Un cititor întreabă: E păcat să furi?


Depinde. Evident, sunt ironic. Așa m-a făcut mama.

Unii spun că dacă furi de la un hoț nu e deloc păcat. Ba din contră. După principiu dar din dar se face rai, hoț la hoț se face tot așa. Și atunci la ce-am ajuns? Dacă nu te prinde cum se dovedește că e păcat? Păi e păcat să furi și să te prindă. Și mai păcat e să furi, să te prindă și să te condamne. Dar culmea păcatului e să nu furi și să te condamne. Că cică intră la categoria dosar politic.

M-am tot întrebat cum se face că mai demult nu erau atîția hoți. Dacă furai toată lumea te știa: o dată hoț, forevă hoț! Nu mai scăpai. Nu prea puteai să trăiești din hoție. Apoi vremurile s-au schimbat, averile au fost preluate de statul muncitorilor și țăranilor și mai toți țăranii și muncitorii au vrut să-și ia averea acasă. Statul s-a împotrivit.

Pe vremurile acelea aveam un coleg de serviciu ce zicea că o zi fără să scoți ceva din fabrică e o zi pierdută. Nu era păcat. El lupta pentru prăbușirea mai rapidă a sistemului comunist, capitalizînd ce nu era a lui. Ingenios! Păcat că n-a reuși să aducă mai repede revoluția.

Am mai avut și un alt coleg ce a fost vizitat la serviciu de doi civili anost îmbrăcați ce i-au percheziționat biroul. A doua zi am aflat că au prins-o pe nevastă-sa la aeroportul din Arad cu două valize de carne calitatea I. Mergea la București. Creșteau porci la bloc? Nu. El luase carnea de la abatorul de lîngă fabrică. Și l-au condamnat. Atunci am aflat ceva mai mult. Mai fusese condamnat cu ceva timp în urmă. Furase niște mațe din același loc. Prima condamnare dacă nu era ceva foarte grav o primeai la locul de muncă. Un fel de condamnare cu suspendare. Soția sa nu a intrat la închisoare.

Era unul dintre cei cu care discutam despre Dumnezeu, îl dusesem la o biserică, venise un evanghelist și în timpul predicii omul plîngea de se zgîlțîia tot rîndul de scaune și nu erau puține. La ortodocși cîntase în cor ca și copil. Tatăl său fusese jandarm. Era pe drumul cel bun, dar după episodul cu biserica, soția l-a somat: sau ea sau biserica. Mi s-a indicat să-i spun să o lase mai moale cu biserica. După ceva timp a ajuns pe mîinile miliției din cauza cărnii.

După închisoare se vedea pe figura lui că nu mai era același om. Îmbătrînise înainte de vreme. Am călătorit o dată cu același tramvai și mi-a povestit cam la ce te așteptai la închisoare. Mi-a dat și un sfat: Fă tot ce ști să nu ajungi acolo!

Nu după mult timp s-a sinucis. Aflase că cea care-l somase să aleagă între ea și Dumnezeu trăia cu un coleg de serviciu. Păcat. Dublu păcat? Mortal.

Nu-i rău să faci rost de bani, să încerci să trăiești mai bine. În societatea socialistă pe lângă hoție se sancționa și specula, adică obținerea de profit prin inițiativă privată ce acoperea niște nevoi neacoperite de stat. Dar furtul rămîne furt în orice tip de societate, cu sau fără Dumnezeu. Aici a fost vorba de un caz mai special. Furtul asociat cu depărtarea de Dumnezeu și cu acceptarea altor păcate. E clar că cei doi soți au beneficiat împreună de roadele furtului. Au alunecat pe pantă-n jos și nu s-au mai oprit. Unul dintre ei a plătit cu viața. Sau poate amândoi?

