, care cerşeşte ajutor militar, economic, politic şi poate de altă natură, cine ştie, poate s-ar putea să se schimbe datele problemei. Să nu uităm că: SUA şi China nu s-au angajat niciodată direct în război una împotriva alteia. Pe când URSS şi China au dus un război direct datorită graniţei comune disputate în anii 60. Şi ziceaţi că Siberia e doar o mare întindere îngheţată? Până şi comuniştii s-au bătut între ei pentru îngheţata aia!

Ce a cerut tovarăşul Putin? Păi a cerut tovarăşul Putin ca Ucraina să nu intre în NATO. Ba mai mult, a cerut ca toată Europa de Est şi ţările baltice să iasă din NATO. Ceea ce se va întâmpla. De ce? Cum de ce? Când îţi dai seama că armata rusă nu mai este o ameninţare – nu este cea mai bună din lume, cea mai înarmată, temută şi respectată – de ce am avea nevoie să fim în NATO? Nici Kosovo, nici Georgia nu vor mai vrea în NATO. Din acelaşi motiv.

N-au demonstrat până şi mujahedinii că este armata sovietică nu era o prea mare ameninţare? Nu demonstrează asta ucrainenii? Ba da. Dar numai cu ajutorul tovarăşului Putin care este comandantul suprem şi a declanşat această operaţiune denumită de el specială. De ce este specială? Păi tocmai din cauză că dovedeşte lumii că armata sa nu este specială.

Zece ani s-a luptat sovieticii în Afganistan, din 1979 până în 1989. De ce s-ar fi retras? Au trecut treizeci şi mai bine de ani şi n-au o armată mai bună. De ce? După toate modernizările trâmbiţate din ultimii zece ani?

Singura problemă rămasă-n suspans va fi cea a Chinei. Va fi tovarăşa Rusiei lui Putin? În caz că da va fi foarte greu pentru SUA, NATO şi restul lumii democrate. Dictatorii se vor bucura.

Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.

La dreapta! La stînga! Înainte marș! Sau înapoi fuga… marș!!!


Parc-am fi la instrucție. Cînd la dreapta, cînd la stînga. Alternanța, bat-o vina! Nu-ș de ce-mi vine să mă gîndesc la curent alternativ. Poate din cauză că ne-ar prinde bine un scuturat, așa, număru unu.

M-am informat de unde vine chestia asta cu dreapta și stînga. Că cică la 1789 în Adunarea națională în Franța, cei ce au susținut dreptul de veto regal (aristocrația și clerul) erau așezați la drepta președintelui adunării, iar cei ce se opuneau (starea a treia sau patrioții) la stînga. Adică la stînga erau progresul, egalitatea, fraternitatea, solidaritatea și nesupunerea, iar la drepta era autoritatea, identitatea națională, ordinea, securitatea, tradiția și conservatorismul.

Apoi zicea cineva mai dăunezi că de fapt stînga și dreapta vine din timpul războiului franco-prusac (1870-71)  cînd forțele Comunei din Paris ocupau malul stîng al Senei, iar cele ale guvernului de la Versailles pe cel drept. Merge și așa, dar e greu conceptual.

În fine dacă ne gîndim la Anglia, în Parlament, partidul (coaliția) la guvernare ocupă poziția din dreapta Speakerului, cei din opoziție sunt la stînga. Deci nu e vorba de o culoare politică, ci de poziția la guvernare: la putere sau nu.

Să fiu sincer (de parcă pîn-acum am spus numai minciuni…) mi-e destul de greu să mă identific cu o poziție sau alta. Cert este că amîndouă au promis progres, dezvoltare, independență, bunăstare, înaintare în ceva, undeva. Viitorul era asigurat (ceva greu de crezut…) și trecutul pe cale să fie uitat. Și ce repede uităm trecutul…

În primul rînd conform criteriului clasic la noi stînga înseamnă comunism, iar dreapta anti-comunism. Sau așa ar trebui să fie. Știți că imnul Partidului Laburist din UK este Internaționala? La fel ca și imnul Partidului Comunist Român. Mai țineți minte cînd la unul dintre congresele PCR Ceaușescu cerut să se cînte Internaționala și i-a întrebat ironic pe participanți dacă mai cunosc versurile? La guvernare, la comfort și cu puterea-n mînă, chiar dacă ești de stînga, o iei spre dreapta… Sau la ceea ce numeau comuniștii deviații, revizionism sau îmburghezire.

În prezent în cele mai multe țări nu mai există o diferență  esențială între ideologia de stînga și cea de dreapta. Și ca să mergem la esență, întrebarea în aceste condiții, este ce să facem cu masele? Isus a privit și a primit masele cu milă. Spre deosebise de autoritățile zilei.

Și azi autoritățile, de stînga sau de dreapta lovesc masele. Mila este necunoscută. Banul, interesele politice, de grup, cele personale stimulează reacția guvernanților și a celor ce dețin puterea financiară. Măsurile lor vizează mulțimile pînă la ultimul individ fără excepție.

Cu toate astea Isus nu și-a schimbat modul de a acționa. Spre deosebire de autorități, Isus investește în indivizi, nu în gloate, mulțimi, partide. Am crede că Dumnezeu inversează prioritatea și o ia de jos, de la unul singur ca să ajungă la cei mai mulți. Dar acesta a fost politica sa inițială.

Noi l-am imitat și am început să luăm măsuri ce trebuie să schimbe omul, să-l ajute. Omul de tip nou este și de dreapta și de stînga. Cu toate astea toate experimentele au dat chix. Omul are doar garanția altui om la fel de labil ca și el însuși. Mussolini, Hitler, Corneliu Zelea Codreanu, Stalin, Kennedy, Mao, Ceaușescu, Pol-Pot, Kim Ir-Sen n-au reușit.

Politic nu merge. Nici genetic nu merge. Cu buna nu merge. Nici cu forța. Încercăm cu mila?