Să mori la botez…


August 2015 - Endofthematter.com

Deși tragic, evenimentul care a marcat moartea băiatului de șase săptămâni din nordul Moldovei ridică câteva întrebări în comentariile celor ce au luat la cunoștință de această știre. Mă refer atât la cititorii români, cât și la cei străini, pentru că știrea a trecut dincolo de interesul manifestat între granițele naționale.

Dincolo de culpabilități, ignoranță și tradiționalism, riscul botezului nu poate fi negat în cazul unui copil născut prematur, făcut într-un mediu rece prin definiție, tocmai iarna. O fi o vină individuală, una instituțională, tradițională sau pur și simplu familială? Vom afla fără doar și poate din anchetele deja în curs.

Rămâne însă de rumegat evenimentul ca traumă pentru familia îndoliată, pentru destinul unui preot și pentru B.O.R. care n-a avut probleme cu Covidul, cu lipsa de distanțare și cu împărtășania unicei lingurițe.

În context, ne întrebăm ce s-a greșit, ce Michiduță și-a vârât coada în contextul lepădării de Satana a nașilor sau dacă rămânem dincolo de tragedie, cu triumfalismul sufletului expediat direct în rai fără vreun păcat, în disputa cu moștenirea sau ne-moştenirea păcatului strămoșesc/originar conform teologiei ortodoxe.

Mie mi s-a spus înainte de botezul la 28 de ani că dacă mor ajung direct în brațele lui Isus. Eram fericit de nu mai atingeam pământul și vă puteți închipui de ce. Dar acum, în pierderea suferită cine, cum, unde va putea suplini lipsa acestui suflet neprihănit în familia care l-a primit înainte de termen și l-a pierdut înainte de termen? De cât timp va avea nevoie familia pentru a-și reveni? Care vor fi urmările pe termen lung și pe termen lung? Cine garantează ceva aici?

Vorba lui Gary R. Collins, biserica ar trebui să fie acel spațiu (în termeni de comunitate, nu de incintă) în care oricine este suferind poate găsi sprijin, alinare și vindecare.

Dar ce facem atunci când tocmai biserica este cea care produce suferință? Ce facem atunci când biserica nu înțelege suferința? Ce facem când interesele bisericii (de diferită natură) nu coincid cu declarația de intenție a bisericii și ne simțim abandonați, mințiți sau/și trădați?

Probabil și aici s-ar putea pleca de la una dintre afirmațiile mai puțin băgate-n seamă, consemnată în Noul Testament, în epistola către galateni: ,,voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii.” Cei ce au acest dar trebuie să intervină, fără să aștepte confirmarea superiorilor sau tulburarea apelor de vreun înger. De ce? Pentru ca să nu fie prea târziu pentru cei/cel/cea/cele în suferință.

Interesant sau nu, scriptura nu specifică funcția, sexul, poziția ierarhică sau socială a celor ce se implică. Voi/noi nu este dictat de vreun interes, pregătire academică sau eclezială, nu se datorează vreunui dar special menționat între cele spirituale ale Duhului. Poate fi o simbioză, o inspirație de moment, un ajutor dat pe aceiași lungime de undă cu cel/cea/cei/cele ce suferă. Fără să se aștepte un semnal, o confirmare, o pregătire specială sau o teofanie. Deși niciuna dintre acestea nu sunt excluse.

Să mori la botez era dorința unor creștini ce se botezau în ultimă instanță pe patul de moarte conștienți de iminența trecerii dincolo. Însă nu este cu nimic justificată moartea în botez. Chiar dacă el reprezintă moartea și îngroparea în Isus Christos, în Numele Sfintei Treimi. Pentru că botezul este săvârșit și mărturisește și despre continuarea de după moarte, învierea întru viață veșnică.

La început a fost… diagnosticul (1)


Am ambiție!

Cîteodată prostească. Cîteodată. Și asta doar pentru că sunt un încăpățînat fără pereche. Dacă aș mai fi găsit unul la fel de încăpățînat, unul dintre noi ar fi murit. De încăpățînare. Trist, dar adevărat. Nu știu dacă asta m-a salvat sau dacă încăpățînarea asta fără pereche m-a condus la situația în care n-am mai putut da înapoi, nu m-am mai putut agăța de încăpățînarea mea, ci pur și simplu a trebuit să raționez și să mai las de la mine. Dureros, dar pînă la urmă benefic.

