Dacă nu te ucide ea, te ucid eu!


Aș putea fi fariseu. Aș putea critica pînă la loc-comanda textul acestui cîntec. Clipul la fel. Dar la ce mi-ar folosi? Cui i-ar folosi… Și totuși!

Un tip actualmente arătos își manifestă ceva. M-am tot întrebat ce, dar e clar că e un zăpăcit tipic. De ce? Pentru că se exprimă ca o mîță. Am cîteva, așa că știu asta din experiență. Încercați să împiedicați o mîță să ajungă la mîncarea din care se înfruptă alte cîteva. O să încerce să ajungă la ea pe ocolite. Pe la spatele tău. Pînă își atinge scopul.

Ea te face complice pentru că atacă și te poziționezi în funcție de inițiativa ei. Abia așteaptă să-și înșface bucățica cu gheruțele. După aia fuge. În viteză…

Cam așa și tipul ăsta:vede bucățica, îi dă tîrcoale, o face (în imaginația lui) subiectul unui joc. Simplu. Murdar. În antiteză. Catalogat ca un delir pînă la cer. Mda…

E totul în viteză
Delir cât cerul de înalt
Suntem în antiteză
Subiecții unui simplu joc murdar

Nu cred că ochii lui coboară rușinați. Că altfel de ce ar mai fi continuat? Poate ochii lui ne-rușinați… De doritori, sunt doritori. E clar. Bine că în locul tipei nu este un tip. Singurul lucru pe care-l poate face e să o respire. Vorba vine…

Ochii mei, rușinati, coboară doritor

Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea,

Și ea-l ucide. Serios? Cum? Mie mi se pare că el se sinucide. Mîța ce-i spune șoricelului fugar că trebuie să-l pape că altfel o omoară. Încă nu mi-am revenit după șocul avut la vederea imaginii acelei mîțe sfîșiată de șoricelul vegetarian!

Mă ucide ea

Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Se pare că tipul ăsta se vrea victimă sigură. E prea timid să facă curte cuiva, vrea să fie agresat. O fi vreun masochist…

E atât de grațioasă

Printre mulțimi de oameni
Plictisiți pe drum

Și pare un dans ascuns
Supuși, dansează doi necunoscuți

Și veșnica poveste: atracția între doi necunoscuți. Supuși? Cui? Dansează? Ai vrea tu!

Ochii mei, rușinați, coboară doritor
Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi rupe inima, Îmi rupe inima
Din piept

Tipul ia foc. Nu de la întîlnirea cu necunoscuta trăznet, ci de la asfalt. Atenție municipalitatea: reparați o dată auto-stropitoarea aia, că se încing oamenii și le fierb creierii! Sau altceva…

Arde pe asfalt și pulsează foc
Arde, arde revoltat
Arde prea frumos, arde inima
Arde, recunosc

Și urmează apoteoza apoteozei. Ză criim ăv ză criim! Biata și în același timp inconștienta fată îi rupe fără milă inima. Tocmai din piept. După cum curg versurile și muzica nu aș spune că e vorba de piept și de inimă, dar ce știu eu! Buzele alea… Și gravitația domle! Îl atacă pe neașteptate. Mai știu eu unul ce se credea atacat de dulap, de farfurii și cuțite, dis-de-dimineață. Amorez  paranoic.

Mă ucide ea încet, încet
Îmi rupe inima, da, din piept
Tremură ușor buzele mușcate
Iar gravitația mă atacă

Dar nu, nu s-a terminat. După final, e grand finale. Al doilea punct culminant. Cum e vorba despre sex și nimic altceva, gîndul mă duce spre un hepi end fericit  închipuit de mîța hămesită. Și șoricelul trebuie să ajungă la extaz în ghiarele felinei. Fluturi imaginari, vibrații numai calde, că cele reci nu duc niciunde, și mugetul unui final descătușat de un foc mistuitor taman în pat, dar nu în cel conjugal. Tipic. Doar timpul, acest nemernic ce nu ne bagă-n seamă, e de vină. În rest totul e ochei.

Fluturi și vibrații calde pe asfalt
De parcă ne plimbăm desculți, prin pat
Sirene de incendiu care nu ne pot opri
Iar timpul, un nemernic, numără grăbit

Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea
Da, da

Bă, dacă nu te ucide ea, te ucid eu!

Normalitate și moralitate pentru… divinitate?


Nu știu dacă există cineva în România care să nu fi protestat în vreun fel împotriva aberațiilor autohtone. Recent împotriva inconștienței celor ce au avut de-a face cu evenimentele tragice din clubul Colectiv. Pro sau contra, deschis sau între patru pereți, pe stradă sau între prieteni, cam toată lumea avizată și-a manifestat într-un fel sau altul sentimente de cele mai multe ori negative. Ele s-au manifestat într-o formă continuată după ce cei arestați au fost eliberați. După ce guvernul a căzut și după ce s-a văzut că societatea noastră nu este pregătită să se alinieze Europei civilizate. Ne-am simțit furați, înșelați, manipulați. Și nu numai.

Dar, în esență, nu suntem siguri cît de mult s-a trecut peste lege în acest caz. Legea a fost fentată în fel și chip de instituții, persoane, autorități. Și ce?

În același registru ne-am manifestat față de marii și prolificii scriitori de după gratii. Cum m-am chinuit cîțiva ani să scriu o banală teză de doctorat și cum o carte e și mai greu de scris, mă tot întrebam de unde pînă unde scrierea unei cărți a dobîndit putere iertătoare. Îmi aduc aminte de primul eliberat cu această calitate de scriitor. Un pedofil străin de limbă engleză ce fusese condamnat și încarcerat parcă la Iași. Era universitar parcă. Om de știință cu bube pline de iubire fața de copiii românilor. Ba a mai fost petrecut de alți pedofili veniți din străinătate să-l sprijine.

Normal? Moral? Tipar. Pentru că acum avem nume sonore ale unor condamnați de marcă ce în viața lor n-au scris o carte și în timp record, în condiții nu tocmai prielnice, au fost loviți de muză cu o fecunditate genială. Mă întreb care o fi acest proces de fecundare literară cu caracter științific. Moral? Normal? Divin? Dumnezeu însuși să-i fi atins cu aripa unui înger și n-ar fi mărit credința noastră dincolo de tradiționalul bob de muștar. Pavel, apocalipticul Ioan, Moise, Isaia și David au rămas de căruță dacă comparăm lungimea revelațiilor menționate în dreptul numelor lor cu cele ale delicvenților deveniți peste noapte oameni de știință în varii domenii. Normalitate? Moralitate? Divinitate?

Perplexitate.

De vreo lună cîteva mii de români manifestează să se schimbe legile în altă țară. Oare ce s-ar întîmpla dacă Nigeria ar manifesta cu circa 20 de milioane de oameni închiși la culoare, din care circa 15% musulmani, să se schimbe o lege sau să fie modificat statutul și practica unei instituții de la noi din țară? M-aș mira să se schimbe ceva. Nu de alta dar Parlamentul și Senatul nostru, plus comisiile de avizare, Curtea Constituțională și Președintele ar avea multe de spus. O lege nu se schimbă că vrea străinezia. Indiferent care. La noi e moralitate. Normalitate. Și mai ales divinitate.

Și atunci?

Păi atunci noi facem ce ne place, ce ne mînă inima și ne dictează conștiința. Să nu se supere nimeni dacă noi suntem așa. Ei sunt malefici, sataniști, stricați, corupți și răi, răi, răi. La noi e raiul pe pămînt. Moral. Normal. Divin.

Mă întreb ce caut eu pe aici… Nu-n moral, nici normal, nici divin.

 

Divorț creștin în stil românesc (3): menajul abuziv


În biserici se înfierează divorțul. Nu se face rabat. Divorțul este păcat. Divorțatul și divorțata sunt păcătoși. Cu toate astea nu sunt înfierate căsătoriile aranjate și cele din interes. Acelea nu sunt păcate, sunt doar aiureli și greșeli. Lasați-i să sufere dacă sunt proști! Și mă bate gîndul să mergem din nou să vizităm ce-o fi aia o biserică…

Deci, despre nuntă și divorț în caz de abuz.

Spre deliciul adepților lui Bahus, la o nuntă Isus a transformat apa în vin. Și n-a fost puțin. Oare n-ar fi găsit Isus o minune mai bună? N-ar fi trebuit să transforme mirele sau mireasa, socrul sau soacra? Se vede treaba că nu. Mă mai sîcîie un gînd: o fi spus Isus ceva mirilor? Ceva despre supunere, iubire, înțelegere, copii, bani puși împreună, mersul la meci, birt sau coafor? Nu? Nimic!

