Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu “isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
“Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta “vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de “moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui “razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, “marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, “protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa “curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai “grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca “familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul “fibrei nationale” (“Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de “turma”.
(Nota : Am folosit termenul “fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu “fundamentalismul popular” (de dupa “Procesul Scope” sau “Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic “fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din “punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. “Vechiul ghetou” nu devine “noul ghetou”, ci devine “ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) “Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin “imblanzirea” (sau, eventual, “increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de “Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : “Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar “adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci “adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)