Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine, degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Probleme urgente, probleme importante sau diferența între tactică și strategie


sursa:http://www.nickols.us/strategy_definition.htm

“În absența tacticii strategia este cea mai înceată cale spre victorie. Fără strategie tactica este zgomotul dinaintea înfrîngerii.”― Sun Tzu, The Art of War

Am ales acest citat ca să nu fiu acuzat că citez din vreo Biblie sectară sau nesectară. Cred că putem accepta cu toții un chinez mort de mii de ani ce n-a avut legătură cu credința noastră și nici nu se amestecă în ea.

 

Hmmm! Mare titlu, după zicala mare e secerișul, puțini sunt secerătorii, legătorii, treierătorii, încărcătorii, conductorii de atelaje, magazionerii, morarii, brutarii și celelalte categorii ce papă pîinea noastră cea de toate zilele.

Ce vreau să zic? Multe, nu știu dacă voi zice totul dintr-o singură postare…

Creștinismul nostru (en gross) este bîntuit de probleme mari și mici, vizibile și invizibile, cel puțin la prima vedere. O parte din noi o formează nemulțumiții care se plîng, dar încearcă să găsească soluții sau cel puțin să tragă un semnal de alarmă. Cealaltă parte este formată din cei ce trăiesc fără probleme, că totul merge bine, suntem pe calea cea bună, ce s-ar putea întîmpla? Dar și între cele două mari categorii există popor.

Apoi există alte două categorii de creștini: unii ce duc lupta cea bună individual sau în grupuri mici de ucenici și alta cărora nu le pasă d-așa ceva. Ei vor regimente compacte, credeu spus în masă, conducere de sus cu indicații prețioase pentru fiecare moment al vieții, pentru fiecare alegere mai mult sau mai puțin importantă. Depinde și la aia cum și cine se uită la ea. De exemplu, unii zic că nu-i bai să bei o bere. Dar pentru ceilalți să bei o bere, un pahar de vin e păcat mortal.

Alții zic că nu-i bai cum se îmbracă femeia sau bărbatul atîta timp cît nu a comis o infracțiune asupra culturii locale (care știe ea ce știe…). Ăiailalții zic că-i bai dacă fusta nu are atîția țenti, că baticu, că talia pantalonilor nu trebuie să fie mai jos de un anumit punct, că ginșii nu-s buni de biserică. Sunt două poziții antitetice.

Apoi există unii care vor biserică de tineret. Adică iei un pastor tînăr sau îți alegi un lider de tineret și faci o întrunire la biserică imitînd o întrunire la biserică a oamenilor mari. Altora li se pare pierdere de vreme. Că tineretul nu este biserica de mîine, ci cea de azi.

Unii vor predici, alții vor experiențe. Unii vor să le spui cum se bagă firu de ață-n ac, alții vor cel mai nou model de tipoaien că pun ei culoare, formă și o ieși ceva… Unii își promovează tinerii la amvon după cum dau cu gura: azi la ora de rugăciune, mîine la școala duminicală, poimîine la predică. Și hop la 18-19 ani la seminar. Alții zic că nu-i chiar bine și că mai mult contează viața de credință decît turuirea credinței de pe un postament de lemn pus în fața oamenilor. Nepotriviri.

Putem zice că totul se reduce la rezolvarea problemelor urgente pentru unii, pentru aceia care au nevoie de ajutor: e păcat să faci așa, cum să mă îmbrac, de ce așa și nu invers. Alții ce au trecut de faza asta, știu cum să-și rezolve problemele urgente și se gîndesc cum să le rezolve pe cele de perspectivă: dacă deschid azi o școală teologică cînd o să îi văd rezultatele, dacă azi înființez o biserică în satul X unde o să se adune peste 10 ani sau altele de genul ăsta. Două nivele diferite.