În rest, cu excepția a două-trei versete mai nimic despre căsătorie și divorț în NT. Sfaturi de la celibatarul Pavel…

Cu bagajul acesta poposim în secolul XXI. Dar pînă aici? Pînă aici femeia a fost un accesoriu al bărbatului. De cele mai multe ori. Un accesoriu ușor de etalat, de schimbat sau de decartat.

Pentru societate feminismul a fost un șoc. (Pentru că societatea, deși înmulțită de mame, este modelată după chipul și asemănarea bărbaților. Probabil că unii dintre noi mai țin minte cum se rugau bărbații lui Israel: Doamne îți mulțumesc că nu m-ai făcut dintre Neamuri și nici femeie.)

Și pentru biserică feminismul a fost un șoc, doar că biserica încă se mai resimte și se va resimți de pe urma sa. Cum să lupte femeia pentru drepturile ei? Cum să conducă o femeie? (Îmi amintesc propriile reacții cînd a început soția, adică femeia mea, să conducă mașina MEA. V-ar fi prins bine filmul, cartea s-a vîndut foarte bine! După ce mi-au luat jobul și statutul, acum femeia care-ai pus-o Doamne lîngă mine mi-a luat și mașina!)

M-am întrebat o dată, ba nu, de cîteva ori, ce s-ar întîmpla dacă bisericile ar adopta o atitudine… Mai bine tac din gură!

În fine, să vedem de ce se ajunge la divorț.

De cele mai multe ori pentru că bărbatul este violent. Bărbatul, ca și cîinele care mușcă, cînd nu pricepe ce se întîmplă, bate. Și are cu ce. Și dacă bate și chinuie femeia, poate că aceasta se plînge pastorului. Pastor care-i spune că suferă pentru Cristos. Că el se va pocăi. Că el va fi cîștigat pentru Domnul. Aleluia frate!

Bre pastori, preoți și alți diaconi, da luați o funie și dați-i individului cîteva acolo unde-l doare, să vadă și el cum e. Și să vedem atunci dacă strigă el aleluia.

Femeia să se teamă de bărbat, dar am mai fost învățați să n-o atingi cu o floare. S-o iubești, s-o îngrijești și alte jurăminte… Și femeia ce vrea să divorțeze că este maltratată este o păcătoasă, o necredincioasă, o păgînă sau mai rău. Normal. Dacă încalcă legea, normele, cutumele și nu moare la datorie?

De ce nu i se spune pe nume abuzului în biserică? Bătaia e bătaie. Neglijarea e neglijare. De ce ,,fratele” nu este pus sub disciplină, nu este reclamat la poliție? Pentru că acel ,,frate” (mai ales la țară) are alte rude care pot declanșa o mini-revoluție în biserică și adio scaun, amvon și salariu. Cine-i fraier să nu țină cu ăl mai tare, adică cu bărbatul?

Am văzut cazuri în care el a divorțat și ea a fost dată afară din biserică. Barem dacă femeia aia l-ar fi miruit din cînd în cînd cu tigaia de fontă! Dar soția abuzată să nu facă nimic, pentru că, nu-i așa, capul plecat, sabia nu-l taie. Să sufere, să suporte că-i pentru Domnul. Să arate, să demonstreze că suferă ca și Cristos. OK. Dar dacă ea-l întruchipează pe Cristos, soțul pe cine întruchipează? Am eu o bănuială, dar nu v-o spun.

Ba, la capitolul trecerii cămilei prin urechile acului, adică la catastrofizarea cazului (cum altfel se poate categorisi?), cei săraci cu duhul, în alt sens decît cel pomenit în Predica de pe munte, vin cu interdicțiile: Bre, nu te mai poți recăsători că dacă celălalt/cealaltă se întoarce la Domnul, tu soțul/soția cui vei fii în cer?

Chiar așa: soția abuzată și divorțată să nu se recăsătorească, pentru că, nu știm care e sfîrșitul fostului soț (dar avem cel puțin 50% șanse să alegem corect) și ea are datoria să-aștepte că poate s-o trezi din beție, în stradă, iarna, într-o criză ce depășește al său delirium tremens, cu 5 minute înainte de a-l înșfăca definitiv Satana să-l ducă pe lumea cealaltă, sora să-l ia plină de iubire înapoi. Să-l spele, să-l îngrijească și să-l culce în așternuturi noi și moi cumpărate din banii ei luați de la gura copiilor făcuți cu el și nebăgați în seamă cu anii tot de el. Și cum rămîne cu jurămintele alea din ziua nunții? Cu păstorirea, cu biserica care este adunarea sfinților…

Cum s-o ajutăm pe sora abuzată? Simplu: dacă cumva are alte idei, deosebite de linia oficială, să fie dată afară. Că așa este ajutată. Trupu-i este dat pe mîna Satanei pînă la revenirea prin pocăință în fața completului bărbătesc de judecată. Că doar femeile nu au vreun cuvînt în biserică, după cum spune la Galateni: Căci mai este Iudeu și Grec; mai este rob nu slobod; mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți suntem deosebiți în Hristos Isus.

Și așa rezolvăm un posibil divorț, dăm un exemplu bun pentru tinerii ce vor să se căsătorească și totul merge înainte în timp ce biserica o ia înapoi. Ne mai mirăm cu nu vine cineva din afară la biserică? Păi și ăștia dinlăuntru vor să plece… Nu de alta, dar Evul mediu, antichitatea și dreptul celui mai tare parcă n-au de-a face cu iubirea lui Cristos. Sau mi se pare doar mie?

De ce nu se predică la nunți, adică la început, adevărul dogmatic de la sfîrșit: Soră, acum te iubește el, dar cînd te va abuza, atunci tu să-l asculți și să-l iubești mai tare. E și el un suflet. Ba e și sensibil, vezi să nu-l tragă umezeala șanțului, să-l primești cu brațele deschise (la propriu  și la figurat) ori de cîte ori te abuzează. Sacrifică-te! O faci pentru Domnul! Să fie pace, să ne iubim, să ne-nțelegem, să nu se afle în afară!

Asemenea relației dintre torționar și torționat, torționatul își iubește torționarul pe care vrea să-l mîntuie. Doar că aici este vorba despre înlocuirea dragostei dezinteresate cu abuz de cea mai joasă speță. Poate dacă cel slab l-ar tortura pe cel tare am mai înțelege, dar cînd cel tare, singurul care poate arăta milă, mărinimie, majestate, îl abuzează pe cel slab, relația  existentă este ca cea dintre călău și victimă. Și biserica omoară victima.

De ce nu-mi place


În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Apocalipsa: un exerciţiu de imaginaţie


Apocalipsa incită imaginaţia. Creştini, musulmani, teologi, scenarişti, scriitori şi bancheri îşi pun la bătaie intuiţia pentru a descifra viitorul. Şi bineînţeles pentru a face profit. Invariabil este vorba despre profit. Un oarecare profit.

Acum la poarta apocalipsei bat finanţele. Şi vor bate pînă cînd nimeni nu va mai putea cumpăra nimic. Şi atunci se va întîmpla inevitabilul. Ceva ce am văzut în filme şi am citit în cărţi: unii îşi vor vinde sufletul. Dar cine îl va cumpăra?

Pe plan vizual, Europa s-a trazit aseară fără Grecia. A răpit-o cineva? Cine?

N-a răpit-o nimeni. Grecia s-a vîndut. Dacă stai să te gîndeşti, s-a vîndut pe puţin. N-a realizat nimic fastuos, n-a construit nici un canal Dunăre-Marea Neagră, nu a ridicat o termocentrală pe şisturi bituminoase în Olimp şi nici nu a construit un Acropole demn de Casa Poporului. Nu. Grecii au trăit bine. Dar grecii au trăit pe datorie, adică au consumat mai mult decît au produs.

Cine a fost de vină? Grecul de rînd, întreprinzătorul, politicianul, profesorul sau muncitorul român şi bulgar ce a muncit în locul unora ce nu mai voiau să se mînjească cu munca simplă dar cinstită? O fi fost de vină nemţii, francezii sau italienii, băncile lor sau cumva Uniunea Europeană?

Oricum grecii spun că ţara lor e divină, aşa că eu cred că di vină au fost toţi.

Evreii de la Goldman & Sachs, familiile regale, iluminati, musulmanii, Putin, Hitler, coloneii greci din anii 60-70, sirtaki-ul, Zorba şi Legendele Olimpului. Dar în primul rînd dolarul, euro, lira sterlină şi drahma grecească. Aurul şi ardelenii? Nu. Aurul şi grecii!

