Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin „examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de „ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost „şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul „Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul „sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (1)


Choice Five Arrows Vector Flat Concept Stock Vector ...

Pot să mărturisesc că am avut ocazia să beneficiez de călăuze de calitate în viaţă. Acum pot să apreciez mai bine acest avantaj. Tot acum îmi dau seama cât de departe aş fi ajuns dacă în anumite momente cheie ale vieţii mele aş fi beneficiat de un îndrumător. Resimt şi acum această lipsă. Nu mai sunt tânăr, dar îmi dau seama cât de mult ar fi însemnat un sfat când nu ştiam ce să fac, unde să merg sau nici măcar să gândesc.

Încerc să deschid un subiect, de pe urma căruia să beneficiez eu în primul rând, cât şi toţi aceia care au nevoie de acelaşi lucru: călăuzire. Aş dori să aflu părerile şi experienţele voastre. Am putea începe un club al călăuzitorilor ce s-ar pune la dispoziţia celor care au nevoie de aşa ceva. Am mai scris câteva rânduri. Nu ştiu când o să termin, dar am început, cel puţin.

Timpul înseamnă bani – spun capitaliştii. Dar timpul înseamnă viaţă. De multe ori timpul este foarte preţios pentru că este foarte limitat sau mai bine spus, programul nostru este foarte aglomerat şi suntem stresaţi de faptul că trebuie să luăm decizii importante într-un timp foarte scurt. Aceasta presupune să luăm deciziile cu toate că ne lipsesc toate informaţiile. Ca urmare s-ar putea ca deciziile pe care le luăm să nu fie prea bune sau câteodată să fie complet eronate. Uneori ne confruntăm cu ceea ce se numeşte „the devil’s choice”, adică suntem nevoiţi să alegem între două rele. La fel de problematică pare alegerea între două lucruri bune pentru că ni se pare că printr-o alegere greşită pierdem ceva, cea mai bună variantă sau cel mai mare profit.

De obicei pentru a lua decizii bune avem nevoie de timp, dar şi de o minte luminată sau de mai multe minţi luminate. Este vorba despre sfătuire, sfetnici, călăuzire sau în termeni mai moderni de consilieri şi consiliere. Este vorba despre un proces de gândire finalizat cu o decizie. A dispune de suficient timp de gândire şi de suficienţi consilieri este o situaţie ideală cu care nu ne vom întâlni totdeauna. În practică nu totdeauna avem la îndemână pe cineva care să ne ajute şi de cele mai multe ori suntem nevoiţi să luăm singuri majoriatea deciziilor. Chiar dacă aceasta pare un handicap, în cele din urmă se poate transforma într-o calitate foarte preţioasă, atâta vreme ce deciziile pe care le luăm sunt bune, adică rezultatele ce decurg după luarea deciziile sunt pozitive. Dar să vedem cum se desfăşoară în timp acest proces de luare a deciziiilor..

Începuturile

De mic copil înveţi. La început ce e voie şi ce nu e voie. Ce să mănânci sau să bei şi cât. Înveţi ordinea în care se desfăşoară unele activităţi, care este însemnătatea unor lucruri sau destinaţia lor. De exemplu, atunci când eşti copil îţi este greu să înţelegi că ziua e făcută pentru activităţi, iar noaptea pentru somn. Ai vrea să te joci şi noaptea, dar oboseala te răpune şi adormi. După ce câţiva ani buni eşti îmbrăcat de alţii, începi să te îmbraci singur, să te speli singur şi să vrei să faci ceva singur, fără să mai ai nevoie de sursa îndrumării, călăuzirii, adică de părinţi. Necazurile apar când eşti departe de ei şi te confrunţi cu situaţii nemainîntâlnite, neprevăzute. M-am pierdut. Ce să fac? Să plâng, să ţip, să nu fac nimic, că poate mă va găsi cineva sau să încerc să găsesc singur calea înapoi?

Probleme şi mai mari apar odată cu înaintarea în vârstă. Maturizarea fizică îţi aduce un spor de încredere, dar de cele mai multe ori maturizarea fizică nu coincide cu cea mentală. Deseori la ştiri ne sunt prezentaţi tineri care au comis lucruri necugetate şi, din păcate, mulţi adulţi a căror acţiuni lasă să se întrevadă lipsa de abilitate în luarea unor decizii corecte.