Păpuşa roşie


1961

Ploaia alungă copiii ce se jucau în faţa Primăriei. Trotinetele şi tricicletele dispărură ca prin farmec. Acum mai treceau doar perechi răzleţe ţinîndu-se de mînă. Şuşoteau. Vîntul înfoia rochiile fetelor. Ciorile se îngrămădeau pe ornamentele de fier-forjat ale palatului. Croncăneau parcă mulţumite că ziua se sfîrşea. Porumbeii se culcaseră între burlanele clădirii de vis-a-vis. Tărşîindu-şi bocancii militari bătrînul paznic al Sfatului Popular tîrîia o mătură aplatizată. Se uită în urma sa dînd mulţumit din cap: trotuarul e acum şi măturat şi spălat. Împinse uşa masivă şi umbra-i dispăru odată cu răsucirea comutatorul. Era deja întunerec. Ultimul autobuz, roşu şi fără număr se retrăgea. Ce-mi plăceau autobuzele astea! Peste cîţiva ani mă voi face şofer de autobuz. Aruncăm o ultimă privire afară, timp în care mama aşternea paturile şi tata îşi termina de citit manualul de instrucţie. Semnale în poziţii ciudate, lumini, braţe, fotografii ce spuneau totul şi nimc pentru un copil de şapte ani. Mîine dimineaţa avea examinare. Nu era în apele lui. Noi însă eram în vacanţă. Zgîlţîită de bătăi repezi, insistente şi puternice uşa de la intrarea apartamentului se cutremura. Tata învîrti instinctiv de butonul scalei de la radio pînă se auzi vocea crainicului de pe programul unu Bucureşti, după care se îndreptă spre uşă. Cine putea fi la ora asta? Poate vre-un vecin care avea nevoie urgentă de ceva. Să nu fi uitat cumva apa deschisă la bucătărie…

– Cine-i?

O voce puternică, hotărîtă şi autoritară răspunse pe un ton căruia nu i te puteai împotrivi. Parcă nici mai puteai să mai gîndeşti limpede.

– Miliţia. Deschideţi! Am înlemnit cu toţii, dar n-a durat mai mult de o clipă. Nu era bine să laşi Miliţia să aştepte. Ne-am revenit şi acum eram toţi patru îngrămădiţi la uşă. Cheia ce tremura în mîna tatei ne dădea tuturor un sentiment accentuat de nelinişte. Uşa nu putea fi spartă prea uşor pentru că se deschidea spre afară. Dar de ce să fie spartă? Tata răsuci cheia de două ori. De afară cineva trase violent de uşă care se deschise pînă la perete. Era Miliţia. Am înlemnit. În faţa noastră stătea un ofiţer de miliţie în uniformă. Deodată izbucni într-un

– Măi Ghiţă, io-s Miliţia!

– Costică! Bată-te norocu! Ne-a venit inima la loc. Chiar era unchiul Costică. Ne-am repezit la el.

– Am terminat şcoala şi mi-au dat o permisie. Luni mă prezint la post. I-am sărit în braţe, ne-am pupat, şi mama a adus pahare din bucătărie. Cum nu aveam cinci pahare la fel, noi copiii vom bea din paharele de ţuică. Unul plin. Dopul zbură pînă-n tavan. Vinul făcea spume. Am ciocnit toţi paharele:

– Noroc!

– Noroc! Ce pişca, ce ardea…

– Tocmai am sosit de la Bucureşti şi nu mai am tren să merg acasă, şti tu cum merg trenurile, îi făcu tatei cu ochiu, aşa că, poate dorm la voi, şi…

Uşor ameţit, dar obosit bine, am visat cu uniforme albastre, un tren ce pleca din gară şi autobuze roşii.

Cînd ne-am sculat noi cei mici, unchiul Costică nu mai era. Dormisem prea mult. Eram botoşi, dar ne-a trecut repede. Ne-a lăsat fiecăruia cinci lei aşa că am plecat la cinema. Am văzut „Cîinele gănicerului” şi am mîncat o felie de tort rusesc. La fel ca filmul. Buni erau ruşii ăşia. I-au bătut pe nemţi. I-au bătut şi pe americani. L-au trimis pe Gagarin în spaţiu şi nu l-a văzut acolo pe Dumnezeu. Am citit în „Cravata Roşie” că atunci cînd nemţii i-au ocupat satul el înfunda ţeava de eşapament a motocicletei curierului neamţ cu cartofi. O să încerc şi eu asta mîine cu motocicleta lui nenea Zab.

1965

Nelu insista. Nu ştiu de ce. Soră-mea nu era frumoasă, şi nici deşteaptă. Sau cel puţin aşa credeam eu. Nici el nu părea prea dotat. În schimb avea o colecţie de Pifuri cum n-am mai văzut. În cele din urmă am plecat în tabără şi am nimerit în aceiaşi cameră. El, eu, Relu şi Adi. El era utemist, noi pionieri. Într-o după-masă ploioasă am jucat ţări, oraşe ape. Am cîştigat pentru că el a trişat la numărarea punctelor. A făcut-o ca să îi pun o vorbă bună pe lîngă soră-mea. Ciudat. Îl mai vedeam în recreaţii şi cînd mai venea să o viziteze. N-avea temperament, părea mai degrabă placid. N-avea voce, n-avea păr, n-avea muşchi, n-avea nimic ce să-ţi placă. Parcă era faimosul Om-fără-nas-ochi-şi gură din povestirile lui Octav Pancu-Iaşi. Dar ăla era bandit. Cati  mă folosea drept scuză să scape de el, el încerca să mă folosească în avantajul lui. Şi insista. Apărea cînd nu te aşteptai. Normal, la vremea aceea nu prea erau telefoane. Dar ei aveau unul. De obicei convorbirile se terminau pe scară. De obicei ea revenea busumflată şi plictisită. O singură dată a revenit în casă cu ochii strălucind. Ba era chiar veselă. Am aflat şi motivul. Eventualul Mercedes dacă el ajungea general de Securitate. În ziua aia Cati a mai scăzut în ochii mei cu o treptă. Nu că se afla prea sus. Uite domle ce putea face un Mercedes…