Ieşirea Greciei din UE deschide uşa precedentului. A început oare secesiunea? Poate că da. Oricum, euroscepticii britanici de dreapta au acum un aliat. Aştept ieşirea din UE a Marii Britanii, independenţa Scoţiei, a Ţării Galilor şi de ce nu a Irlandei de Nord. Italia se va rupe-n patru: nordul, sudul, Sicilia şi Sardinia.

Urmează precipitata intrare a Turciei în UE. O veste nesperată pentru Turcia, un flanc estic vulnerabil cu baze chinezeşti şi ruseşti în Grecia şi într-un Cipru jumătate musulman.

Unirea Moldovei cu România ar putea aduce din nou în contact Rusia cu România, de data asta nu peste Marea Neagră, ci direct în Transnistria. Război pe două fronturi destul de apropiate? Ne mai lipsea un pod de flori…

Dar nu războiul mă nelinişteşte. Nici guvernul mondial imposibil de pus în practică. Nici statul islamic mondial. Nici ISIS.

Mă neliniştesc tranzacţiile. Tranzacţiile pe sub mînă. Tranzacţiile în care moneda de schimb este sufletul meu şi sufletul tău. Pentru că acum vrem siguranţă contra liniştea sufletului. Cînd se va muri de groază sufletele vor fi foarte ieftine. Iar unii vor prefera să moară, dar nu vor putea. Pentru că au fost vînduţi.

De cine? Cui?

Din ciclul Opriți țara, vreau să cobor: Eu nu-mi iau țara înapoi…


S-ar putea să mă categorisiți ca un tip lipsit de patriotism. Nu mă supăr. Dar ascultați-mă puțin.

Apar pe net diverse sloganuri ale unor personaje ce deplîngeau starea lucrurilor de acum circa 100 de ani. Un Vuia, un Caragiale, un Iorga, un Antonescu și alții ca ei. În mare oamenii ăștia spuneau că atunci era ca acum. Sau că era nasol. Înainte de Primul război mondial, după și în timpul celui De-al doilea război mondial. În primul am luat mai multe bătute, dar ne-am făcut o țară dodoleață. În al doilea am luat tot niște bătute, dar am dezertat și ne-am subțiat teritoriul. Dar per ansamblu corupție, prostie, sărăcie și tot așa.

M-a pus Ăl-de-Sus să îmi bag nasul vreme de cîțiva ani în Transilvania cu ungurii, sașii, secuii și românii autohtoni de prin 1460 pînă pe la 1764, mai ales din 1700. Lăsînd la o parte  Moldova și Țara Românească unde s-au văzut vînzări și cumpărări de tronuri autohtone, apoi fanariote, ocupație austriacă, turcă, tătară, rusă și de alte naționalități mai trecătoare fără atîta importanță ne-am lichidat să punem mîna pe putere și să mulgem cît putem și cum putem.

În esență, am remarcat că în Transilvania, românii sau cum s-or fi numit în vechime ai noștri, erau grei de cap. Nu pricepeau de unde vin avantajele. Plîngeau și se omorau să-și păstreze vechea lege. Ba se omorau între ei. Fără să aibă capacitatea de a vedea în viitor. Doar trecutul era important: moșii, strămoșii, datinile, obiceiurile dă la noi. Austriecii le-au oferit egalitate în drepturi în dauna maghiarilor, cei mai mulți românii nu au vrut-o. Nu e bună că ne dăm nemți. Nu ne vindem țara! Și tot ce ține de ea. Chit că țara era a ungurilor.

Românul n-a știu să fie pragmatic, să se orienteze. Să devină om politic susținut de o majoritate compactă. Și a pierdut. La 1764 episcopul bisericii ortodoxe române era un sîrb adus din străinătate. Și la revedere pînă la 1848-49 cînd am mai pierdut un tren. Apoi la 1867 cînd n-am mai avut tren pînă-n 1918. Apoi înghițirea de către patria mumă. Gara principală era la București. De ce a confiscat Iorga pe cînd era prim-ministru Lincolnul Banatului din Timișoara? De Mitică!

După care corupția tradițională, sărăcia sărăciei, prostia românului ce le știe pe toate, dar habar n-are de nimic. Cu ce se deosebește situația de atunci de cea de acum? Cu nimic.

Plîngem după industria noastră, ce era sublimă. Plîngem după vremurile eroice, triumfale. Plîngem după ceva ce n-am avut, dar am idolatrizat. Și unii vor să-și ia țara înapoi.

Păi în primul rînd țara asta nu mai e țara aia. În al doilea, dacă tot vrem să mergem înapoi nu o să mai ajungem niciodată „înainte”. Chiar dacă înainte era mai bine! Și uite-așa ajungem să batem pasul pe loc și să fim depășiți.

Ce tractoare făceam! Ce camioane făceam! Ce avioane făceam! Ce irigații făceam! Ce combinate aveam! Cîți navetiști aveam!

Domnilor și doamnelor, după cîștigarea independenței pînă și Algeria și-a făcut industrie și producea camioane. Că așa era moda. Progresul socialist se măsura în indicatori capitaliști vechi de un secol: industrie siderurgică puternică, industrie extractivă, industrie de mașini-unelte și învățămînt gratuit. Acum vedem unde ne-au dus toate, dar idealizăm trecutul ca să uităm de prezent și poate-poate viitorul trece pe lîngă noi fără să ne bage-n seamă. Ceea ce nu este posibil.

Cu riscul de fi catalogat lipsit de patriotism, mie nu-mi mai trebuie țara asta. Țara mineriadelor, a afacerilor corupte, a politicienilor bătuți în cap, a hoților de tot felul, a plagiatorilor și a cabotinilor. Știu că nu există o țară perfectă, dar cel puțin aia nu e patria mea, nu mă doare. Așa că eu unul nu-mi iau țara înapoi. Oricum n-a mai rămas mare lucru din ea.

Ponta, du-te la mănăstire!


În vechime cînd un prim-ministru nu performa i se punea vălul. Gîdea își făcea datoria. Nici o aluzie… Surghiunul era o pedeapsă ușoară mai ales dacă respectivul atentase la banii împăratului sau ai regelui. Și cunoaștem nume celebre ce au făcut istorie.

Dar de data aceasta, prim-ministrul nu poate fi acuzat de prea multe matrapazlîcuri. Poate pentru că încă nu s-au aflat. Cert că Ponta nu este un sincer sau un purist nevinovat. Dacă ar fi fost așa nu s-ar fi lansat în avocatură cu o teză de doctorat ce miroase a plagiat după cum miroseau grajdurile lui Augias a bălegar. Dîra lăsată de teza de doctorat și de ordonanța de renunțare a doctoratului n-o spală toată apa din Dîmbovița.

Pretind unii că tot în vechime, tot într-o dispută prim-ministru-popor cei din urmă ar fi strigat Capul lui Moțoc vrem! Vornicul Moțoc se jură:

— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!… Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta și mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamțului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!

Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei.

Cei mai mulți români n-au citit Hamlet, dar au văzut filmul. N-am uitat îndemnul: Ofelia, du-te la mănăstire! L-am citit pe Ponta. De ceva vreme vedem și filmul și îi spunem să o ia mai moale, să scape ieftin: să meargă la mănăstire. Nu-i taie nimeni capul, nici nu-l rupe-n bucăți.

În vechime unele lucruri se încheiau onorabil. Omul își dădea demisia și nu i se făcea nimic. Ar fi fost prea mare scandalul. Noi o ducem într-un scandal continuu. Rar își mai dă cineva demisia fără să fie forțat. Și așa-i rămîne numele pătat pe vecie.

Este un loc la o mănăstire, undeva?

Ștefan, Ștefan domn cel mare, seamăn pe lume nu are…


sursa: http://www.stefancelmare.ro/Biserici-si-manastiri-s3-ss39.htm

Ștefan poreclit cel Mare a fost bătăios. Avea mai mult testosteron decît alții. Cică era mic la stat, rău la gură și iute la mînie. Calități de lider de necontestat pentru vremurile alea. Dar nu numai pentru vremurile alea. Însă pe lîngă calitățile astea mai avea niște defecte un pic mai… rușinante pentru vremurile astea. De exemplu îi plăceau femeile. Ale altora.

Să spunem mersi că nu-i plăceau băieții. Ar fi ieșit un scandal… Nu-i plăceau nici musulmanii. Din motive evidente. Sper să nu iasă scandal acum…

Cert că sabia lui personală se află într-un muzeu al turcilor. Cum au șmanglit-o oare? Vreun ghiaur o fi trădat că altfel nu-mi explic. Sau a dus-o la bazar să facă un ban. Asta îmi explic. L-or fi momit turcaleții cu galbeni, un scaun de cetate, ceva… Și asta îmi explic că deneaul nu exista pe vremea aia. Atunci cînd te prindeau în ofsaid, îți tăiau capul, te spînzurau, sau te sugrumau. Mai ales turcii. Nu înainte de a te schingiui clasa întîia! Vezi pățania altui sfînt domnitor putred de bogat, Brîncoveanu.