Trebuie să se ia în considerare că nu toți creștinii sunt la același nivel: unii sunt mai mici în credință, alții mai mari. Mai tineri sau mai bătrîni. Sau bătrîni, dar tineri în credință, sau tineri, dar mai experimentați.

În esență e vorba de tactică, adică rezolvarea problemelor pe linia frontului de zi cu zi: cum să citești Biblia, cum să te ferești de ispite, ce e aia o ispită, dar un păcat, ce să citești, ce se interzice (dacă se interzice) și altele de acest gen. Nu există o soluție prescrisă la toate, chiar dacă ne uităm în NT sau în VT. Nu de alta, dar și aici ne confruntăm cu interpretări și interpretări. Apoi unii au și alte surse: proroci, vise, lucrări. Alții n-au așa ceva, dar au ierarhie. Poate și primii au, dar nu contează așa mult…

În materie de strategie, unii au trecut dincolo de învățarea tacticii și își rezolvă probleme de front, adică de zi cu zi în mod automat, adică au învățat bine, sunt atenți și nu mai fac mare caz de ceva ce lor li se pare banal. Pentru ei obiectivele sunt în adîncime, dincolo de ce se vede cu ochiul liber.

Acuma toate ar fi bune dacă oamenii s-au iubi și s-ar înțelege. Dacă s-ar vedea lucrarea Duhului, dacă ar ne-am da întîietate unii altora, dacă ar fi un pic de ascultare, de milă, de îngăduință și n-ar fi și din cele rele. Nu le mai pomenesc că tot mi se spune că prea bag de vină.

Și de aici ies chestiile alea ce le-a spus Iacov acum 2000 de ani. Și Pavel unele. Hai să nu ajungem la Petru și la Apocalipsă, să lăsăm judecata necredincioșilor mai pe urmă. Problema e ce se întîmplă între noi, nu ce se întîmplă în lume.

O fi lipsa de ucenicizare, de cateheză, de trăire, de rugăciune, de liturghisire, de meditație, de bani, de organizare, de Duh, de educație, de bun simț, de viziune, de curaj, de treining, de ungere, de proclamare, de una, de alta? Sau e prea mult din eul nostru, al meu, al tău? Sau ce? Suntem orbi? Chiori? Surzi? Că muți nu prea suntem. Dezbinați, supărați, indignați, materialiști, self-centriști, nepocăiți, creștini de formă (care?), de duminică, de ocazie, din interes?

Și n-am ajuns la sacramente, ordinări-hirotoniri, tradiții sau tradiții mai noi, teologie de-a noastră sau de-a voastră, haine preoțești sau nu, catedrale sau adunări, popi sau pastori, pastori sau păstori. Putem s-o luăm oricînd de la capăt și să ne luăm de cap fără probleme, fără remușcări pentru ce credem sau nu credem, pentru ce facem sau nu facem, pentru ce spunem sau prea spunem. Pentru cîte capitole are Biblia mea sau a ta. Pentru Isus sau Iisus sau pentru Mîntuitorul sau pentru smail gizăs lăvs iu.

Ține de tactică și de strategie. Ține de noi, de mine și de tine. Dincolo de diferențe, de carențe, de cine cînd a apărut sau a dispărut din istorie. De diversitate sau uniformitate. De putoarea sfinților nespălați sau de parfumul aftășeivului de pe fața predicatorului sau șanelului cinci de sub lobul miresei.

Dumnezeu stă în ceruri și rîde. Probabil că nu de noi. Satan cică e pe pămînt și… plînge? Mira-m-aș! Fiecare dintre ei are o tactică și o strategie. Fiecare are probleme urgente sau importante. Există o soluție? Sau mai multe? E urgent sau important? Sau urgent ȘI important?

Și în final, o adăugare: Rita Pavone ce voia să dea în cap tuturor celor care nu sunt ca noi. Calmați-vă! În 1964…

Tanti Milly şi teroriştii (strii)


–         Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!” Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să îi rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să îi aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

–         Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

–         Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

–         Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!