1967

Ne plimbam prin oraş şi puneam ţara la cale împreună. Dinu era de obicei mai calm şi mai rezervat. Eu eram mai „revoluţionar”. Trecură cîţiva tipi în salopete albastre. Parcă mergeau în formaţie, doi în faţă, trei în spate. Ultimul lansă o flegmă ce ateriză chiar sub nasul nostru. Ne-am privit unul pe altul cu subînţeles.

– Parcă merg la defilare.

–  În Ungaria, dacă scuipi pe jos miliţianul te amendează pe loc cu o sută de forinţi!

–  Eu i-aş băga la închisoare pe toţi ăştia care mănîncă seminţe.

–  În Ungaria…

–  Mă lasă tu Ungaria asta, că nu mă interesează, uite ce harababură e la noi şi cum toate merg pe dos. Cu puţină organizare am duce-o mult mai bine.

–  Cînd am fost la Balaton am mîncat un şniţel cît capacu dă la budă!

–  No şi?

–  Păi la noi cînd îţi dă un şniţel abia ai ce mînca că tot îi zgîrci! Şi am băut Pepsi…

– Îţi dau ieu Pespi acuma! Am început să fug după el, dar nu l-am mai ajuns. A urcat pînă la etajul întîi şi profitînd că m-am împiedecat a descuiat repede uşa şi acum îmi făcea semne de ciudă-ciudă de după grilaj. M-am apucat de sunat la sonerie. Am greşit soneria: a ieşit tanti Toth.

–  No, gata cu galagia mai baiatu… Nem szobod atîta galagia!

Mă privea întrebător la adăpostul limbii pe care eu nu o vorbeam, nu o înţelegeam.

– Jó estét, Toth neny! Mi történik? Csak az én barátom… Apoi mă întrebă complice:

– Vii să ne uităm la Ivanhoe la unguri?

–  Mai întrebi! Aşa că am sfîrşit cearta noastră naţionalistă şi iredentistă urmărind aventurile lui Ivanhoe în limba maghiară. Noroc că aveam traducător.

– Da să şti că în Ungaria şniţelu era cît capacul de… S-a pomenit cu o pernă în cap, şi în minutul următor pernele zburau în toate direcţiile ca pe vremea lui Ivanhoe. Una mătură peştele românesc de sticlă albăstrie de pe pian. Noroc că perna a căzut după pian aşa că peştele ateriză pe moale. O clipă ne-a stat inima-n loc! Ne-am calmat la timp pentru a-l vedea umilit pe şeriful din Nottingham.

– Vaişamar de şerifu ăsta. Dacă aş fi fost eu şerif…

– Dar nu ai fost! Şi nici nu o să fi!

– Am un unchi ce e maior de Miliţie, aşa că…

– Şi eu am un unchi ce e maior de Securitate!

– Serios? Şi ce maşină are?

– O Volga verde.

– Da un general… ce maşină are?

Fabulă (2)


Şi pe cînd mă simţeam aşa de bine, am cerut să fiu şi cufundat în apă, devenind oficial o mioară cufundată în apă în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfînt. Trecutul meu ortodox, n-a rezistat şi s-a topit de parcă n-ar fi existat vreodată. N-am simţit nici un fel de remuşcări. Nici nu aveam de ce, că o oiţă nu re-muşcă. Şi am învăţat toate cele de prin bisericuţa în care mă închinam. Dar am sesizat că existau două feluri de creştinism. Unul era normal, ca în Biblie, mai ales în Noul Testament, dar unul mirosea a vechi, a reguli de tip „nu face asta, nu face aia”. Adică noi oile nu aveam aceleaşi reguli? NU era vorba de libertatea în Cristos? Nu toate oiţele erau ca mine? Nu. Nu aveam voie să intrăm într-un bar. Dar dacă ne era sete? Nu contează. Dacă ne vede o oaie mai slabă şi crede că ne-am dat cu …lupii? Da nu mă duceam eu prin baruri, nici cînd eram lup! Nu contează. Nu e voie să faci aşa ceva, Doamne fereşte! E păcat.