Totuși, Ștefan a fost un tip foarte credincios. Dac-ar fi să mă iau după standardele scriitorului baptist Ioan Bunaciu ce menționa la fiecare pastor mai răsărit extinderea, renovarea sau clădirea unei noi biserici, Ștefan era un pastor bun. ba aș spune, chiar foarte, foarte bun. Unde o și absolvit seminarul? Buccurești? Oradea?

Avea un fix: cîte victorii, atîtea biserici ridicate. Ctitorie după ctitorie.

Dacă mă uit cît de mari și de multe sunt aceste construcții, mă cuprinde admirația! Ștefan, cel gros la hire, știa mai multă teologie decît mulți pastori și ierarhi actuali. În loc de una bucată biserică măreață cu bani de import, a ctitorit vreo 40, mici și multe. Cu impact în popor. N-a încercat să construiască catedrala mîntuirii neamului moldovenesc. Că mîntuirea nu venea cu bildingul, ci cu sabia.

Atunci aia fizică, acum cea a Cuvîntului. După aia se ridica ceva!

Hai să fiu rău și să zic că totuși Ștefan, pe atunci cel mic, că era mititel, ar fi construit și o catedrală a mîntuirii neamului său. Ce urma cînd veneau turcii? Să se închidă în ea? În VT a fost îndemnat cineva să se închidă în templu ca să scape cu viață… Nu era Ștefan omul ăla!

Ce s-ar fi întîmplat dacă turcii o cucereau și o demolau? Sau mai rău, o transformau în moscheie… Nici nu vreau să mă gîndesc. Mi-e destul Hagia Sophia.

Și noi ce ne facem cu catedralele din reședințele județelor, cu bisericile magalomaniace ce sperau dublarea numărului credincioșilor și o catedrală a mîntuirii neamului gen Disneilend ortodox? O fi ridicată în cinstea învingerii comunismului? Sub care domnitor, Ion Iliescu? Este ctitoria lui? Mă îndoiesc.

În care teologie o fi găsit cineva justificarea sanctificării zidurilor în dauna sufletelor? Theosisul betoanelor? Ce zicem noi, ăștia ce pretindem că Scriptura e litera legii, că ne închinăm în duh și-n adevăr? În betoane și zidărie parcă nu scrie-n Scripturi.

Dar noi luăm Scripturile pe cuvînt și le aplicăm literal. Serios? Cui? Cînd a fost ultima dată?

Și tot vrem să se întoarcă Țepeș să facă ordine. Poate-ar trebui să se întoarcă mai întîi Ștefan și după aia Țepeș. Oricum au fost contemporani…

A ce miroase gazul lui Putin?


Nu, nu miroase a fasole. Gazul lui Putin miroase a război. Lipsa gazului propriu miroase a genocid nasului de la Kremlin.

Ce vrea Putin? Ușor de observat. Să-și finanțeze războiul cu banii Ucrainei/banii UE dați împrumut Ucrainei. Deci separatiștii, adică ăia ce se separă de statul Ucraina să primească pe gratis gaz de la statul Ucraina, care Ucraină îl cumpără de la Putin. Separatiștii luptă împotriva Ucrainei și îi omoară soldații? Păi da. Păi dacă sunt separatiști de ce nu-și cumpără separat gazul de la Putin? Direct, că se înțeleg. Vorbesc aceiași limbă, au același conducător.

http://www.mediafax.ro/externe/putin-suspendarea-alimentarii-cu-gaze-naturale-a-estului-ucrainei-miroase-a-genocid-13895064

Și iată cum vestul îi finanțează lui Putin războiul. Oare ce s-a discutat la Minsk? Oare pentru ce a fost aprobat Ucrainei împrumutul de 15 miliarde de euro de la UE? Ca să-și scoată Putin banii…

N-a dat ovăz Baiazid calului său din pristolul de la Roma, dar în doi ani o să vedem multe modificări teritoriale. Și ce ziceți de reapariția statelor satelit ale Rusiei, de o bază militară rusească în Spania, poate una în Islanda. Stelele (roșii) care cad nu mor, stelele (roșii) care cad se duc pe alt cer… tot mai departe de granițele proprii.

Nu mai sună Putin. Nu știu de ce. Ultima dată l-am invitat la un joc de noroc: ruletă. Rusească. Cel puțin aveam șanse egale…

Mingea la fileu!


În ultima vreme se accentuează un fenomen de mase: datul cu părerea. A ajuns chiar un fenomen îngrijorător. Nu de alta, dar de unde s-ar inspira teoreticienii conspirațiilor mondiale?

Asistăm la des-sutienizarea publică a doamnei Udrea. Nu ne-au ajuns pozele ei din revista Playboy. Oare cîți masculi și-au imaginat cum Poliția Română i-a confiscat sus-numitei blonde nenaturale una bucată sutien în arestul aceleași instituții? Cîți parlamentari vor fi trecsărit (așa spunea bunica mea, am trecsărit dă frică…) la mesajul neprihănitei într-ale corupției? Cel puțin pe Jeanne d’Arc au ars-o pe rug… Vai, vai, vai! S-a ajuns la striptease în parlamentul țării. Ce-și permit aleșii pe banii noștri! Pe cînd des-chilotizarea lor?

Sunt în nius alert mai tot timpul. Cine știe cine mai e dat în gît pentru cine știe ce și cîți bani? Nimeni nu este exclus. Io cred că-l vor întreba și pe Geoană de suta aia de mii de dolari cu care a revenit din America după ce fuse ambasador. Îl vor întreba și pe Copilul Minune de ce n-a dat zeciuială dîn scuipatul dă pă fruntea personală ce dospea a ieuroi iliciți și va veni și vremea palatelor țigănești construite din banii de asistați social. Ca-n România. Să sperăm că anaful nu se va atinge de pastorii sponsorizați de persoane fizice sau oengeuri străine! Nu că-o fi jale, ci o fi bai. Se știu ei…

O fi ca-n bancul pe care Paul Negruț îl tot povestea printre sughițuri de rîs: cîțiva pastori de la comunitatea din… se hotărăsc să-și dezvăluie unul altuia slăbiciunile. Zis și făcut. Cutărică zise că nu poate să reziste tentației cu băieții. Altul cu fetițele. Altul cu cărțile. Altul că are barul lui. Pînă cînd ultimul mărturisi că el nu poate să-și țină gura…

Apoi ne putinizăm  și ne des-putinizăm. De cele mai multe ori vine cîte un politician din străinătate, el centrează, el fuge și tot el dă cu capul! Cameron își rezolvă un prieten ce avea pe stoc cîteva duzini de autobuze cu tabla mai groasă ce ocupau degeaba locul într-un aeroport părăsit. Le trimitem în Ukraina! Defensiv. Treaba ucrainenilor ce vor face cu ele. Poate le vînd în Africa. Poate le dotează cu aer condiționat pentru transportul corupților proprii. Oricum sunt cu scop defensiv. Mai bine le dădea 1000 de tăblițe albe cu care să scrie Внимание! противотанковые мины!

Aș face o paralelă Germania/Rusia. În Al doilea război mondial Germania nu a putut ajunge la Moscova. URSS a ajuns însă la Berlin. E clar că dacă n-ar fi existat americanii ei s-ar fi dus pînă la Marea Mînecii. Acum dacă rușii vor începe să o ia spre vest, fără americani (că i-au mai vrut nemții la ei ca ocupanți), unde se vor opri, la Barbizon? Mingea la fileu!

Un domn american suduia revoluția franceză și mortăciunile provocate de omenirea deșurubată din corsetele ordinii ancestrale de origine monarhistă de drept divin. Greu la deal cu Revoluția asta franceză. Aia americană e bună. Nici aia rusească nu e bună. Normal ce-i american e mai bun, mai mare. Da ce? Rușii n-au nimic balșoi? Ce spuneți de teatru ăla? Și omul ce suduia uită cîteva amănunte: nu Revoluția franceză a dat tonul la războaie.

Preluăm de la fileu…

În topul Europei conduce, cred eu, Reforma. Pe locul doi este lichidarea lui Charles I, regele Angliei, rege de drept divin. Primul rege executat de popor ce a dus un război împotriva sa. A fost un război civil cu 250 de ani înaintea revoluționarilor francezi. Deci tot protestanții au fost cu un pas înaintea ateilor francezi! Sîc!!! Cînd te gîndești că Oliver Cromwell nu s-a încoronat. Ce dinastie protestantă ar fi ieșit…

Și ajungem la un subiect și mai fierbinte. Musulmanii. Mă bătea un gînd să mă fac musulman. Numai avantaje. Minoritate avantajată. Finanțare externă. O religie-n expansiune teritorială. Simplă. Ieftină. Mai te duci în haj, mai ții un ramadam și așa trece timpul. Poți face turism cu adrenalină. Prin Siria, prin Irak, prin Nigeria. Prin Ukraina. Nu, că acolo nu-i loc de alții, mai creștini și mai adevărați.

