Nazismul și pesedismul


Acum ceva timp am citit pe un blog de istorie o întîmplare adevărată povestită de un american. Întîmplarea era despre un reporter american de război și despre una dintre fotografiile sale. Am căutat-o pe net ca să nu o redau eu și să fie mai veridică. N-am găsit fotografia pe Google. Încerc aici să o redau fără să intru în groaznicele ei amănunte.

Un reporter, corespondent de război sau pur și simplu un fotograf al armatei americane ajunge într-un orășel german în Al Doilea Război Mondial. Acolo dă peste cadavrul unei femei, evident germane, și este îngrozit. Nu mai știu dacă conversația ce a urmat a fost una imaginară sau nu. Cert este că la mijloc era miza realului, al adevărului și a realității. El imortaliza ceea ce s-a întîmplat și ca atare, nu avea voie să modifice scena. Fotografia trebuia să imortalizeze realitatea așa cum era. Fotografia era un document și de aceea nimic nu trebuia alterat, modificat, înfrumusețat sau schimbat. Războiul era război.

În cazul de față era vorba de o femeie omorîtă de americani. Dar nu era doar omorîtă. Era omorîtă și avea o baionetă înfiptă adînc acolo unde numai un sadic ar fi înfipt-o. Femeia era relativ tînără, blondă, frumoasă și foarte bine îmbrăcată. Pe deasupra avea asupra ei o insignă a partidului nazist. Omului nostru a-nceput să-i fiarbă sîngele-n vene la vederea unui tablou atît de macabru. Cu de la sine putere și încălcînd propria-i deontologie a pus mîna pe baionetă și a scos-o.

Doar că a fost văzut de alți soldați americani care i-au povestit cum acea femeie orbită de nazism a deschis focul asupra lor și le-a omorît – nu țin minte dacă a fost unul sau mai mulți camarazi – într-un oraș care deja se predase. Ca urmare ei au omorît-o și s-au răzbunat înfingîndu-i acea baionetă.

Deci era vorba de luna aprilie 1945, Germania, o nazistă fanatică și moartea ei cu cadavrul batjocorit.

Și acum probabil că va întrebați ce legătură are asta cu luna noiembrie 2019, România și cu PSD-ul. Are pentru mai multe motive.

Unul dintre ele este că după ce reporterul nostru a auzit ce s-a întîmplat deontologia meseriei lui l-a obligat să refacă scena amorului așa cum era la origine. A fost nevoit, ca să rămînă cine era, să înfigă în acea femeie baioneta acolo unde fusese. Groaznic. Dar așa se întîmplă atunci cînd treci peste propriile-ți limite.

Reporterul a refăcut scena pe care o alterase. A rămas cu coșmaruri.

Un altul este Germania nazistă a fost învinsă nu datorită bunei organizări, a operațiunilor coordonate și a unui mai bun potențial al Aliaților, ci datorită urii degajate de ea, de partidul nazist, de Gestapo, SS și de lagărele de exterminare. Deși civilizată, mare, puternică și inventivă, condusă de un caporal nebun a sucombat în fața frontului comun făcut pe plan mondial. Rînd pe rînd aliații i-au căzut și a rămas singură împotriva tuturor. N-a vrut să se recunoască înfrîntă cînd cursul războiului s-a schimbat, dar a trebuit să capituleze necondiționat cînd liderii ei naziști se sinucideau.

În urma acestei stări de fapt nazismul a fost judecat și condamnat la moarte. Public. Pe plan mondial. Ireversibil. Dramatic. După cinci ani de război.

Ne aflăm și noi în fața unei astfel de schimbări dramatice. Doar că unii dintre noi nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă dramatismul schimbării. Cu atît mai mult cu cît bagatelizînd votul de duminică schimbarea s-ar putea să nu se producă. Pesedismul trebuie învins definitiv, la fel ca și nazismul!
Un alt motiv ar fi că de ceva vreme ne confruntăm cu fake-news-uri la greu ce o arată pe o altă femeie, tot blondă, tot învinsă, dar ca prim-ministru, în alte ipostaze decît cele autentice, adevărate. Mîini dibace, profesioniste, bine plătite invadează internetul cu cît este ea de bună, credincioasă, miloasă și interesată de soarta românilor. O dac-ar fi așa!

