Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban (2)


Ciprian Preda-Muşat: Care au fost motivele pentru care în istoria crestinismului, laicul s-a despartit de cler, clerul devenind „oameni de prima mînă” de care se foloseşte Dumnezeu şi laicii oameni care primesc conducerea în domeniul secular doar?

Alexandru Nădăban: Diferenţa excesivă dintre cler şi laici s-a profilat mai pregnant în paradigma catolică, unde clerul nu s-a mai căsătorit, dar diferenţirea cler – laicii a apărut şi în Răsărit. Laicii au participat în proporţie mai mică la slujbele bisericii, a apărut vestimentaţia diferită a clerului şi s-a împământenit ideea, că biserica este acea clădire în care te întâlneşti cu Dumnezeu într-un anumit timp al săptămânii şi al zilei. Apoi a fost protestul asceţilor care căutau o cale mai bună către Dumnezeu şi datorită „reintegrării” lor în biserică au apărut căi diferite de a-i fi plăcut lui Dumnezeu şi s-a mărit prăpastia dintre cele două categorii de creştini. Apoi clerul catolic a oprit ca paharul de la euharistie să mai fie împărtăşit şi laicilor. Exista un tablou, o ilustraţie referitor la mântuire în Evul Mediu: clerul superior (călugării, episcopii, etc.) trecea apa ce despărţea lumea de cer pe un pod, clerul secular (adică preoţii bisericilor) cu o barcă, iar ceilalţi, laicii, se căzneau să înoate în apele învolburate şi pline de duhuri necurate. Vă daţi seama ce puteau păţi. Mulţi nu mai ajungeau pe malul mîntuirii. Ca urmare dacă voiai să fi sigur mântuit, trebuia să treci pe pod. Ilustraţia nu face altceva decît să arate că existau două sisteme în interiorul bisericii şi în mod clar laicii, a căror mântuire nu era sigură, nu puteau conduce.

Ciprian Preda-Muşat: Ce a adus Reforma nou in acest sistem?

Alexandru Nădăban: Reforma a încercat să anuleze acest sistem reafirmând câteva principii cum sunt preoţia universală, principiul mântuirii prin credinţă, prin har şi desfiinţând unele dintre invenţiile tradiţiei: celibatul preoţilor, monasticismul, corul băieţilor, liturghia, etc. Dar a păstrat uniforma preoţilor, subliniînd diferenţa dintre laici şi cler şi a pus în practică câteva noi principii: cântatul în comun, imperativul reformării bisericii de către laici în cazul cînd clerul nu vede această nevoie şi nici nu îşi asumă responsabilitatea. Paharul euharistiei a fost dat şi laicilor, s-a redus ierarhia, s-a tradus Biblia în limba poporului. Scriptura a revenit poporului, nu mai trebuia să mergi la preot, la lider care să îţi spună ce să faci sau ce să nu faci. Deci, Reforma a aplicat un principiu extrem de eficient, preluat de la Isus prin care nu se urmărea creerea de convertiţi, ci de lideri. Sarcina unui lider nu este să producă urmaşi. Sarcina sa este să producă mai mulţi lideri. Este exact ceea ce a făcut Isus. Nu este eficient să produci soldaţi ce mărşăluiesc, pe care să îi mâni de la spate să câştigi o bătălie. Orice bătălie este câştigată dinainte dacă fiecare soldat din armata ta a înţeles şi a pus în aplicare ceea tu, liderul ei, vrei să pui în practică în teren. Un soldat este un individ fără prea multă sau cu foarte puţină iniţiativă. Un lider este un individ care evaluează situaţia, trage concluzia şi influenţează pe cei din jurul său în direcţia cea mai bună, eficientă, cum vreţi să o numiţi. Acum, ce armată aţi prefera: una numai din soldaţi sau una de ofiţeri? Bineânţeles că una de ofiţeri, de lideri, pentru că aceştia sunt foarte bine pregătiţi din toate punctele de vedere. Nu numai că cheltuielile bătăliei vor fi mai mici, dar şi pierderile armatei de lideri vor fi mai mici. În mod similar, dacă ne uităm la biserică se pune aceiaşi întrebare: preferăm o biserică numai din convertiţi ce nu fac mai nimic sau una de, să zicem, lideri, care înţeleg şi acţionează fără să întrebe tot timpul ce să facă sau să fie apatici? Cu primii ne vom cheltui resursele pt a-i face să înţeleagă şi să acţioneze, şi vom avea pierderi. Dacă vom avea o biserică cu o proporţie are din a doua categorie vom fi extrem de eficienţi. Ce trebuie să facă  biserica? Să ducă evanghelia celor nemântuiţi. Şi automat această biserică va cîştiga bătălii, adică va creşte. 

Ciprian Preda-Muşat: Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

Alexandru Nădăban: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nici productiv. Nu ştiu de ce a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” Aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general, dictatorul naşte alţi dictatori. Liderul care pleacă devine de cele mai multe ori un alt dictator, aş avea cîteva exemple chiar la noi în Arad. Mi se pare ciudat că nimeni nu se gândeşte ce trebuie schimbat pentru a ajunge la modelul biblic şi cum trebuie menţinut acesta. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia eficientă, vine de la socrul său „păgân” şi constă în delegarea autorităţii. Este o formă de democraţie şi de leadership eficient. Moise foloseşte alţi lideri pentru a depăşi impasul în care se afla şi el şi poporul. Prin schimbarea stilului nu se ajunge la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun şi tot poporul este mulţumit. Ba chiar şi Dumnezeu este mulţumit!

Deci, unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi care îndeplinesc ordinele sale întocmai şi la timp, noi am inventat acest tip de leadership. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în cazul lui Moise şi a poporului lui Israel:  „În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.”

Cine zice că Isus n-a rîs niciodată?


de pe net:

Q Who was the greatest financier in the Bible?

A Noah. He floated his stock while the rest was in liquidation.

Q Mr. Doubleday thought that he was the one that invented baseball. He wasn’t though. Do you know who played and when they played?

A Adam and Even played in the ‘Big-inning’.

Q What time of the day was Adam born?

A A little before “EVE”.

Q When were motorcycles first mentioned in the Bible?

A When Moses’ Triumph was heard throughout the land.

Q Which prophet didn’t have a father?

A Joshua, the son of Nun.