Așa-mi place cum în momente din astea grupurile și indivizii încep să se definească prin adevăr. Noi suntem adevărații creștini. Adevărații musulmani. Adevărații patrioți. Cinstiți adevărați și cinstiți falși. Revin la un italian de modă mai veche ce a fost judecător parcă. Fusese intervievat la o televiziune românească. Zicea el că atîta timp cît a durat lupta cu mafia veneau acasă după el carabinierii cu sirene, convoi, viteză. Îl duceau la serviciu. Doar că el pleca după coloană la vreo 5 minute pe un scuter, cu casca pe cap. Nu l-a recunoscut nimeni. Și ca să le dovedească tuturor că nu are nimic de ascuns cînd se spunea că are afaceri ilicite, s-a dat pe el în judecată ca să fie investigat. Și justiția a dovedit că era cetățean cinstit. Adevărat cetățean cinstit. La noi cîți ar rezista testului?

Hei, v-a plăcut cum a căzut Madona de pe scenă? Madona mia! Nu-i a mea, dar așa se zice…

Și ca să ridicăm niște mingi la fileu pentru trăgători, luați d-aici: face sau nu Iranul bomba atomică?

Mingea la fileu! (Să nu uităm că voleiul este un sport în care adversarii nu ajung în contact direct.)

Se găsește cîte-unul…


În 1940 s-a găsit unul să-i dea nas Ungariei mici să se facă mai mare. Se numea Hitler. Le-am dat Ardealul.

Apoi s-a găsit altul să-i dăm Uniunii Sovietice jumătate din Moldova. Se numea Stalin.

Că era a lor. Dacă era a lor. Era, dar asta numai pentru că ne-au luat-o. Și ne-am luat-o, și ne-au luat-o iar.

Acum își iau și Ucraina înapoi. Ca și cum Serbia și-ar lua Kosovo. Grecia și-ar lua Troia. Fenicia și-ar lua Sardinia. Adam și Eva și-ar lua înapoi Paradisul. Că le-a fost dat…

În Torino există un bulevard lat ca-n Moscova și lung tot ca acolo, ce se numește Unione Sovietica. Are vreo șase benzi și două pentru tramvai. A fost denumit așa pe vremea cînd Uniunea Sovietică era ceva. Acum nu mai este, dar poate cineva se gîndește să-i schimbe denumirea în Rusia. Că se poartă. Recent ungurii au denumit o piață Moscova. Că vine Putin. Un Stalin reciclat.

Poate ar trebui și noi să denumim niște străzi Războiul Crimeii (1853-56). Să nu existe confuzii. Că se mai găsește cîte unul…

Pseudo-perspective profetice


Nu-mi place să mă laud, dar cine-i invulnerabil la laude? Se numesc întăriri pozitive…

Acum cîteva zile am vizitat pe cineva. Nu spui pe cine. Am discutat discuții referitoare la dinamica de grup. Ca să nu-i zicem biserică. M-a uns la inimă, sentiment și ego cînd mi s-a spus de cîteva ori: ai zis tu bine atunci… De unele nici nu-mi mai aduc aminte. Dar le-am zis. Cert este că istoria s-a repetat. Cum intuiam. Așa că, bine c-am stat la distanță. Am fost scutit de multe cele. Și de multe prostii.

Ciudat cum unii se văd lideri, repetă istoria cu aceleași greșeli și rămîn tot mai singuri. Oare cum se numește boala asta? Profeție împlinită?

Am văzut că unii se ambalează în fiecare an, alții mai des decît o dată pe an, alții o țin într-o profeție una-ntr-una, iar alții au devenit patologici. Sper să nu mă molipsesc. Am mai zis despre biserici/biserică, despre unii ce meritau închisoarea… Trebuie să recunosc că la chestia asta am fost depășit. DNA-ul lucrează. În fine cineva care lucrează în țara asta!

Apoi a venit valul cu islamul, ISIS și Putin. Deocamdată n-am nimic de spus despre primăvara arabă ce s-a transformat într-o continuă toamnă a la Bacovia… Dar Crimea, Ucraina, Rusia, Putin et co m-au tentat dintotdeauna. La fel ca și Europa, occidentalizarea, minciuna, banii și interesele. N-am uitat nici de americani.

Păi, dacă iarna s-ar fi terminat mai repede, dacă Europa occidentală nu ar depinde de gazul rus și dacă pe Obama l-ar chema John Fitzgerald și ar avea altă culoare… politică, n-am fi avut parte de această chinuitoare perpetuă criză ucraineană în stilul hrusciovist al rachetelor cubaneze. Îmi imaginez o caricatură a lui Castro în gură cu cîteva trabucuri sovietice cu rază medie de acțiune, și uite-l aproape împachetat pentru destinația finală. Lîngă Lenin…

Deci România, zice președintele, ar fi bine să se gîndească să se apere singură. Mă duc să caut îmblăciul, coasa și furca. N-o să-i dau așa de multă mîncare cîinelui, să fie gata să muște picior de parașutist rus în caz de… Cred că se va face chetă să se repare tunurile devenite cariatide prin satele eroice ale neamului. Parcă văd anunțurile de la mica publicitate: vînd, închiriez tun anti-tanc Reșița pentru bătălii locale. rar-ul făcut, cauciucuri noi, lunetă zeiss. lipsă frîna de gură. accept orice test. rog seriozitate.

În lipsa trenurilor blindate vom avea tramvaie blindate pentru luptele de stradă. Cînd mă uit la amatorii ăia din Siria îmi dau seama că asta ar fi schimbat cursul războiului. Doar că în Siria nu există tramvaie. Of, of! Dar la noi, la Timișoara, în Budapesta, la Cluj, totul este posibil.

Mă tot întreb unde va fi noua graniță. După cum îi știu rușii vor veni cu un creion roșu cu vîrf lat și cu o hartă la scară mare. O linie cu creionul acoperă cel puțin 50 km. ca să nu existe dubii.

Deci Merkel și Hollande tetatet cu Putin? Ce-i ăsta, menaj a troa?

Deci unde-s creștinii ăia de marcă ce se roagă pentru unitatea creștină? N-ar fi mai bine să schimbe datele pentru lansarea rugăciunii? De exemplu spre est? De exemplu la circa 1000 km? Vorba aia: ce contează înc-o salvă de rugăciuni? Sau poate vreun proroc să ne spună dacă trebuie să avem plinul făcut, bagajele gata și gipiesul setat pe cuicăst trip tu Viena… Nu uitați banii potriviți pentru vinieta din Ungaria și Austria. Oare tancurile rusești din Ucraina plătesc vinieta sau se decontează prin minister? Ministerul turismului, nu?

În fine, Grecia. Elada. Ăia cu zeii, cu Athosul, cu marea, cu flota, filozofia, sirtakiul, vinul și Zorba. Psihi mu, parc-au uitat ăștia de vremurile fanariote. Poate le de Cel de sus și lor un pic de regim fanariot. Noi am avut cam 100 de ani în două țări. Să le facă reducere: 80 de ani, doar în țara lor. Că dacă nu o să sufere de roșața Rusiei: bolșevism. Panglicarii!

Mă duc să mă culc. Nu mai am chef de atîta pseudo-lume, atîta pseudo-știință, atîția pseudo-lideri… Mai bine-n lumea viselor. Să sperăm că n-o să-mi cînte sirenele… de-o alarmă aeriană.

Cu trenu-n vacanță: URSS (1)


Am fost într-o excursie la mare. Am stat la o stațiune oarecare. Nici nu-mi amintesc la care. Eram prea tînăr și neinteresat de peisaj. Nici nu știu prea bine ce mă interesa. Dar în acea excursie am cunoscut un ghid. Nici pe ăsta nu mai țin minte cum îl chema. Un tip de vreo 50 de ani, micuț, negricios, cu mustăcioară. Și bineînțeles în temă. Te caza cu cine voiai, dacă… Și așa am aflat că organiza o excursie în URSS, pe ruta Chișinău, Kiev, Moscova, 10 zile, cu plecare din București. Doar că era la începutul lui decembrie.

