Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de …biserică (1)


Sursa:http://www.hpbech.com/2010/12/why-do-we-need-a-strategy/

Viziune: Mod de a vedea, de a concepe lucrurile; concepție, opinie.

Strategie: Ansamblu de operații și manevre, realizate în vederea atingerii unei victorii.

Tactică: Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă și pentru realizarea unui obiectiv fundamental. ♦ P. gener. Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a izbuti într-o acțiune.

Lumea a fost luată cu asalt de 12 ucenici. În mai puțin de 300 de ani ucenicii au dispărut lăsînd loc unui sistem rigid cu preoți, altare, construcții numite biserici, pustnici, adunări ale capilor bisericilor, relații oficiale cu statul, delimitarea jurisdicției unei biserici și altele mai mult sau mai puțin importante. Tot mai multe reguli au luat locul uneia: să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Biserica s-a folosit de puterea statului pentru a închide gura altor creștini. Creștinii au ajuns să se condamne și să se omoare între ei. Apoi au început să-i omoare pe cei ce nu erau creștini. Nu e de mirare că oasele martirilor au fost îngropate la temelia bisericilor.

O concepție relativ simplă, dar nu simplistă, cea a apostolilor și a autorilor Noului Testament a dispărut curînd după primul secol în lumea civilizată de atunci. Apoi a urmat adaptatea sau prelucrarea ideii de biserică. Cum m-a pasionat istoria și apoi istoria bisericii, am fost (și încă mai sunt) uimit de varietatea tipurilor de biserici de atunci și pînă azi. Și cred că nu ne vom opri aici.

În prezent, dar de fapt de vreo 20-25 de ani se vorbește tot mai mult despre cîteva cuvinte ce au intrat pe ușa din dos în vocabularul bisericii. Printre ele se află cele trei pomenite mai sus, care au o bătaie lungă, o rezonanță ciudată și stimulează activitatea. Însă nu vreau să le analizez, ci să avertizez, pentru că ele se fac vinovate de unele schimbări negative în biserici. Era să spun de schimbarea definiției bisericii, dar cred că a defini biserica înseamnă automat a o limita, a o îngrădi și aceasta se face de obicei inventînd sau urmînd un anumit model derivat sau nu din Vechiul sau Noul Testament.

Ar fi simplu de spus că orice abatere de la NT duce la o biserică eretică sau la ceva ce nu e biserică, dar în același timp trebuie să ne punem întrebarea cine, cînd, unde și cum are autoritatea de a decide cum trebuie să fie o biserică. Adică ce face o adunătură de oameni să fie biserică? Cînd și unde începe ea? Și unde și cînd și în ce fel se termină ea? Care îi sunt limitele?

Catafatic sau apofatic, mai în glumă, dar mai ales mai în serios, cu voia Domnului și cu inspirația Duhului Sfînt vom începe să dezbatem aceste lucruri live sau pe blog pentru că am fost recent impresionat negativ de unele direcții luate de o anumită biserică.

Nu aș vrea să plec de la Scriptură, ci aș vrea prima dată să enunț, citîndu-l din memorie pe Collins din al său volum dedicat consilierii creștine care spune că atunci cînd cineva are o problemă, adică suferă de ceva, biserica este acel mediu în care el sau ea poate găsi înțelegere, acceptare, dragoste, pentru a depăși problema cu care se confruntă.  După cum vedeți Collins nu definește ecclesia geografic, dogmatic sau doctrinar. Nu vorbește despre gen, drepturi, ierarahie, putere, muzică, închinare, oră de rugăciune sau bani. Nici de timp liber, slava Domnului, diaconi și forma vreunei clădiri. Nici măcar nu spune ceva de misiune, excluderi, primiri de membrii, mărturisiri de credință, slujbe, icoane sau altare. Cu sau fără amvon, în junglă sau la polul Nord, formată din albi, negrii, verzi sau rozalii, din parașutiști sau parașute, din intelectuali sau din spărgători de piatră, polițiști sau hoți, hetero sau homo sexuali, lesbi sau herma, lobotomizați sau nu, biserica este ceea ce oferă terenul propice vindecării tuturor. Fără excepție!

De aceea în ea este loc și pentru tine și pentru mine și pentru el și ea, pentru noi și voi, pentru ei și ele. În această biserică este loc pentru toți, indiferent de deosebiri și asemănări. Nu este loc pentru ruguri, pentru minciună, pentru ipocrizie și pentru înșelăciune. Indiferent cum te cheamă, cine te cheamă și unde te cheamă.

Cristos a murit pentru toți. Cristos a înviat pentru toți. Cristos s-a înălțat și stă la dreapta Tatălui pentru toți.

Bernardo japonezul


From Wikipedia, the free encyclopedia

Bernardo the Japanese (died February 1557) was an early Japanese Christian convert of the 16th century, born in Kagoshima, and the first Japanese to set foot in Europe. Bernardo was one of the first converts of Saint Francis Xavier, and one of his two disciples. Bernardo was baptized in 1549.He followed Xavier in Japan and India.

Bernardo was one of the two disciples of Francis Xavier (pictured) in Japan.

Bernardo left for India with Xavier in 1551, together with another Japanese, Mathias, born in Yamaguchi, where they arrived in February 1552. Mathias died in Goa however.