În urmă cu cîțiva ani (2001-2008) am avut o aventură la limita existenței, plină de adrenalină, nerv și pericole. Eram în mijlocul acțiunii, fie că dormeam, fie că spălam vase, conduceam mașina, mă uitam la televizor sau citeam o carte. O banală plimbare pe dealuri sau ceva și mai prozaic, cum ar fi cumpărăturile la magazinul din sat, se putea transforma într-un eveniment major ce ducea la desprinderea mea de existența pămîntească. Condiția era dată de un diagnostic deloc banal: leucemie. Sau în termeni populari, cancer lichid. În termeni medicali, mai concreți și preciși limfom non-Hodgkin.

O boală fără dureri în primele stadii. Cu toate acestea, dincolo de periculozitatea potențială a unui asemenea diagnostic, pericolul imediat venea din faptul că splina se profila tot mai mult în afara gabaritului obișnuit al abdomenului. Nu mai puteam să-mi relaxez mușchii abdomenului ce se bomba tot mai mult în partea stîngă. Mîncam puțin și des pentru că splina apăsa organele din cavitatea abdominală. Dar dincolo de aceste neajunsuri inerente pericolul cel mare venea din partea unei vene ce ajunsese la 18 mm diametru. Nimeni nu garanta că acestă venă nu se va sparge la o eventuală acțiune violentă. Rezultatul ar fi fost evacuarea rapidă a sîngelui în cavitatea abdomenală. Moartea ar fi survenit în mai puțin de un minut. Era inutil să sun la 112. Chiar și intervenția elicopterului SMURD, pe atunci inexistent, ar fi fost inutilă.

Mă comparam cu personajele din Allien ce creșteau fără să vrea o ființă ce le devora în ultimă instanță existența. Era, o bombă cu ceas. Mortală. Și dincolo de încăpățînarea mea am fost pus față-n față cu o alegere. Trebuia să decid dacă voiam să mor cînd exploda bomba ce crescuse-n mine sau să risc dezamorsarea ei de către profesioniști.

Nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Poate o singură dată-n viață am fost pus în fața unei situații aparent fără ieșire, dar pînă la urmă am suferit doar de stres post-traumatic. Și am scăpat.

În schimb de data asta nu știam cu ce mă confrunt. Veți spune că lucrurile erau clare. Dintr-un punct de vedere așa este. Dintr-al meu era altcumva.

Să mă explic.

Dincolo de diagnostic eram… eu. Dar nu eram singur. Îmi aduc aminte de proful meu de Vechi Testament, Deryck Sheriff (aici găsiți unul dintre articolele sale, cu un an înainte de a-i fi student https://www.google.ro/search?q=derrick+sheriff+London+Bible+College&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=XKfPVInhK8faasyJgAg). Trecea printr-o situație ce nu depindea de el. Nu știu dacă mai credea că Dumnezeu va face ceva. Dar era acolo, preda, era disponibil. Bineînțeles în felul său. Uneori neînțeles.

L-am abordat într-o zi întrebîndu-l de ce nu scrie o carte despre ceea ce se petrece în viața sa. Mi-a răspuns imediat: Cine-ar citi o carte despre suferință? Sunt citite cărțile care se termină cu happy-end. Asta n-are așa ceva…

Cred că despre asta o să scriu și eu.

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin „examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de „ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost „şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul „Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul „sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

Cine vrea să trăiască o veşnicie? (1)


Recent mai mulţi confraţi au postat cîte ceva despre viaţa veşnică. Am citit şi n-am citit. Reieşea o oarecare concluzie: că viaţa veşnică este o concepţie greacească. Poate. N-am studiat ca să mă pot pronunţa. Probabil că vă întrebați atunci de ce mă bag. Chiar așa. N-ar trebui, dar poate am un punct de vedere personal și tocmai mă aflu în centrul acțiunii: mor de cîțiva ani. Mor mai lent, dar totuși se întîmplă, nu mai pot schimba canalul.

Apoi, ca să nu fiu atît de concentrat la faza asta doar pe propria-mi persoană, soția mea a îngrijit cîteva persoane care erau în același proces, dar ceva mai accelerat. Așa că au dispărut. În plus, cum ea a lucrat la fostul centru HIV din Arad care a fost desființat de primărie, a fost martoră dispariției mai mult decît prematură a unor tineri ce nu au trăit decît ceva mai mult de 20 de ani. Ar fi interesat ce crede ea despre acest subiect, dar nu o să îi iau un interviu. O costă prea mult din punct de vedere emoțional.