Nu mai țin minte nici cît costa, dar nu era o avere. Din concediul de vară am revenit la birou cu toate că șeful nu îmi făcuse chemare la lucru. Cine să-ți facă ție chemare? Nu eram eu atît de important. Nici pilos. Dar s-a rezolvat cumva. Îmi mai rămăseseră vreo 10 zile din concediu, dar cînd le-am solicitat, cei de la seviciul personal s-au uitat ciudat la mine. Ei mă pontaseră în tot concediul din luna iulie. Cu toate astea s-a aranjat. Nu era chiar așa rău în socialism…

Am plecat la București. Unde ningea și am hălăduit pe străzi pînă la ora 22.30 cînd a tras trenul la peron. Bagajul l-am pus la bagajele de mînă și m-am învîrtit prin magazinul Unirea, m-am tuns, etc. Capitala părea sărăcită la puțin timp după cutremur. Încă se mai vedeau urme.

Instructajul pentru URSS mi-l făcuseră doi oameni pricepuți ce fuseseră pe acolo. Primul, un coleg de lucru îmi spusese că la venirea vameșilor și a grănicerilor sovietici să iau de pe culoar unde era un stand de broșuri de propagandă cîteva bucăți și să le împrăști pe locul meu. Făcea impresie.

Apoi ce să duci ca să faci niște ruble: confecții ieftine, orice articole pentru copii, brățări metalice chinezești pentru ceasuri, baticuri desemnate maramureșene, cu fir, cu două fețe, șosete de frotir, jeansi, pantofi, în general haine. Se aducea la jumătate de preț față de România: aur, televizoare portative (ce nu se găseau la noi) cu ecran de vreo 12 cm, articole de pescuit, plase ce se vindeau repede că erau foarte ieftine și rezistente, filme color ORWO, aspiratoare mari sovietice, aparate portative de radio, radio-casetofoane. Cei mai îndrăzneți aduceau drujbe, motociclete (pe care le demontau și le ascundeau sub plafonul vagonului) și în premieră absolută, televizoare color mari cît o noptieră sănătoasă și ceasuri digitale, ambele o noutate în materie.

Am primit de la același coleg o geantă mai mică ca mărime, galbenă pe care scria cu litere albastre AEROFLOT. Încăpea în ea un tv alb-negru portativ. Am fost învățat cum și unde să ascund aurul, dacă-l cumpăram. Și am primit și o adresă în Chișinău unde puteam să las marfa fără probleme și să iau a doua zi banii. Duceam și o scrisoare, așa că nu puteam fi luat drept un provocator.

Mi s-a spus cum să mă descurc, că taxiurile sunt ieftine și că o să-mi scot banii investiți. Doar că eu nu eram afacerist.

Zis și făcut.

Am urcat într-un vagon în care era ghidul și am fost plasat într-un compartiment împreună cu doi tipi din Timișoara. Mai erau încă două doamne parcă și un tip. Din lotul de excursioniști nu cunoșteam pe nimeni în afara ghidului. Însoțitoarea vagonului ne-a dat ceai și ne-a spus că putem comanda bere, apă minerală, ceva suveniruri. Ne-am pus pe culcat și m-am trezit puțin înainte de Iași, cînd ne-am oprit pentru controlul vamal. Aici surpriză.

Tigăile credinței evanghelice române


Periodic românii dau buzna în magazine. La deschidere. Aceiași oameni care stau la cozile Sf Parascheva, la fasolea națională de 1 Decembrie și la paharul de vin gratuit de la surechiul ardelean. Se rup uși, se dizlocă membre, să sfîșie haine și se leșină asimptotic. Ba chiar și isteric. Jandarmii, paznicii comunali și bodigarzii nu mai fac față.

La piece de resistance este tradiționala, indispensabila și omniprezenta TIGAIE! Se cumpără cu legătura. Cu kilogramul și dacă s-ar putea cu baxul. Ba unii nu s-ar sfii să le ia cu kontaineru!

Pentru mine, pentru mama, pentru fiică-mea, pentru vecina, pentru fiica lu vecina, pentru fiica lu fiica lu vecina, recte nepoată-sa.Tigăi pentru toată lumea.

Tigaia a devenit un panaceu. De fapt PANACEUL. De n-ar fi tigaia, s-ar sfîrși lumea. Trupele ruse s-au oprit un timp la granița Ucrainei că nu aveau tigăi. Le-au luat bișnițarii moldoveni ce le introduceau ilegal pe calea aerului cu dronele. Cînd o să apară la granițele Moldovei, în loc să sape un șanț antitanc pentru oprirea blindatelor rusești, patrioții vor elimina toate tigăile. Va fi îndeajuns. Rușii vor cere pace.

Noi așteptăm aici tigăile americane. Unele și-au făcut apariția la Deveselu. Altele la Kogălniceanu. Nu degeaba acolo s-a ținut o etapă importantă din Master Chef…

În fine, că tot am făcut o introducere și am deviat de la subiect, adică de la tigăi, să revenim. Care sunt tigăile credinței evanghelice române?

Definiție! Definiție!

Tigăile credinței evanghelice românești sunt: baticul, lungimea fustei, la alții cravata, verigheta, ceasul de la mînă și în ultimul timp bătutul din palme și rugăciunile cu ochii strînși închiși că vezi stele albe sau verzi. Și să nu uit: consumul de alcool și închinarea în fel și chip, nu în duh și adevăr…

De ce sunt astea tigăi? Frate, ne jignești?

Eu?

Păi sunt tigăi că la ele dau buzna cam toți cei ce vor să sublinieze că sunt sfinți. Nu poți să fii sfînt dacă n-ai o poziție în legătură cu aceste tigăi. Cele mai accesibile. Cele mai ieftine. Cele ce durează cel mai mult. Ba, ca să le pună capac, mai impun controlul și interdicția relațiilor sexuale dacă cumva se folosesc mijloace anticoncepționale. Asta e o tigaie mai sensibilă, dar se descurcă comitetul. Că e ales. Și știu cum să jongleze cu tigăile.

Apoi mai sunt tigăile despre botez. Despre punerea mînilor, despre… Dar ce mai vorbesc și eu? Destul a vorbit Pavel despre ele.

Mă tot întreb: de ce se ajunge la tigaie? Că nu este altceva de discutat? De făcut?

M-a sunat Putin!


Era o zi ca oricare alta. Era o vreme ca oricare alta. Dar era iarnă. Chiar și pe uliță. Era ora, cam 10 și cîteva minute fix, ora Bucureștiului. Nu pot să-mi dau seama care era ora locală, și și dacă-mi dădeam, la ce m-ar fi ajutat? La, la-la, la, la,la, la, la, la. Cînta Fergie, Shakira sau pur și simplu Smaili. Era o lălăială de zile mari. S-o creadă Mutu: zilele erau mici, nopțile erau mari!

În orice caz, și-n orice glas, eram eu. Cîntam. Bine că nu mă auzea cîinele lu vecinu, că iar s-apuca să urle a mort. Bezmeticu!

Tocmai veneam din pivniță unde am aprins focul, cînd sună telefonul. Fixu. Cu o voce a semi-leheamite, că pe ăla sună numa mam-soacră, anafu și foști colegi drogați de la cantina săracilor că le trebe doi lei pînă luni, spusăi un alo, așa, de pamplezir. Era cu totul altceva dacă în loc de pam-plezir era unul de la Pan-pro, că ăia fac pită faină.

După ceva hîrîituri, dregeri dă voci masculine și șușoteli mîțoase, un cetățean, bănuiesc că era un cetățean, nu un oarecare, mi se adresă în suava, dar în același timp primitiva limbă a lui Gogol, Lomonosov, Stalin și Iliescu:

– Gaspada Alexeevici,

–  Gaspada? Nu stă nci un Gaspada p-aici.

– Gaspada, domnu Alexeevici, peședintili Putin ar vrea gavarit cu dumnievostră.

Nici dacă eram verișoara lui Houdini, Mița trapezista sau următorul Dalai Lama nu aș fi fost mai uimit, mai siderat și mai contorsionat de vocea cavernoasă ce părea mai degrabă farsa vechiului meu prieten din liceu, Piți. Nu Piți ăla cu na-ți-o-nala, altu…

Mă gîndeam că am mai dat eu cu blogu-n gard, ba chiar în Rusia și Putin, că l-am pictat cu diferite materii mirositoare și alte cele și nu-mi puteam reveni…

– Bă, care faci farse?

Mîțele de pe pervaz se uitau bănuitoare. Probabil că aveau impresia că iar mă sună că am cîștigat un milion de dolari, că s-a răsturnat un camion de viagra la colțul uliții sau că motanul cu șosete a mai terminat vreo două pereki de golumbi ai vecinului. Același.