Bernardo then left for Portugal with Brother Andreas Fernandez, where he arrived in 1553, with a letter written by Francis Xavier in Goa, dated 8 April 1552. The objective was for Bernardo „to see the Christian religion in all its majesty”, so that he could share his experience back in Japan. In his letter, Xavier also commented that „Japanese intellect [was] as sharp and sensible as any in the world”.

Bernardo is thought to have been the first Japanese to set foot on European soil. In Portugal, Bernardo applied to and entered the Society of Jesus. He also studied at the College of Coimbra.

After two years, Bernardo left to visit Rome on 17 July 1554, going through Spain to Barcelona, to take a ship to Naples. He was present in Rome during a period of 10 months. He met with Loyola and probably attended the election of Pope Marcellus II. Bernardo was highly evaluated, and gave great hope to the Papacy about the prospects of Catholicism in Japan.

Bernardo left Rome on 23 October 1555, and took a ship in Genoa. Bernardo died however upon his return to Portugal in February 1557.

A da sau a nu da, aceasta este întrebarea


Cu toţii ştim că dintr-un euro ce îl dăm pentru o cauză, indiferent care ar fi aceasta, doar o fracţiune ajunge la destinaţie. Există misiuni ce adună multe resurse, dar au o eficienţă destul de mică la destinaţie. Şi reciproca este valabilă. În urmă cu câţiva ani, pe când studiam în Anglia, o anumită biserică a dat sfoară în ţară ca toţi cei ce pot şi vreau, să facă pachete. Activitatea era febrilă. S-au adunat pachetele, s-a plătit un camion, s-a luat motorină, s-a plătit asigurare şi trei oameni au plecat „încolo” cu transportul. Au venit înapoi după o săptămînă. Am întrebat dacă nu era mai simplu să zboare un om la Budapesta, sa cumpere la graniţa cu România totul, să închirieze acolo camionul fiind mai aproape, doar o zi în loc de o săptămînă, asigurare mai ieftină, etc. Mi s-a răspuns că era mai simplu ca cineva să buy one get one free şi să dea acel ultim one, for free. Apoi dacă fiecare din biserică se implica la cumpărat, împachetat, etc., era mai fun! Logică occidentală? Cel puţin englezească. Dar oamenii erau bine intenţionaţi.

Acelaşi lucru azi, cînd ni s-a spus că s-au strâns bani să se cumpere porumb sau grâu pentru o ţară din Africa. Noroc că importul nu mai e posibil. Acum, cu aceiaşi bani se pot cumpăra de la destinaţie o cantitate de cinci ori mai mare de ajutoare. Domnul a aranjat ca musulmanii răi să împiedece importul şi iaca aşa, în loc de a hrăni 2000 de creştini timp de două luni, acum aceiaşi misiune poate să hrănească 2000 de creştini timp de zece luni. Ce minuni face Domnul! Dă-le Doamne creştinilor mintea musulmanilor cea de pe urmă! Cu singura diferenţă că de data asta era vorba de romîni. Tot un fel de englezi…

Dacă vreţi să criticaţi, Hold your horses! Pentru acţiunea asta dăm toată familia, fiecare după puterea lui: Tudor de 7 ani, Vlad de 8, Marcus de 14, soţia şi eu.

1956 – Five Evangelical Christian missionaries from the United States were killed by the Huaorani in the rainforest of Ecuador shortly after making contact with them.


Operation Auca

From Wikipedia, the free encyclopedia

Nate Saint’s aircraft was discovered in 1994, buried in the sand along the Curaray River. The frame was reconstructed and is now on display at the headquarters of the Mission Aviation Fellowship in Nampa, Idaho.

Operation Auca was an attempt by five Evangelical Christian missionaries from the United States to make contact with the Huaorani people of the rainforest of Ecuador. The Huaorani, also known by the pejorative Aucas (a modification of awqa, the Quechua word for „enemies”), were an isolated tribe known for their violence, against both their own people and outsiders who entered their territory. With the intention of being the first Christians to evangelize the previously unreached Huaorani, the missionaries began making regular flights over Huaorani settlements in September 1955, dropping gifts. After several months of exchanging gifts, on January 3, 1956, the missionaries established a camp at „Palm Beach”, a sandbar along the Curaray River, a few miles from Huaorani settlements. Their efforts came to an end on January 8, 1956, when all five—Jim Elliot, Nate Saint, Ed McCully, Peter Fleming, and Roger Youderian—were attacked and speared by a group of Huaorani warriors. The news of their deaths was broadcast around the world, and Life magazine covered the event with a photo essay.

The deaths of the men galvanized the missionary effort in the United States, sparking an outpouring of funding for evangelization efforts around the world. Their work is still frequently remembered in evangelical publications, and in 2006 was the subject of the film production End of the Spear. Several years after the death of the men, the widow of Jim Elliot, Elisabeth, and the sister of Nate Saint, Rachel, returned to Ecuador as missionaries with the Summer Institute of Linguistics (now SIL International) to live among the Huaorani. This eventually led to the conversion of many, including some of those involved in the killing. While largely eliminating tribal violence, their efforts exposed the tribe to exploitation and increased influence from the outside. This has caused Huaorani culture to begin to disappear, but anthropologists argue over the ultimate effect—some view the missionary work as cultural imperialism, while others contend that the influence has been beneficial for the tribe