Când vrei să înveţi ceva nou, când ajungi în locuri necunoscute şi nu vrei să te pierzi, ai nevoie de o călăuză, de cineva care cunoşte drumul şi te poate ajuta. Adevărata călăuză nu numai că te va direcţiona corect, dar şi te va învăţa cum să găseşti singur drumul atunci când eşti singur. Aceasta îţi va asigura independenţa şi te va face capabil să înveţi şi tu pe alţii.

În principu, atunci când te confrunţi cu o dilemă, de genul ce să fac azi, să mă duc la ştrand sau să stau acasă să citesc o carte, poţi să alegi la voia întâmplării sau să faci o selecţie în funcţie de ce îţi e mai comod sau de dispoziţia ta de moment. Dacă nu ştii unde este primăria sau gara într-un oraş necunoscut poţi să întrebi aproape pe oricine. Cu toate acestea, este mai indicat să întrebi un poliţist, decât un trecător care ar putea fi şi el, la fel ca tine, un simplu turist. Dacă vrei să dai examen de admitere la o facultate de inginerie genetică trebuie să te interesezi în mod specific în domeniul respectiv, pentru că cei mai mulţi dintre cei pe care îi cunoşti nu vor fi familiarizaţi cu domeniul acesta ultrasofisticat. Nu ar fi o alegere prea inspirată să o întrebi pe bunica cum să îţi alegi cursurile facultative la aceiaşi facultate, dar un coleg dintr-un an mai mare sau un prof te-ar putea ajuta. S-ar putea să apelezi la familie sau la prieteni când e vorba de alegerea vestimentaţiei sau la adoptarea unei coafuri mai îndrăzneţe, dar probabil că ei nu vor avea prea mare succes în îndrumarea ta pentru alegerea viitorului partener de viaţă. De ce? Din mai multe motive, pe care le vom discuta la timpul potrivit. S-ar putea ca familia să nu reuşească să te îndrume spre o anumită meserie, să îţi impună sau să îţi restrângă aria preocupărilor sau a prietenilor. Vom discuta şi despre aceste aspecte particulare ale călăuzirii şi a luării deciziilor.

Pe stradă, în diferite publicaţii, la tv, dai de anunţuri. Există note de subsol ce te îndrumă sau furnizează informaţii suplimentare în publicaţii. Există programe computerizate, pliante sau prospecte, ba chiar şi personal specializat să facă acest lucru în turism, cu ocazia unor evenimente speciale (manifestări sociale care implică mari mase de oameni, situaţii de urgenţă, etc.), etc. Chiar şi buletinele meteo din media sunt tot o formă de îndrumare. Dacă nu va ploua în următoarele două zeci şi patru de ore vom pleca la mare. Dacă satelitul ne evidenţiază o formaţie de nori şi vânt puternic din nord ne gândim că vine un val de frig şi nu avem ce căuta pe plajă. Dacă nu vrem să ne pierdem pe teren ne cumpărăm o hartă, o busolă sau mai nou, un GPS.

Pe scurt, oricine trăieşte pe pământ are nevoie de orientare, de călăuzire şi trebuie să ia decizii. Este valabil atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Ele caută hrană, parteneri de viaţă, atacă sau fug de un urmăritor în funcţie de ceea ce le indică senzorii şi instinctele. Călăuzirea instinctivă sau cea bazată pe cele cinci simţuri este folosită şi de om pentru a se integra în societate. Dar dincolo de aceste tipuri de călăuzire aproape fiecare om mai admite şi existenţa a alte două tipuri de călăuzire diferite de primele cinci. Unul dintre acestea este celui de-al şaselea simţ, ceva diferit de instinct şi al doilea, călăuzirea divină, total diferită, dar în acelaşi timp şi asemănătoare cu categoriile menţionate până acum.

Nevoia de orientare, călăuzire sau îndrumare a omului este cu atât mai pregnantă cu cât el sau ea se simte mic sau mică şi fără putere în faţa a ceea ce mulţi sau multe percep ca fiind soarta sau destinul. Omul vrea să evite greşelile din trecut sau greşelile altora despre care a auzit într-un fel sau altul, o nenorocire reală sau imaginară, o alegere dificilă sau pur şi simplu este curios cu privire la viitor.