Un alt motiv este că aceleași minți și mîini ce modifică realitatea Vioricăi Dăncilă, modifică și realitatea contracandidatului său, Klaus Iohannis. Dacă în favoarea sa se intervine pozitiv, tot în favoarea sa se intervine negativ asupra contra-candidatului. Iar se alterează realitatea. Ce mai deontologie! Pesedismul își arată jegul sub nume diferite. Eu le-am interzis reclamele. Pentru că n-am votat PSD. Pentru că nu votez PSD.

Din aceste motive și din multe altele pe care le știm și nu trebuie să le bagatelizăm, pesedismul trebuie să dispară ca nazismul! Să-l omorîm prin votul de duminică ca să nu înfingă cineva baioneta mai tîrziu.

Atenție, PSD nu s-a predat!

În loc de proteste: întrebări despre libertate, muncă, democraţie şi Dumnezeu


Probabil există destui gîndirişti care ar afirma că în limitele raiului Adam şi Eva, şi deci şi ei, s-au simţit închişi, limitaţi, lipsiţi de libertate. Nu tu descoperirea eului, nu tu experienţe negative cu care să dea buzna în zona interzisă, nu tu pic de dezmăţ. Cu toate astea, dacă stau să mă gîndesc mai bine, în rai exista doar o singură interdicţie. Culmea! Unde aţi mai pomenit în întreaga istorie o societate omenească să aibă 1, una bucată interdicţie?  Ei, o fi legea lui Dumnezeu exprimată pozitiv în două, chiar într-o poruncă, dar, dacă ne uităm la metodologia punerii în practică, vom vedea că firma de avocaţi Moise & co, şi după ea Pavel & co, au cam exagerat.

Şi o dată interdicţia călcată, cei doi au fost blestemaţi să muncească. Va să zică de ce? Acuma erau liberi şi blestemaţi, puteau munci după puterile lor pentru a realiza ceea ce şi-au dorit: să fie ca Dumnezeu. Chiar aşa? Mă întreb cine a pus la ieşirea din rai lozinca „Arbeit macht frei”? Spre deosebire de nazişti unde lozinca se citea intrînd, de data asta ea se citea ieşind.

După ce şi-a dat puţin cu pumnii în cap ca să se orienteze, cuplul generic s-a pus pe treabă. Curînd rezultatul libertăţii se va vedea tot în domeniul pumnilor lui Cain şi Lameh. Unii se credeau mai liberi decît alţii. Vom vedea că istoria se repetă.

Omul a vrut să fie mai liber şi i-a pus pe alţii să muncească în locul său. Pur şi simplu nu era satisfăcut cu animalele care nu puteau face decît munci brute. Adică era putere, dar nu era creier, fineţe, comunicarea era de tipul hăis-cea, şi întreţinerea o făcea tot el. Aşa că a inventat robii sau sclavii. Omul stăpîn era într-un fel dumnezeul sclavului, acel om ce devenise animal sau mai rău, obiect.

Apoi, omul a inventat maşina. Dar maşina nu lucra singură şi s-a ajuns la alte complicaţii. Acum unii se întreabă dacă nu cumva omul a devenit sclavul maşinii… 

Sclavii s-au săturat de multe ori să muncească pentru diverşi faraoni de pe Nil sau de aiurea, aşa că au decis să schimbe ordinea firească şi să devedească lumii că puterea sunt ei. Peste veacuri unul mai cu moţ ce se credea soarele de pe cer, va exprima acest adevăr încapsulînd tot poporul şi toată ţara în augusta sa persoană spunînd „L’etat c’est moi!” Peste cîteva secole această afirmaţie a fost tradusă şi în limba română: „Cinei harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gîndeşte…” ce contrasta cu lozinca de inspiraţie fesenistă: „Noi (adică ei) muncim, nu gîndim!” Ca la noi, la nima!!!

Grecii au inventat un concept nou, democraţia, pe care chiar l-au pus în aplicare, evident nu pentru foarte mult timp. Dar microbul a prins. Puterea celor mulţi a dus la răscoale, revoluţii şi iar revoluţii. Pînă şi musulmanii care sunt adepţii supunerii necondiţionate s-au dedat la fel de fel…

În secolul XIX cîţiva mai deştepţi, susţinători ai celor ce îi voiau ca Adam şi Eva să fie eliberaţi din paradis au tras concluzia că „Munca l-a făcut pe om”, insinuînd că în lipsa lui Dumnezeu, maimuţa s-a apucat de joacă şi uite aşa a creat un obiect, procesul denumindu-se „muncă”, ce s-a desfăşurat conform unei „gîndiri” ce a dus la apariţia unei „conştiinţe”. În urma acestui proces teribil de şi traumatic, extenuant al creaţiei, biata maimuţică şi-a pierdut (chipurile!) …coada, cîştigînd cîţiva cromozomi, mersul biped şi un creier ceva mai mare. Maimuţa s-a eliberat. Vorba vine, de cine? De maimuţoi, de tigru, de bursa bananelor, de şarpe sau de evoluţia speciilor?