Mă duse gîndu la domnu colonel, cîndva tovarăș, ce asculta prin interpuși telefonul personal ce nu-l aveam instalat la revoluție, dar la faza asta mi se blocă ramul de parcă accesam saitul ministerului educației în ziua cînd se afișează notele la bac. Minus 273,15 °C, adikă zero absolut. Eram blokat.

Dusei mîna la cap ca să gîndesc mai temeinic, dar gestul mă ajută doar să scap receptorul din mînă și legătura se întrerupse. Nu pentru mult timp însă. De sub pat, din cădița broaștei țestoase a viitoarei mele cumnate sau din adăpostul cîinilor comunitari colectați în comună după ce dubele misterioase îi deversau în nopțile fără lună, sună mobilul.

,,Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpîni!,, No, că alt rington nu mi-am putut alege…

De data asta o altă voce, fără bîrîituri, schizofrenie acustică umanoidă sau alte zgomote de fund. Adică fond. O voce ușor grizată, un picuț taraganată, dar fermă, așa ca a unui bărbat pe la 62 de ani două-trei luni și cîteva zile, ochi albaștri, păr puțin, proaspăt barberit și buzele aproape liniare (semnul de netăgăduit al ambiției și puterii) prinse să vorbească în cea mai neoș limbă moldovinească cu un puternic accent românesc de Balta-Albă:

– Domnu Alex, aș vrea să vă vorbesc personal și în acest scop am securizat această linie, astfel că va fi nevoie să dați socoteală niciunui serviciu de informații existent. Vă rog să mă ascultați.

La aceste cuvinte parcă predestinate de Mama Natura, zeul Zamolxe și umbra lui Mircea la Cozia, am rămas cu mobilul la ureche, dîndu-le de înțeles celor din casă, inclusiv pisicilor agățate de pervaz și cîinelui de sub mașină, că sunt angajat într-o aventură ce l-ar fi lăsat fără pălărie pe Indiana Jones, fără cisme pe baronul Munchausen și precis fără gît pe răposatul întru mucenicie Constantin Brîncoveanu. Nu l-am mai pomenit pe Mihai Eminescu, nici pe Nicolae Ceaușescu că erau deja super flu pentru o lume a sfinților. Mă bătea un gînd să dau de Mahatma Gandhi, de Margaret Thatcher, dar m-am lăsat păgubaș: simțeam cum mi se descarcă bateria. Nu a telefonului, ci a pismeicărului. Eram în pericol să fac atac de cord la inimă. Speram totuși că nu mi se va rupe jugulara de la picior!

-Ăăăă… Știu eu? Da, cine spuneți că sunteți? Că n-am înțeles de prima dată… Mințeam. Soția deja deschise ușa de la frigider să se-ncălzească.

– Vladimir Vladimirovici Putin.

– E… E…

– Ce „E” omule?

De data asta mîțele fură lovite de cîțiva țurțuri de la rufele ce înghețară instantaneu, băieții o tuliră să se dea cu patinele-n sufragerie unde se instală un mini-baikal autohton. Mirosea a Siberia.

– Încîntat…

Altă minciună. Nici dacă suna Sfîntu Petru pe linie directă nu aveam nevoie de mai mult de 8 secunde pentru a mă reculege. Ca la box. Eram knock-down. Bine că era duminica dimineața. Ce s-ar fi întîmplat dacă glumeții ăștia ar fi sunat cînd eram la biserică. Sau la spital… Mă transferau urgent la infecțioase, să nu se infecteze și alții că ieșea de o nouă Transnistrie. Sau la glumeți. Cine m-ar fi crezut?

– Domnu Alex, trebuie să vă întreb ceva. Ceva ce mă chinuie.

– Aha. Păi…

Era clar că ceva mergea rău în Rusia. Putin să mă sune pe mine? Și cum de știe românește? Românește-moldovenește, tot aia! Ăsta nu-i Putin! Ăsta-i Putin, cum sunt eu Serghei Lavrov! Sau Napoleon. Sau cel mai iubit dintre pămînteni…

– Mă gîndesc să mă căsătoresc cu o româncă…

Nu, de fapt n-a zis chiar asta. De fapt a zis că Elveția-i inspiră teamă că-n Rusia mulți au luat țeapă cu creditele-n franci elvețieni. Și ce dacă de la Napoleon încoace nimeni nu s-a pus cu Elveția? Nici Hitler, nici Stalin, nici papa. Apropo, tot atîtea divizii are papa? Și a mai sporovăit el încolo și-ncoace, cînd aut ăv ză blu îmi spune:

– Domnu Alex, dar cu tezaurul ce facem?

(nu știu dacă va mai urma, dar convorbirea nu s-a terminat aici. nici acolo…)

 

A-nceput sfîrșitul! A cît-a oară…


Am trăit și vremurile cînd corectitudinea politică comunistă te obliga să minți. Sau să îți însușești neadevăruri/minciuni și să le aperi. Marxismul ne-a adus corectitudinea politică în numele poporului, a conducătorului iubit, al partidului unic și al dragostei de patrie ce însemna să fii obedient, să faci toate cele de mai sus și să nu critici nimic, că nu-nțelegi. Ei, cei mari și sfinți într-un fel. cei intangibili și merituoși o făceau pentru tine.

Era o viață ușoară, trebuia să faci ce ți se spune și să-ți maind iuăr biznis. Adică să nu întrebi, să nu-ți bați capul cu de ce, cine, cînd, unde. Observațiile erau inutile pentru că orice observație era bătură cu zece, o sute, de ere nevoie, de interpretări. Ascultarea era nambăr oan. Ordinul se executa, nu se discuta. Întocmai și la timp!

Dar după cum zicea și maestrul vrăjitor mai avansat și trecut în neființă sau la cele veșnice (I.V. Stalin), fiecare poate opta acum, moralul soldatului trece prin stomac. Așa că atunci cînd mîncarea a început să dispară explicațiile nu au mai ținut de foame. Cînd frigul punea o gheață de două degete pe geamurile apartamentului de bloc și condensul înnegrea camerele de mucegai, cetățeanul nu mai aștepta explicații, punea antena pe sîrbi și unguri, doar-doar i-o mai trece de necaz cu un film mai interzis.

Am înțeles c-a venit sfîrșitul a ceea ce unii numesc azi politicăl corektnes atunci cînd minciunile cele mai gogonate erau sprijinite de televiziune, radio, ședințe pecere, utece și alte adunări de partid. Boala a dat într-o oarecare măsură și în biserici, dar individual ne-am ținut bine. Divorțul sau schizofrenia social/individual a ținut pînă-n decembrie 1989. A trebuit să moară oameni ca să terminăm cu corectitudinea politică. Dar unii nu s-au plictisit de ea.

Corectitudinea politică reapare și la noi. Din import. Că negrii nu mai sunt negrii. Sunt africani. Și ăia din Australia ce sunt, australieni? Am înțeles încă din școala generală că indienii din America nu sunt indieni, dar parcă nici americani nu sunt. Sunt băștinași.

Noi nu mai suntem daci, nici traci. Dar cu toate că suntem români din România, mai suntem bănățeni, bihoreni, moldoveni, timișoreni și alte nații. Dacă ar trebui să fim corecți cum ne-am spune? Cum ne-ar chema?

Cum te cheamă? Soarbe-zamă!

Noroc că nu suntem așa de sensibili!

Și cu religia, cam tot așa. Să dezvolt?

Acuma ăștia de la OUP s-au gîndit să scoată porcul dintre viețuitoare, iar HarperCollins Israelul de pe hărți. Ca să nu jignească pe cine? Realitatea jignește? Ueiki-ueiki! Dar pe Dumnezeu nu-l jignește că una dintre viețuitoarele sale este obliterată? Sau Allah n-a creat porcul? Satana l-o fi creat?

Și evreii cine i-a făcut? Coranul, Biblia, Allah sau YHWH? În cazul în care chestiile aste de mai sus continuă, cele două publicații dau dovadă printre altele de lăcomie și prostie crasă.

Adevărul contestat de OUP și HarperCollins nu trebuie apărat. El este evident. Dar trebuie amintit cu orice ocazie. Pentru că un adevăr uitat nu e bun de nimic. Corectitudinea comunistă a fost debordată violent. Oare cum se va ajunge la debordarea unei corectitudini politice, religioase și mercantile?

Meic ă ghes?

Doamne, parc-a început sfîrșitul!

Poate-o fi ultimul!

Bucureștiul nu merită o liturghie!


Se povestește, dar nu este adevărat, că regele Henric IV ar fi spus că Parisul merită o liturghie. Parisul nu voia un rege hughenot la circa 20 de ani după noaptea Sf Bartolomeu. Catolicilor le era teamă de răzbunarea hughenoților.