Berbecul care se ocupa de mine, era însă o oaie mai destupată şi mi-a spus (reproduc din memorie): „Chestia cu băutura este o monedă pe care o bat păstorii! Nu găseşti aşa ceva în Biblie” Nu am căutat să văd, dacă e adevărat sau nu, dacă scrie sau nu acolo că nu eram o oaie sugativă. Ca să îmi demonstreze,  mi-a turnat un pic de vin, cam de două degete pe fundul paharului şi am băut împreună. La fel s-a petrecut şi în casa prietenului său, care e păstor acum, la fel ca el. Apoi mi-a povestit cum un berbec important s-a dus la mare cu oile familiale. În drum spre casă s-a oprit la munte, într-o Poiană. În staulul său se făcuse un legămînt ca nimeni să nu mai bea alcool, ca în Vechiul Testament. Au mers la restaurant să mănînce. Se gîndeau să comande şi ceva  vin sau bere, că era cald. Dar a zis: „Dacă mă vede vreo oaie? Oile nu au voie să bea!” Şi n-a comandat. Bravo lui, că după cinci minute apare un berbecuţ din propriu-i staul, aflat în concediu, care-l salută foarte călduros. Acum, era el un fel de Petru iudaizator, dar cel puţin era cu iudaizatorii lui. În rest semăna mai mult cu Pavel. Dar cine mai ştie că a fost demult, acum un secol, prin 1887.

Asta mi-a dat de înţeles că existau două măsuri. Una pentru oile mai speriate, tradiţionale, conservatoare şi legaliste, dar foarte, foarte credicioase şi alta pentru oile normale, cărora nu le e frică de lupi, ba chiar mai dau o raită printre lupi să îi pună la grea încercare. După un timp am înţeles că exista un fel de lege nescrisă, mai ales printre oiţele din a treia sau a patra generaţie. Cred că era secretă, că n-am văzut-o scrisă pe undeva, nici măcar în Biblie. Era valabilă şi la îmbrăcăminte şi blăniţă.  Trebuia să se vadă că eşti oiţă, nu lup. Nu puteai să îţi vopseşti părul cenuşiu, că semănai prea tare a lup. Chestia asta se aplica mai mult oiţelor ce behăiau subţire şi purtau batic. Am obiectat că nu contează părul, ci năravul. Atunci un berbec mai experimentat îmi povesteşte o istorie (cu tîlc): „Într-o zi mă întîlnesc cu sora cutare pe stradă. Era tare vopsită în obraji. Am oprit-o imediat şi am întrebat-o: „Auzi soră dragă, da de ce te dai cu ruj?” No, ca să fiu mîndră! „Da tu soră nu ştii că mîndria merge înaintea căderii?”” A rămas mască. Nu sora, eu!

O altă sursă mai dogmatică i-a mai spus „Dacă vrea să se penseze, n-are decît, dacă nu se acceptă aşa cum a făcut-o Dumnezeu.” Very adînc… Dar într-o zi am păţit-o şi eu. Megeam pe stradă ca o oiţă biruitoare pe bulevardul lupilor-fără-de-scăpare, treceam chiar prin faţa sediului Miliţiei şi Securităţii statului, adică al IGP-ului. Eram cu Biblia sub braţ şi cu pulovărul legat cu mînecile de mijloc, că tocmai dăduse soarele de primăvară. Eram fericit. Îi sfidam pe cei din clădire, pe cei din afara clădirii. Nu mai eram lup! Cînd un berbec maghiar (eram aproape de staulul lor) pe la vreo cinci zeci de ani plus, mă abordează lăudîndu-mă că merg „aşa” cu Biblia, dar că nu îmi stă bine cu pulovărul „aşa”, că „aşa” numai lumea-l poartă. M-am uitat de jur împrejur şi n-am văzut nici o lume cu pulovărul pus ca mine şi i-am comunicat. Nu se aştepta la asta. Nici nu cred că l-am convins. Dar ce-mi păsa mie? Eram o oiţă liberă.