Cum te putea elibera munca, cînd ea a apărut în urma alungării din paradis? Păi munca te poate elibera de sărăcie, îţi poate da o anumită libertate economică, dacă munceşti ai cu ce să trăieşti şi poţi studia, călători, poţi schimba banii obţinuţi în ceva ce îţi lipseşte, te poţi „distra”. Uneori cu banii îţi poţi cumpăra sau menţine libertatea, dacă nu toată, cel puţin parţial, plătind tribut ungurilor, turcilor, polonezilor, ruşilor, nemţilor, femeiului, uniunii europene şi aşa mai departe.  

„Arbeit macht frei” a fost unul dintre sloganurile de marcă ale nazismului concentraţional. Intrai pe poarta lagărului şi temerile ţi se potoleau cînd dădeai de lozincă: dacă munca te face liber, atunci vei munci cu sîrg pentru că există doar o cale pentru recîştigarea libertăţii. Să nu uităm însă că de cele mai multe ori eliberarea venea atunci după ce sufletul îţi părăsea trupul evaporîndu-se în văzduh prin coşul crematoriului. Pentru cei din afara lagărului a fi loial partidului şi conducătorului unic devenea o garanţie (e drept destul de relativă) pentru asigurarea unei libertăţi restrînse în cadrul sistemului.

De partea cealaltă a extremei politice trudeai pe ogoare sau în uzine pentru o viaţă mizeră sau dacă nu îţi convenea plecai (dacă mai apucai) în Gulag la munca silnică din care te eliberai după mulţi ani dacă regimul avea impresia că erai recuperat şi meritai să fi liber, adică liber în acea nelibertate liber consimţită. Bineînţeles, dacă nu sfărşeai îngheţat pe undeva. Libertatea proletariatului se definea în detrimentul burgheziei şi aristocraţiei, a duşmanului de clasă şi transforma întreaga ţară într-o închisoare în care gratiile erau puse la graniţe.

Ambele societăţi au avut mase de oameni care au acceptat întregul sistem susţinîndu-l cu preţul libertăţii sau chiar al vieţii. Milioane de oameni au murit luptînd pentru libertate sau au căzut victime acestui conflict. Omenirea a traversat o perioadă traumatică căutînd să definească şi să impună bunul cel mai de preţ după umanitatea în sine: libertatea. Pentru că în esenţă despre asta este vorba cînd vrem să fim fericiţi. A fi liber înseamnă a fi fericit şi a fi fericit înseamnă a fi liber.

De fiecare parte a extremelor baricadei politice exista un concept al libertăţii şi a lipsei acesteia, insistîndu-se pe libertatea grupului şi limitarea liberăţii individului. În scurt timp a devenit clar pentru cine voia să vadă că ideologia marca strict limitele libertăţii definind adevărul, nu invers. Astfel că aşa cum era de aşteptat, cele două ideologii au intrat în conflict direct. Atît fascismul, cît şi comunismul susţineau un paradox: puteai să fi liber fără să te bucuri de libertate, sau să fi închis şi fericit.

Pentru a ajunge însă la libertatea individuală şi la a-ţi face cheful sau damblaua fără a aduce atingeri libertăţii altui individ trebuie să existe nişte limite valabile pentru toţi indivizii. Nu poate să îţi vină cheful să vînezi unde vrei tu, ce vrei tu şi cu ce armă vrei tu, pentru că s-ar putea ajunge la unele exagerări. Unii ar vîna o sută de iepuri cu toate că pot mînca doar unul sau ar pescui cu curent electric sau cu dinamită cînd oarece semeni de-ai lor ar vrea doar să facă o baie bună în aceiaşi apă, în acelaşi loc şi timp.  Ca urmare, este de preferat ca limitele libertăţii să fie bine definite pentru a nu-i afecta pe cei care nu vor să fie la fel de liberi sau de fericiţi ca mine sau ca tine. Dar şi aici mai este de discutat pentru că putem să fim de acord cu principiile, dar unii să le cadă victimă din exces de zel, prostie sau pur şi simplu datorită ambiţiei altora. Alţii preferă ca limitele libertăţii lor să fie cît mai larg definite, avînd ei înşişi grijă să nu le depăşească şi să trăiască în bună înţelegere cu aproapele şi implicit şi cu Dumnezeu. Asta ca să nu credeţi că l-am exclus din ecuaţie.

