Tanti Milly şi teroriştii


http://blog.seattletimes.nwsource.com/antagonisticink/2008/03/elf_members_are_terrorists.html

Era o zi însorită de septembrie. Cucuruzul se cocea fără să protesteze, copiii încă se mai jucau fără să se gândească la deschiderea anului şcolar iar noi, eu, soţia personală şi copiii aferenţi, Marcus şi Vlad încercam să terminăm masa de prânz cu teveul deschis la un program anonim de o importanţă vagă pentru cultura personală. Deodată anunţul strident al ştirilor cu breichingnius; pe imaginile ce ne intrau bezmetic în casă, prezentatorul declară cu o voce alarmantă:

          “Întrerupem programul nostru obişnuit cu aceste imagini sienen al unuia dintre gemenii niuiorkezi lovit de un aparat de zbor neidentificat…”

Am rămas cu gura căscată, în secunda următoare aruncându-ne în comentarii care mai de care mai savante dar continuând să mâncăm de data asta febril, de parcă am fi schimbat brusc anosta masă de prânz cu vreun restaurant şic, chiar din …Niuiorc. În momentul următor apariţia unui al doilea avion de linie ce se înfipse în Geamănul neatins se combină cu intrarea intempestivă a unei alte ţinte mult mai reale şi mai apropiate în vizorul personal.

          Iese apa!!! So rupt ţava!!!

Cu tot dramatismul situaţiei interne americane şi cu eventualitatea unui al treilea război mondial undeva pe “ţava” relaţiilor internaţionale, am izbucnit ca ars de una din flăcările celor câtorva mii de litri de kerosen ce mistuiau păguboasele clădiri americane:

          Indie s’o rupt, bat-o vina dă ţavă, că doar nu dau americanii pă noi amu?

          Apu drept la uliţă s’o rupt şi nie inundă!

Tanti Milly, intrată ca alcaida-n blocurile turn îşi lansă atacul asupra telefonului personal, cu singura rochie de stambă ce a supravieţuit regimului defunct şi cu singurii dinţi (din faţă unul de sus şi unul de jos) cu care părea că ameninţă nu numai existenţa noastră, ci tot universul.

          Vecine, dacă nu daţ telefon la uzână să închidă apa, nie strică căşile di tăt şi nie pică şi stâlpu de curent pă noi şi nie omoară – murimmmm!!!

Pus în faţa unei dileme ce o întâlneşti o dată la o sutăcinzecişitrei de ani, opt luni, patru săptămâni şi exact două zile la ora zece dimineaţa, am deposedat-o pe tanti Milly de telefonul personal, am apucat cu cealaltă mână cartea de telefon şi cu ochii la ecranul cu primul Geamăn aflat în stare de colaps dinamic, am urlat la rându-mi la nevastă:

          Ochelariii!!!

Marcată şi ea de dramatismul internaţional cu efecte atât de rapide pe plan intern şi de şuieratul vorbelor compostate de cei doi dinţi malefici ai vecinei noastre, fostă femeie de serviciu sub regimul de tragică amintire la cel mai dat în… liceu din Arad, nevastă-mea îmi intinse ochelarii. I-am înşfăcat mecanic şi cu un gest à la Anthony Hopkins i-am plasat undeva pe chelie, pe ochi, pe deasupra urechilor, în fine, pe nas. Am remarcat imediat că perfizii terorişti lansaseră atacul pe fondul unei ceţe locale ce făcea imposibilă citirea numelor abonaţilor telefonici.

          “Un astfel de atac coordonat poate fi doar opera unui stat cu o capabilitate…”

Căutând febril o oarece uzină de apă în amărâta noastră comună tresăream la ştirile ce bântuiau televizorul pe toate canalele, româneşti, nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti. Ceaţa locală ce se agrava era peste tot şi încrucişarea tirului verbal al vecinei noastre cu cel al crainicilor de toate limbile mă făcea să cred că ne-a sunat ceasul din urmă.

          E sfârşitul lumii! Cu această descoperire fatidică mă întorc cu cartea de telefon într-o mână şi cu telefonul într-alta, ridicându-le înspre cer într-un gest de neajutorare supremă:

          Doamne, apără-ne!

