De doi bani speranţă…


Expresia de doi bani nu înseamnă altceva decât ceva foarte ieftin. Nimic nu costă azi doi bani. Cei mai mulţi casieri nici nu-ţi mai dau restul în monede de un ban. Şi dacă plăteşti ceva cu monede de un ban toată lumea se uită ciudat la tine. Probabil că o monedă de un ban costă mai mult să o produci decât valoare ei nominală, un ban. Deci cum ar fi speranţă de doi bani? Puţină. Dar totuşi mai este, nu lipseşte cu desăvârşire.

Retrospectiv Al doilea război mondial a demonstrat că nu merge cu elitismul. Vezi unde s-a sfârşit cu arianii, naziştii şi superioritatea etnică. Nu de rasă, că erau toţi oameni. Au fost naziştii rasişti? Nu. Au fost doar stupizi. Şi criminali. Din punctul umanist de vedere.

Dar în acelaşi timp, un pic mai târziu a mai demonstrat că nu merge nici cu extrema cealaltă, comunismul. Cei mai mulţi egali între ei s-au omorât mai abitir decât naziştii. Ce să-i faci, proporţional elitele sunt inferioare – cel puţin ca număr – proletariatului şi ţărănimii. În contextul în care masele erau conduse în cea mai mare parte tot de intelectuali.

Deci, într-un sens, era logic şi ca plebea să sufere proporţional mai mult ca elitele. Cu un amănunt deloc lipsit de semnificaţie: în acest război pierderile în rândul civililor au fost mai mari decât cele în rândurile militarilor. Concluzia? În viitorul război s-ar putea să ai şanse mai mari de supravieţuire dacă porţi o uniformă şi ai la îndemână o armă. Pax vorbiscum!

Nu risc spunând că la fel ca nazismul, dar mult mai periculos pentru că are o atracţie universală, comunismul este tot o idioţenie atractivă atât intelectualilor sau poate mai ales intelectualilor, cât şi maselor largi de la baza societăţii.

Ce se întâmplă azi? Tot felul de clowni de diferite naţionalităţi ne jignesc inteligenţa şi memoria. În vreme ce Putin cere asigurări Occidentului (ce teritorii şi-a alipit Rusia după război?) şi invocă o autoritate superioară în luarea deciziei – militarii – (de parcă suntem încă o dată proşti şi n-am ştii cine conduce şi ia deciziile în Rusia), Erdokan care invocă interesele ţării pe care atât de prost o conduce, dar cheltuie banii ţării pe armament de parcă Occidentul vrea să dea buzna să-i fure Coranul de sub pernă. Apoi ne mai amintim de China ce a beneficiat de tehnologie din Occident – cum de nu şi-a creat propria-i tehnologie ţara asta comunistă? – şi a lichidat umbra de democraţie şi libertate a cuvântului în Hong-Kong?

Ce este ironic şi în acelaşi timp dureros? Ironic este că tehnologia s-a dezvoltat în Occident tocmai datorită libertăţii de exprimare care a dus la o competiţie cu efecte pozitive. Trist este că teroriştii ideologici ucid exact această libertate care le-a adus şi lor beneficii chiar dacă a venit din import. Ceea ce este şi mai trist este că acum vor să impună asta în alte ţări. Ne confruntăm cu o situaţie ideologică extrem de asemănătoare cu cea de dinaintea celui de-al doilea război mondial din ţările cu ideologie fascistă/nazistă şi comunistă. Doar că Occidentul a scăpat de fascism/nazism.

Ceea ce mă face să sper, un pic mai mult decât doi bani că după o eventuală înfrângere a Occidentului într-un război, tot libertatea ce provine din valoarea individului ca persoană va învinge şi va prospera. Vorba englezului: Despite all odds!

Credibilitatea interpersonală


Mihai Dinu spune în Fundamentele comunicării interpersonale, şi înclin să fiu de acord cu el, că Aristotel menţionează trei criterii ca un vorbitor să aibă credibilitate: bun simţ, moralitate şi bunăvoinţă.

Regula de aur a bunului simţ nu poate fi călcată. Chiar dacă gîndeşti altcumva nu trebuie să laşi impresia că gîndeşti altfel decît omul de rînd. Aşa că dacă vrei să convingi nu trebuie să pretinzi că eşti mai sfînt, mai bun, mai deştept sau mai deosebit. Doar că eşti normal. Ca să convingi nu trebuie să îţi arogi calitatea de învăţător al maselor, ci să le dovedeşti că eşti la fel ca ele. Isus s-a identificat cu masele şi le-a dovedit mai ales prin ceea ce făcea că deşi este deasupra lor îi pasă de ele. El nu a fost STĂPÎNUL, cu toate că avea toate drepturile, el a fost FIUL OMULUI.

Moralitatea trebuie să ţi-o aperi ca să le dovedeşti oamenilor că ai un caracter fără pată. Dar pe de altă parte este, conform autorului, este absurd şi periculos să te încrezi într-un om ce s-a dovedit un şarlatan, un om fără onoare şi conştiinţă. După ce ai păţit-o cu cineva, e greu, dacă nu imposibil să îl crezi pe celălalt mai ales dacă mai există nişte antecedente. Un excroc este recidivist. Un recidivist nu se prea schimbă. Iuda a decis să fie în acelaşi timp propriul procuror, judecător şi călău şi astfel nu i-a pus pe apostoli într-o situaţie fără ieşire: ce să facem cu Iuda? Oare va mai face ce a făcut? Oare cînd şi pe cine va mai trăda şi cui? Hmmm… Speculaţii. Oricine atentează la moralitatea cuiva este asemenea lui Iuda care şi-a însuşit o slujbă ce nu i-a dat-o nimeni. Şi-a făcut-o cu mîna lui.

Şi în al treilea rînd, bunăvoinţa este o cerinţă universală. Orice interlocutor care doreşte să îţi cîştige încrederea se arată dornic să te ajute dezinteresat, oferindu-ţi ceva ce nici prin gînd nu ţi-ar fi trecut să ceri. Îmi aduc aminte de Roboam şi de vestea deloc inspirată ce a dat-o Izraelului după moartea lui Solomon: e normal că o parte din evrei l-au abandonat. Cel ce anunţă direct sau indirect că el va fi stăpînul se înşală singur şi are şanse mici de reabilitate. Cine va vrea să-i fie rob? Nici Isus nu-i mai numeşte pe ucenici robi, ci fraţi. Știm de ce. Curios cum unii îşi arogă în biserică o autoritate inventată, ce nu are nimic cu cuvîntul „frate” şi „soră”. Oare ce spune Tata despre acest lucru?

Probabil că locul unde toate aceste lucruri se fac pe dos, adică unde la mare preţ este lipsa de bun simţ, imoralitatea şi lipsa de bunăvoinţă este împărăţia întunerecului. Şi cît de mare trebuie să fie întunerecul acela?

O ultimă remarcă: toate astea, bunul simţ, moralitatea şi bunăvoinţa sunt cîţiva dintre pilonii pe care se clădeşte ÎNCREDEREA. Atunci cînd aceşti piloni de bază lipsesc e normal ca să nu existe încredere, indiferent de marile vorbe care se vehiculează: iertare, împăcare, pocăinţă, unitate, lucrare, părtășie, etc. Vorbele nu demonstrează nimic în lipsa faptelor care sunt cele mai bune dovezi la dosar.