Dar cu acest subiect s-a confruntat și Fredy Mercury (Thank you Fredy!) care cîntă în deschidere. Și nu numai el. Cam toți cei care au existat pînă acum. Mai mult ca sigur că nu mulți dintre ei au scris despre moarte și viață veșnică. Cu toate acestea nu vreau să vă plictisesc cu un studiu exhaustiv al morții în vreo scriere mai nouă sau mai veche. E vorba de ce se întîmplă cînd mori și ai timp să te gîndești la moarte, la timp sau la lipsa lui și ce reacții ai. Sau ce reacții au alții referitor la ei, la alții, la tine.

Vrînd-nevrînd moartea sau viața e un subiect personal, chiar dacă mulți dintre noi spunem că nu vrem să ne gîndim la asta. Probabil că pe mine nu mă ajută să fiu introvertit. Sau cine știe? Am ajuns totuși să mă exprim. Sunt marcat de profesie, așa că sper să mă exprim inteligibil.

Deci, da capo maestre!

Ca să vă introduc în atmosferă aș vrea să atrag atenția că mă lasă rece (la subiect, nu?) figurile cîtorva furibunzi critici de pe internet care-și bagă nasul în tot locul (era să scriu altceva…) de parcă sunt dotați cu un nas sensibil de căutat trufe, criticînd, combătînd și etalîndu-și omnișciența. În domeniu ăsta toți specialiștii sunt… morți.

E normal să vrei să trăiești. Nu e normal să vrei să te sinucizi. Dar cine nu s-a gîndit cel puțin o dată-n viață la sinucidere e mare mincinos. Cînd vrei să te sinucizi nu te mai întrebi dacă viața asta se continuă undeva, unde și cum o fi acolo. Pur și simplu îți propui să scapi din lumea asta și să treci în aialaltă. Speri să îți găsești acolo acea pis ăv maind de care nu ai mai avut parte aici. Mă gîndeam de mult timp să scriu despre acest tabu, cel al sinuciderii, mai ales că este un subiect atît de controversat. Poate altă dată…

Apoi mai este moartea eroică. Pe de o parte mult cîntată, lăudată și abordată. Moartea cu folos. Să mori în locul altuia sau să mori salvînd cît mai mulți (dacă se poate) oameni. Să îți valorifici moartea. De instrucție în domeniul ăsta am avut parte în copilărie citind cărțile pline de patriotism și propagandă despre războaie. Sau despre întîmplări dramatice. Și despre eroi. Pentru că de obicei eroii sunt morți. Și aici se poate la fel de bine discuta despre falșii eroi, cei fabricați fără să fi existat vreodată sau aceia care s-au lăudat că au fost eroi, dar n-au fost, cabotinii. Și despre anti-eroi, cei care nu au căutat să fie, dar au ajuns. Aici au scris alții, n-are rost să mai intervin.

Nu mă pot abține la acest subiect să nu remarc contrastul sau mai bine zis contradicția, dintre cei ce au murit cu folos și marii conducători ce au fost idolatrizați, iubiți pînă la moarte și care au trimis la moarte milioane de oameni. Nu am citit vreun rînd despre cum credeau ei că trebuie să se sacrifice să moară în locul altora: țarul Alexandru, Lenin, Ludendorf, Haig, Stalin, Mussolini, Mao, Tito.

Ca să vă introduc mai profund în subiect nu se poate să nu menționez că personal am fost influențat de Karl May și de stilul anilor 60-70, cînd era la modă eroul tăcut, restras, simțit și anonim. M-a marcat. Apoi se potrivea cu fixul meu de a nu fi primul, ci mereu al doilea. Asta e!

N-am să vă plictisesc cu obsesiile mele legate de moarte de la cinci ani și cu întrebarea fără răspuns adresată părinților, eu după ce mor unde mă duc? Citiți o carte de psihologia copilului ce tratează această problemă dacă nu ați trecut pe acolo. Dar mai trebuie să amintesc că în copilărie nu mi-a fost frică de moarte cu două excepții: coborîtul din turnul bisericii din Micălaca și o fracțiune de secundă cînd, aflîndu-mă pe strada Unirii din Arad, o stradă cu o curbă largă, venea spre mine o mașină ce a balansat stînga-dreapta. Cea de-a doua instanță a fost absolut irațională, pentru că mașina n-a accelerat, nu era foarte aproape, dar mișcare probabil că semăna cu cea a unui animal de pradă care vrea să se arunce asupra victimei sale. Raționalizați, raționalizați, raționalizați! Nu, nu a spus-o Lenin. În rest nimic.

Apoi în decembrie 1989 în Primăria Arad cînd am avut indicii că voi fi lichidat împreună cu alții ce eram acolo. Nu știu cît de temeinice au fost, dar stresul a fost cît se poate de real, pentru că am fost afectat de sindromul post-traumatic. Tipic!

To be continued