În acelaşi moment tanti Milly şi soţia proprie se întoarseră spre mine surprinse de o profeţie atât de apocaliptică, dar atât de în ton cu evenimentele atât interne cât şi internaţionale. Marcat de propria-mi sentinţă pronunţată pe tonul lui Ioan Botezătorul (Doamne, binecuvântează-l acolo unde e!) ce anunţa iminenta venire a judecăţii de pe urmă, am remarcat o schimbare sincron, în expresia celor două femei, aproape concomitentă cu un gest de apărarea şi uimire.

          Aaa…lex,  ce-ai păţit?

Într-o fracţiune de secundă, am întors capul spre oglinda din hol şi prin ceaţa ce s-a instalat am observat capul unui presupus terorist ce voia să mă atace cu o armă neindentificată şi ultima ediţie din Pagini Auri. Mi-am ferit capul cu mâinile aruncând cât-colo telefonul şi mai sus-pomenita carte. Aşa am ajuns sa-mi pun mâinile peste “ochelari”. În ecsaimăntul situaţiei n-am observat că în locul ochelarilor de vedere mi-am pus masca de scafandru, o jucărie a fiului meu. Cum am dat-o jos s-a risipit şi ceaţa. Plasticul de proastă calitate meid in Ciaina îmi jucase o festă.

          “ Casa albă a fost evacuată. Eărfors uoan, aparatul Boing 747 este în aer cu preşedintele Statelor Unite, Georj Dabliubuş. În aceste momente, vicepreşedintele a transmis că…”

          Apa, să-nchidă apa, că ne ie căşile!

Prin geamul stil 1959 vedeam cum apa ţâşnea din mijlocul drumului spre liniile de înaltă tensiune ce traversau comuna. Situaţia era critică. În câteva momente se puteau întâmpla nenumărate catastrofe demne de oricare dintre dizaster muviurilor americane. Cert e că nu era un muvi, era realitatea, nu puteam schimba canalul. Şi chiar dacă schimbam canalul era peste tot acelaşi film.

          Uzina de apă? Domle, s-o spart ţava, magistrala către Bobohalba, ne inundă pivniţele, ne…

          Magistrala? Da dă undie şti, eşti expert???

          Sare apa până la firele de înaltă tensiune, omule! Vrei să ţi-o dau la telefon, sau ce? Dacă n-o închizi o să apuci să o vezi în pumni şi palme dă la cei ce n-or mai avea case!

          Pă ce stradă?

          Pă Odi Endre no!

 Mai dură câteva minute până când Terente (pe numele său conspirativ Teri), vecinul ce lucra la uzina de apă dădu fuga la colţ, intră în căminul magistralei şi cu un efort demn de laudă reuşi să închidă vana principală cu o cheie franceză ENORMĂ. Văzând cum jetul de apă scădea drastic Tanti Milly răsuflă uşurată şi căzu pe canapeau din bucătărie epuizată de rezolvarea eroică a situaţiei interne. I-am pus înainte un deţ de ţuică ca pă la noi, dosită pentru vreme de răstrişte. Cum nu bea niciodată singură am cinstit împreună, că de, am trecut şi prin încercarea asta. Marcat de desfăşurarea evenimentelor crainicul concluzionă:

– “Puteţi vedea stimaţi telespectatori cum al doilea turn se prăbuşeşte în urma atacului terorist din această dimineaţă lansat asupra Americii. Se poate spune că lumea nu va mai fi aceiaşi. Dacă până acum Statele Unite nu au fost lovite de bombe, 11 septembrie marchează… Atacul terorist lansat azi va schimba fără îndoială strategia americană de apărare a teritoriului naţional…”

 

Am ieşit afară să evaluam pagubele. Şanţuri pline, drumul prezenta un crater plin cu apă demn de un atac terorist la scară comunală. Noi cu craterul şi apa, americanii cu incendiul, dărâmăturile şi praful.

          Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!”

Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să-i rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să-i aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

          Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen, dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic, cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

          Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

          Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!