Apoi am avut un şoc şi mai mare cînd într-o zi, fiul păstorului s-a urcat la amvon şi ne-a spus tuturor oiţelor că trebuie să-i aducem pe lupi la biserică să se pocăiască. Mda, yes, course! M-a cam pierdut. Credeam că eu trebuie să le ofer lupilor vestea cea bună, că Dumnezeu a murit pentru ei, că sunt iertaţi, că pot să devină oiţe direct, fără biserică, numai prin credinţi, prin har, prin Isus Cristos, Mijlocitorul în faţa Tatălui şi apoi pot să facă cunoştiinţă cu alte mioare deja transformate, la biserică. Aveam  o impresie greşită. Nu se făcea aşa ceva! Mi se transmitea oficial, de la purtătorul de cuvînt că greşeam amarnic. Ce era de făcut? O oaie cu experienţă, care fusese lup ca mine, îmi puse mîna pe umăr şi mă linişti spunîndu-mi: „Aşa are el impresia!” Am răsuflat uşurat.

Cîndva a venit în vizită la noi la biserică, preşedintele uniunii oiţelor scăldate. Verişoara mea, o oiţă mult mai tradiţională, mi-a spus că e „berbec frumos” (de gustibus…). Păstorul nostru l-a lăudat că a predicat evanghelia şi numai evanghelia. După ceva timp a mai venit un alt preşedinte, un berbec grec ce ne-a anunţat că suntem oiţe baptiste. Că parcă nu avuseseră grijă lupii să ştim ce suntem! Şi cam atît. A, nu! O dată pe an sau de două ori se strîngeau alimente pentru seminar. Zacuscă, gemuri, murături, cîrnat, slănină, etc. Ca să aibă berbecuţii studenţi ce mînca. În naivitatea mea i-am spus berbecului care mă „echipa” că parcă aş vrea să mă duc şi eu la seminar. Mi-a spus să stau bine că nu merită. N-am prea înţeles. Ştia el ce ştia, avea dreptate. Cel puţin în cazul ăsta.

Disclaimer: orice asemănare cu oile sau berbecii încă în viaţă nu este pur întîmplătoare, ci intenţionată. Dar nu uitaţi, este o fabulă, acţiunea ei avînd loc între anul de graţie 1882 şi 1910. Deocamdată. Mărturisesc că nu mărturisesc strîmb, ci totul este adevărat. Dar fabulele, ca şi istoria poate fi interpretată de cine e rău intenţionat. Nu interpretez, povestesc ceea ce am trăit ca oiţă într-o viaţă anterioară.

Îl ştiţi pe pe Gore? Da’ pe Buriceanu?


Pe vremea cînd încă mai exista cooperativa Higiena existau şi astfel de cazuri ca cel descris în clip. Apropos de violenţă, în întreaga mea copilărie am avut habar doar de două evenimente sîngeroase: o crimă ce s-a petrecut pe Malul Mureşului, în Parcul copiilor şi erau atît de mulţi oameni împrejur de nu-ţi puteai închipui… Al doilea, cînd cineva s-a aruncat din turnul (identic cu cel al casei in care locuiam) de deasupra restaurantului Boulevard (se afla pe bulevardul Republicii) – actualul McDonald’s şi s-a zdrobit de caldarîm. Accidentele de circulaţie erau extrem de rare din două motive: unu, n-avea cine să se ciocnească (ştiam pe dinafară nu numai toate autoturismele, ci şi toate camioanele, tramvaiele şi autobuzele din Arad) şi doi, lumea mergea pe jos sau cu tramvaiul. Prin anii ’60 se mai spunea că Aradul ocupa locul doi în Europa la numărul de biciclete, după Amsterdam. Dar cred că era un mit inventat de olandezi. De ciudă! Bătăile erau inexistente, violenţa verbală idem. Miliţia era respectată. Pobeda cu punte 4 ori 4 a Securităţii te făcea să îţi treacă fiori pe şira spinării. Plutonierul Buriceanu (aproape doi metri, circa 100 de kile, roşu în obraji, i se putea citi originea sănătoasă în priviri…) de la Circulaţie, era spaima Aradului în materie. L-am văzut în acţiune. Călărea un M gri-albăstrui sovietic, cu ataş, copie aproape identică a BMW-urilor din timpul războiului. Făcuse un mic filtru lîngă primărie. Noi cei mici îl admiram în acţiune: a oprit pînă şi o femeie ce mergea liniştită pe bicicletă, i-a luat de pe ghidon doniţa cu care transportase laptele la clienţi şi i-a aruncat-o taman pe spaţiul verde. Asta ca să se înveţe minte şi să nu mai îşi pună astfel de obiecte grele pe ghidon care puteau să o împiedice să ţină direcţia, să cauzeze accidente şi să moară. Femeia era siderată. Apoi am aflat că a fost degradat şi a făcut un pic de …facultate. Ca Gore. A revenit spăşit pe străzi după cîtva timp. Apoi a dispărut… total.