Violenţa masculină nu e o soluţie


„Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

„Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe „drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

Tanti Milly ănd Ză Blec Engeălz (aproape că să gată)


Crezând că babei i s-a furat hectarul ce îi mai lipsea ca să devină acţionar unic la păşunea satului, că guvernul a scos o ordonanţă de urgenţă prin care se rechiziţionau mustăţile, jegul şi mătreaţa cu care se luptau după revoluţie atâtea firme occidentale de şampon, asistenţa se trase un pas înapoi (dacă se dădeau doi ar fi dărâmat tot barul) în faţa arătării şi a discursului său fulminant. Spiritele se încinseră, la fel ca îngerii negrii pe motociclete asortate (poate şi de fumul alcoolului deja consumat, poate de niscaiva iarbă de import) şi un glas piţigăiat afirmă, printre altele:

–  Deci, băieţi, eu o ştiu pe dânsa. Este un element pozitiv al comunităţii locale şi niciodată nu ne-a făcut greutăţi. Ba chiar a participat cu avânt la toate acţiunile de muncă voluntară. Chiar astăzi a rezolvat grădiniţa. Propun să o rezolvăm şi noi într-un mod cât se poate de tovărăşesc şi dialectic, dacă se poate chiar sintetic. Deci, ăăă… acum ori …niciodată!

Formată în mare parte din foşti membri de partid nostalgici convertiţi la motociclism, rock şi turism rural asistenţa aprobă în unanimitate moţiunea tunând la unison (unii la Unisol, că ţineau regim):

–         ACUM!!!

Pieloşi, ţintaţi, pletoşi sau keli, negrii ca îngeru’ ăla de stupkeşti în sânul propriu şi dacă nu poţi îţi faci cruce cu limba, unii transpiraţi şi alţii spreiaţi cu apă de foc mai mult sau mai puţin autohtonă, dar în orice caz cu cheile de contact zornăind, membrii şi membranele clubului ieşiră în trombă care pe unde putea în funcţie de gabarit, muşchi şi abureală bahică a fiecăruia. Un observator neutru ar fi bănuit un incendiu, un cutremur de gradul 7+ pe scara aia de nu te poţi urca a lu’ baci Rictăr, ei în fine, orice nenorocire ce putea să îi facă pe atâţia oameni în toată firea să sară pe geamuri, să iasă pe uşa de incendiu sau pe geamul de la pod în stilul catapultat la viteză subsonică datorită iminentei coliziuni cu o rachetă aer-aer. Departe de aşa ceva. Era doar voinţa democraţiei ce se transforma din voinţa politică. Cheile intrară acolo unde le era locul, motoarele bubuiră, se ambalară şi o armadă de ,,moto-ce-o fi” se puse în mişcare. În fruntea convoiului pe un triciclu de vreo 50000 de verzişori, Tanti Milly. Se formă o învălmăşală ordonată fiecare ambalând şi strigând în legea lui:

–         La poliţie!

–         La Slănină!

–         La Milly!

–         La minor!

–         La Liviu!

–         La dracu’!

–         Pe el, pe el!

–         Pe ea, pe ea, pe la…

–         Pe la primărie!!!

Tanti Milly se ridică în picioare, ridică şi umbrela de care nu se despărţea mai niciodată precum Merii Popis, dădu să spună ceva, dar în acelaşi moment triciclului îi derapă roţile, se ridică cu roata din faţă în aer şi porni mugind spre casa păgubitei, Tanti Milly aterizând cu picioarele în sus şi cu posteriorul acolo unde ar trebui, adică pe bancheta din spate.

Cifrele octanice combinate cu cele cetanice se ambalară, demarară şi accelerară fiecare după capacităţile cilindrice: un litru, un litru juma şi o cinzeacă. Motoarele se turară, obrajii se înroşiră, pneurile scrâşniră şi burdihanurile grohăiră. Poluare maximă! Ca un făcut, toţi participanţii la traficul nocturn se direcţionară spre unicul drum de acces, ce bineînţeles trecea prin faţa primăriei, a postului de poliţie, a staţiei chefere şi în cele din urmă ajunsese după prima la stânga, a doua la stânga şi următoarea la dreapta, conform alternării politice la putere, la domiciliul împricinatei. Frânele scrăşniră aruncându-i pe motorochişti cu nasu’n vitezometre, ba pe unii chiar în şanţul din faţa casei lu’ Tanti Milly. Cum ultimii participanţi la raliul nocturn, organizat spontan ca grevele de odinioară în care protestam împotriva învestitorilor stăini, nu apucară să îşi adapteze, vorba poliţiştilor televizaţi, viteza de mers cu condiţiile carosabilului cu gropi, umed, cu iarbă, diverse găinaţuri şi balegi taurine, aceştia ieşiră în décor, intrând în schimb taman în grădina de lângă casa lu’ Tanti Milly, adică tocmai la bietul Liviu acasă. Tanti Milly stătea în triciclu aidoma reginei Boadicea a anglilor de lângă Ciarincros, indicând direcţia atacului principal, adică cocioaba unde Liviu şi tatăl său îşi ducea zilele. Începu circul! De parcă până acuma fusese altceva… Motorochiştii începură să se învârtească în jurul maghierniţei în care nici măcar nu se aprinse lumina. Nu era bai că se învârteau, da se învârteau din ca în ce mai R.P.D. (Coreană? Congo? Uătever!) Fum, foc, lumină, umbre, trepidaţii, clacsoane colorate şi parfumate, urlete, staţii date la şpe mii de decibeli, în fine tot tacâmul unui spectacol de sunet şi lumină aidoma cenaclului Flacăra de altădată. Lipsea numa’ Păunescu! Trepidaţiile lucrară încet da sigur, ba chiar rapid. Mai întâi zburară din nuc găinile şi cocoşul aferent. Ţiglele începură să zornăie tot mai tare, da cine să le audă! În cele din urmă căzură precum ultimele frunze deja ruginite ale unicului prun din bătătură, urmate de cei patru pereţi a ceea ce constituia numărul 111 bis. Vajnicii rochiociclişti încremeniră! Praful se ridică repede şi se lăsă încet peste scena vecină. În faţa ochilor lor apăru un tablou a la Băncilă, mda, nu ,,Lăutul,” nici  ,,Car cu boi”, na că asta n-am nimerit-o, parcă l-a pictat-o… Renoar? În mijlocul dărămăturilor, baci Loici, bunicu lu Liviu, tefer aidoma ziariştilor noştri răpiţi şi apoi eliberaţi din ghiarele teroriştilor, gemea lovit de unica grindă rămasă întreagă a acoperişului deja dezmembrat. Tanti Milly se avântă precum Elena Teodoroiu, Eftimie Croitoru şi Mihai Viteazu la podul de la Călugăreni, trecu printre rochimotocicliştii uluiţi şi transfiguraţi de grozăvia peisajului, îl luă pe moşneag de bărbie şi privindu-l în ochi îl întrebă la lumina farurilor agitându-şi unicul premolar:

– Indie-i Grundigu lotrilor?

La uluiala individului deja şocat, scuturat şi sinistrat, rămas ca la dentist (oare ce părere avea de premolarul ce îi apăruse în faţă?) adăugă o altă întrebare:

–  Da Liviu, indiei?

(nu s-o găttat!)