Adevărat sau ba, Parisul a meritat, cu cîteva secole în urmă o liturghie în umbra nopții Sf Bartolomeu. Ce nu face cineva să pună mîna pe putere? Este permisă trecerea unui rege de la secta calvină la cea catolică? De ce? Cum? În ce condiții? În beneficiul cui? Multe ar fi de dezgropat, dar dincolo de întrebări se pare că 80% din populația Franței a dus-o mai bine sub noul rege. Sperăm și noi?

Acum întrebarea este De ce ar trebui hughenotul (lutheranul de fapt) Iohannis să facă cadou o liturghie ortodoxă unei Românii în care ortodoxia și în general religia creștină, este maimuțărită de mai toți politicienii? Inclusiv de cei aflați la Mititica. Și asta chiar dacă Bucureștiul a fost supranumit Micul Paris.

În primul rînd, nu există un precedent al președinților. Iliescu era, după cum el însuși mărturisea, liber-cugetător, adică ateu. Nu s-a convertit la ortodoxie. A fost destul că era român. Îl credeam de bună credință în decembrie 89, ca și toți pesediștii și generalii ce l-au proptit în funcție.

Mă gîndesc că ar trebui o judecată, un serial cu avocați, un săpun televizionist ca să fie dezbătută necesitatea convertirii unui luteran neamț ce deja a ajuns președintele unei nații eminamente (era să zic agrară, dar m-am abținut…) ortodoxă.

Din pî de vedere tehnic, nu cred că poate fi vorba de un nou botez. Botezul lutheran nu este un simbol, nici doar un act de cult. Este un sacrament și este de obicei administrat copiilor curînd după naștere. Deci, nu va fi nevoie de un alt botez, ortodox, pentru că botezul nu este repetabil. Adio botez cu președintele!

Imaginați-vă ce de selfie am fi văzut! Cu părintele, cu mitropolitul, cu patriarhul, cu alți trepăduși… Cu nașii!!! Cine ar fi ăștia? Mari ortodoxi? (Așa cum scriu unii ce nu-s…)

Deci și prin urmare, în caz că vrea să se facă ortodox, președintele Iohannis va fi ortodoxat la fel ca și alt creștin: în privat sau nu, după liturghie.

Dar se pune întrebarea: Este oare necesar?

În secolul 18 răsculații lui HC și C îi botezau pe nemeșii prinși. Ca să-i mîntuie? Sau ca să-i „mîntuie”? Care o fi grija celor ce vor cu d-a sila să-l facă pe Iohannis ce nu e? Să-l mîntuie sau să-l „mîntuie”? Grija pentru sufletul neamțului mă emoționează pînă la lacrimi. De compasiune. De cît sunt unii de curați și bine-intenționați.

În ajunul primei votări am vorbit discuții cu niște prieteni foarte ortodocși. Dar prieteni. Îl voiau pe Ponta. Io nu. Ziceau că Iohannis nu-i român. Și io i-am cealăngit cu comunismul. De ce ar trebui să ne asumăm o orientare de stînga acum, cînd în România nu a fost vorba de așa ceva înainte de 1944? Dacă nu avem impuneri străine din est, de ce să mergem tot spre stînga conform tradiției comuniste impuse împotriva spiritului național român. Am rămas fără răspuns. Eu am votat și am cîștigat. Poate ei au trecut în opoziție.

A fi cetățean modern nu înseamnă a fi de o religie sau alta, ci a urmări binele cetății. A fi burghez. Nu burjui cum ne înfierau comuniștii și uneltele lor. Cetatea sau burgul dă un raison d’être în Europa mea. S-au dus colhozurile, sovhozurile, și alte importuri contra naturii. Românul nu e sovietic. Nici în Muntenia. Nici măcar în Moldova. Sau mai ales nu în Moldova. Ne-am săturat. Liturghia roșie la coșul de gunoi al istoriei!

Deci, Bucureștiul nu are nevoie de o liturghie. Fiecare poate exista, poate alege și poate fi ales așa cum ființează.

Ponta, pomenile și babele ex-comuniste


Lozinca zilei: Pomanagiii au trădat!

Ponta a pierdut pe mîna lui. A dat pomeni și celor ce n-au cerut. Mă întreb dacă o fi obicei ortodox… A crezut că-i merge. Ar fi trebuit, dar nu și de data asta. S-a scris istorie. (Ortodocșii au votat un lutheran. Ba chiar un neamț! Ce mai cînta tipul Deșteaptă-te române! Și ne-am deșteptat.)

Dar dincolo de pomenile acceptate și de cele neacceptate, mă întreb care este nota de plată? Și cea mai bună chestie este că acum tot guvernul Ponta o va achita. Nu e de vină Iohannis pentru ce găurile făcute de Ponta.

Mă întreb cum se simte Ponta acum. Care-i este filingul? Să dai, să dai și să dai degeaba! Spune statistica că mediul rural a votat Iohannis? Babele alea de 80 de ani de care ne plîngeam că-s niște comuniste demente, debile, debusolate? Jos pălăria!

Dacă diaspora a fost împiedicată să voteze, nu același lucru se poate spune despre nană Katița. Pînă și Moldova s-a deșteptat. Așa că președintele ce unește nu este cel al pomenilor, ci Iohannis.

 

Luna de miere și Apocalipsa după Iohannis


Extaz pentru Iohannis și susținătorii lui. Eu sunt așa, mai temperat sau dacă vreți, flegmatic. Logic trebuia să cîștige. Tot logic, trebuia să nu cîștige. Pînă la urmă îmi place să cred că a cîștigat pentru ceea ce este, crede și reprezintă. Fără popîndăii din spatele lui.

Dar dincolo de extaz, începe luna de miere care se va termina. Îmi aduc aminte toate dezamăgirile de după victorie lui Constantinescu. Și nu numai. Șobolanii, nu popîndăii au ieșit la suprafață. Ce n-aș da să nu se mai repete… Dar bineînțeles acum situația e mult mai complicată. Cu Senatul. Cu Camera Deputaților și cu guvernul. Unde mai pui de oscilațiile tradiționale.

O să-l ia în brațe pe Iohannis și cine nu crezi… Să vedem ce spune Mihai, ce spune CVT, Kunor și marțofoii de pe la tembeliziuni.

Dar îmi mai place să cred, cel puțin pentru o zi, două, că a învins România bunului simț, a corectitudinii, a lucrului bine făcut. dacă chiar există așa ceva în țara noastră… Să sperăm că nu vor fi prea multe negocieri. Sau chiar deloc! Să sperăm că plagiatul va fi plagiat și nimic altceva. Cu furtul rămîne furt. Că mita și corupția e tot mită și corupție în teorie și practică și că toate acestea vor fi sancționate, nu acoperite.

Să sperăm că după luna de miere va urma altceva decît Apocalipsa după Iohannis.

Care ar putea suna cam așa: alegerea lui Iohannis a dezvăluit adevăratele intenții ale Germaniei la granița de vest a lui Putin.

Să continui? Mi-e frică… Nu-mi place să cred asta.

Bantustanul Moldo-Vlahiei


Nu știu prea bine de ce am ales titlu ăsta, da sună bine! Un pic cam jignitor. Poate prea mult.

S-a tot spus că noi ăștia d-aici din Transilvania ne simțim superiori. Cînd am făcut armata la Tecuci ne simțeam inferiori. Față de toți moldovenii și regățenii. Aveau ei grijă de asta.

În ce constă atunci superioritatea noastră?

În nimic românesc. În ocupația austriacă de pe la 1700. În respectul celor din sud și est față de chestiile ungurești.

În moștenirea asupririi străine de peste 900 de ani. A superiorității sașilor și șvabilor. Cu bresle. Cu cetăți. Cu KK Obergymnazium.

Ne-au civilizat. La fel și ungurii. Culmea, ne-au apropiat de Roma.

Dacă mergi într-un oraș din Transilvania vezi că centrul este istoric. Poate chiar medieval. Nu numai metereze ruinate ca în alte părți. Nu doar biserici ridicate în fuga dintre bătălii. O altă optică. Se simțeau la ei acasă. Noi eram în bantustane.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Și iar s-au schimbat. Și iar s-au mai schimbat. Ca pe vremea turcilor. Nu mai punem cărămidă pe cărămidă că iar se dărîmă.

În 90 am crezut că am scăpat. Apoi în 1996 am zis că PSD-ul se va desființa. Și în 2000 am văzut din nou roșu-n fața ochilor.

 

Și acum după 14 ani, iar se înroșește.

Noi am rămas albaștri. Dar mai avem un tur.

Mă uit la Moldova și la Muntenia ca la un bantustan. Nu al nostru, al roșilor. În 1918 noi am fost eliberați de ei. Poate a venit timpul să-i eliberăm și noi pe ei. Pe 16.