Dar cum se poziţionează homo religiosis în această afacere? Păi, pe vremea lui Hitler, unii i-au comunicat că nu el defineşte libertatea conaţionalilor săi, cu atît mai puţin limitele adevărului. Alţii l-au confundat pe Hitler cu Dumnezeu. Parcă totuşi Dumnezeu n-are mustaţă… Timpul, acest ceva ce nu există, dar de care ne lovim toţi, a demonstrat încă o dată că Hitler et co nu au avut dreptate. Mai greu a fost cu comunismul (de fapt încă e greu cu comunismul, acest demon cameleonic) pentru că şi-a însuşit (în mare parte ca şi nazismul, o altă religie seculară) elemente specifice creştinismului pe care le-a personalizat şi le-a globalizat aidoma unei religii universale.

În cele din urmă, cel puţin practic, timpul i-a venit de hac şi comunismului. Lenin e tot în Piaţa Roşie, Stalin nu se mai întoarce, Mao se uită la noi doar din tablouri şi fotografii. Nu-l mai amintim pe Ceauşescu sau pe Pol Pot. Pentru că a vrut să fie şi duşmanul de moarte al creştinismului (o religie universală – spre deosebire de nazism sau fascism, ce propagau antisemitismul, perceput în general ca fiind o formă de rasism), comunismul a rămas în conştiinţa multora ca o ideologie umanistă, pozitivă, aplicată prost; s-a inoculat ideea că, în alte condiţii, cu alţi conducători, comunismul ar fi viabil şi ar genera fericirea mult visată în care fiecare va munci după posibilităţi şi va fi recompensat după nevoi.

Cît despre creştinism, cînd el este confundat tot cu o ideologie în care trebuie să te supui liderului unic şi să împlineşti în mod obligatoriu toată legea scrisă, nescrisă sau închipuită, nu e de mirare că începi să te întrebi dacă nu cumva pe frontispiciul bisericilor nu citeşti (cel puţin printre litere) acelaşi slogan ne-eliberator „Arbeit macht frei”! Asta în cazul în care nu ţi se spune clar şi răspicat acest lucru. N-am înţeles de ce se întorc unii la lege după ce Isus Cristos a venit să le ofere libertatea. Oare de ce s-a ţinut conciliul de la Ierusalim referitor la libertatea neamurilor? Cu toate acestea după sute de ani de creştinism multe din practicile creştine s-au întors la iudaism. Cu atît mai ciudat cu cît Templul şi preoţii iudei au dispărut. Mare semn de întrebare.

În fine trăgînd o linie peste eforturile omului de a-şi asigura libertatea şi fericirea în eterna sa căutare a adevărului, nu pot uita dezamăgirea lui Martin Luther, călugăr augustinian autosechestrat în mănăstire, predînd cursuri de Scriptură. După ani de frustrări şi dezamăgiri pentru că nu ajungea la neprihănirea lui Dumnezeu, a ajuns în cele din urmă la Romani, ceea ce a declanşat criza: nu poţi să fi mîntuit prin propriile tale eforturi. Are Sola fide, sola graţia şi sola scriptura vreo legătură cu „Arbeit macht frei”?

Democraţia actuală din România însă e una ciudată: vrem politicieni cinstiţi într-un sistem necinstit. Vrem muncă, dar fără putere. Poate că cei ce muncesc ar trebui să treacă mai des pe la cabina de votare, să demonstreze că nu banul, berea sau micul îi schimbă concepţia despre libertate, fericire şi muncă. Şi ar fi cazul ca biserica, indiferent care ar fi aceasta, să se trezească pentru a nu fi măturată de pe scena istoriei aşa cum s-a întîmplat atunci cînd nu a luat poziţie. Cîrdăşia bisericii cu banul, cu puterea şi cu abuzul nu poate previni surpriza limitării sau chiar desfiinţării ei. Moda construirii de catedrale, chiar de ar fi pentru mîntuirea neamului, ar trebui să ia sfîrşit. De la ce să fie mîntuit neamul acesta decît de la necredinţă, sărăcie, corupţie, sete de putere, dezmăţ, minciună şi ura faţă de aproapele. În viitor oare ar fi o surpriză ca cei ce stau la cozi la moaşte să rupă din cărămizile bisericilor pentru a le arunca împotriva unui dumnezeu care nu este Dumnezeul care mîntuie de toate aceste racile?