Muzică şi muzică


Nu pretind că sunt un specialist în domeniu. Nu am fost şi nu sunt. Am făcut pian la şase ani, dar nu eram un talent ce merita investiţia. Aşa că nu am mai continuat. Apoi părinţii m-au înscris la şcoala populară de artă. Good joke! Am fost de vreo cîteva ori, am învăţat teorie şi cam atît. Eu voiam la pian, la vioară mă voia „pila” cu care discutase tata. Am rămas la vioară, dar am plecat cu toată familia undeva într-o staţiune balneară, aşa că am reapărut doar la examen. Am fost şi la examen. După ce am ieşit tata mi-a spus:

– „Înaintea ta a fost un copil pe care l-am auzit cum a cîntat prin uşă. Pe tine nu te-am auzit deloc.” Era perfect adevărat. Le-am cîntat mai în şoaptă celebrul şlagăr al copilăriei, învăţat pe la patru ani, „Raţa trece Dunărea!” Eram paralizat de frică în faţa comisiei formată din vreo cinci adulţi, nişte căpcăuni ce voiau să mă mănînce de viu, nu să testeze abilităţile mele în domeniu muzicii. A fost ultima întîlnire cu muzica de performanţă. Dar nu ultima din viaţa mea.

Cea mai hazlie dintre ele a fost prin clasa a doua sau a treia cînd la „Muzică” am învăţat Hora Unirii. Am fost scos la „răspuns”. Am început să cînt şi cînd colo, spre hazul întregii clase în loc de „Hai să dăm mînă cu mînă cei cu inima romînă…” a ieşit „Hai să dăm mînă cu mînă cei cu patru la romînă şi cu cinci la geo…”. Învăţătorul să cadă pe spate de rîs. Mi-a mai dat o şansă. Am profitat de ea şi la a doua strofă era să continui cu  „Să-nvîrtim hora unirii pe marginea farfuriei…”, dar m-am oprit la timp. Am luat 9.

Apoi, într-a cincea am făcut muzică cu Moş Ageu, pe numele său adevărat Ageu Sever. Îi fusese profesor şi tatălui meu la Liceul Comercial. Avea un indicator de lemn cu care indica măsura şi ne altoia atunci cînd o luam razna. Cîteodată pentru acelaşi scop folosea un liniar destul de gros. Din cauza acestor instrumente diabolice colegul meu de clasă Velin Mircea îl poreclise Aghiuţă. Făceam muzică în Sala festivă a liceului, aşa că îl pîndeam să vedem dacă vine. Atunci ne fugărea pe toţi. Ne arăta el „Aghiuţă”! Eu învăţam pe de rost solfegiul şi ca să nu mă încurc îl cîntam cu partitura pusă invers. Dacă încercam să folosesc partitura eram pierdut. De, eram timid!

Apoi a venit o profă tînără ce ne-a plăcut. Am început să am note mai bune şi discutam despre compozitori. Fără nici o legătură cu muzica, profa a dispărut pentru o lună-două. Apoi a revenit cu nasul drept: îşi făcuse o operaţie estetică. Eram fascinaţi de nasul ei cel nou. La fel şi ea.