Money, money, money…


CHURCH AND MONEY By uber | Business Cartoon | TOONPOOL

https://economie.hotnews.ro/stiri-burse-25018174-unde-ascunde-acum-bill-hwang-investitorul-care-pierdut-20-miliarde-dolari-2-zile-declansand-panica-wall-street.htm?pbox

La 25 de kilometri distanță de centrul Manhattanului, Bill Hwang, CEO-ul Archegos Capital, caută răspunsuri cu privire la una dintre cele mai spectaculoase prăbușiri din istoria Wall Street, relatează Bloomberg.

În domeniul banilor şi a bursei Hotnews ne pune la curent cu falimentul unui creştin ce s-a jucat un pic cu banii altora – vreo 20 de miliarde – şi a dat faliment. Dincolo de falimentul financiar ar fi bine să fie trecut sub tăcere falimentul moral, recte religios al personajului din această poveste cât se poate de reală? Unde şi cum ar putea pune biserica sau oricine altcineva un gard care să nu fie sărit cu atâta uşurinţă de la Dumnezeu la bani? Cât de departe sau de aproape este falimentul personal de cel al instituţiei, nu al celei financiare, ci al celei celeste, Biserica. Se poate vorbi în secolul XXI de un faliment al Bisericii? A existat el dintotdeauna, deci nu se poate vorbi de un faliment? Trebuie reinventată Biserica? Sau trebuie să ne întoarcem la modelul Bisericii primare? Sau la care?

Totuşi legătura dintre finanţe şi succes, Biserică şi bani ar trebui să ne dea de gândit. Unde este acea Biserică săracă sau mai bine zis neinteresată de bani şi de succesul financiar, dar care să aibă un impact real asupra lumii? Nu care cumva Biserica a somat de nenumărate ori cu aplomb: Banii sau viaţa?

Hwang stă pe un scaun alb de plastic așezat pe veranda locuinței sale. Un leagăn stă neclintit în curte, peluza este proaspăt tunsă.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

În pofida tuturor lucrurilor care s-au întâmplat, Hwang încearcă să meargă înainte. Acesta își investește banii care i-au rămas și ocazional trece de cealaltă parte a râului Hudson pentru a lua cina la un restaurant din New York.

El își petrece timpul liber în același mod în care a făcut-o pentru majoritatea vieții sale de adult: rugându-se, citind literatură creștină și ascultând înregistrări ale Bibliei.

Cel mai recent Hwang a citit „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” de C.S. Lewis, un roman satiric în care demonul Screwtape își sfătuiește nepotul despre cum să câștige sufletul unui bărbat.

Hwang și-a numit compania „Archegos”, un cuvânt grec din Antichitate pentru lider sau autor, ca o referință la Iisus.

Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century, Myk Habets (ed) Bloomsbury, T & T Clark Theology, London, New Delhi, New York, Sydney, 2014. xviii + 240 pp. hb. ISBN: HB: 978-0-567-50072-4


Myk Habets (ed.), Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century, Bloomsbury, T & T Clark Theology, London, New Delhi, New York, Sydney, 2014.
xviii + 240 pp. hb. ISBN: HB: 978-0-567-50072-4
Această recenzie va fi publicată, la fel ca celelalte dinaintea ei în Evangelical Quarterly. Prețul cărții este aproape $100 la care se adaugă p & p. Ea există și în variante electronice, cu alte prețuri și cu ISBN-uri diferite.
Cu permisiunea editorului ce se ocupă de recenzii la EQ am tradus-o (fără pretenții) și am postat-o. Nu pot uita că vreme de vreo oră am făcut parte dintr-un grup evanghelic de discuții (încă existent) pe Facebook. Am propus grupului să citim cartea, pe care abia o începusem, dar n-a fost nimeni interesat. Era o discuție despre Trinitate. Cine m-a pus? Cineva întrebase cum s-ar putea explica scurt și logic Trinitatea. Ca urmare a discuției de-a dreptul ciudate cu acest personaj am decis să ies din acest grup la fel de repede precum intrasem.
Morala: teologia nu e totdeauna logică, nici scurtă și nici inginerească. Trinitatea nu poate fi formulată la cerere, în vid, nici măcar scurt și logic pentru al doilea secol al vitezei. După o istorie de 2000 de ani ar fii cam greu. Dar, iată recenzia:
Eram destul de sceptic când am început să citesc această carte. Îmi puneam întrebarea scepticilor din Vechiul Testament: ,,O fi și Saul printre proroci?” – atunci cînd am zărit neobișnuita listă a celor ce au contribuit la scrierea ei. Trei baptiști (de fapt patru, avîndu-l în vedere pe autorul prefaței), un penticostal, un free evanghelical, o episcopaliană, un anglican, un luteran și doi prezbiterieni împreună cu doar doi romano-catolici și doi ortodocși (din care unul grec). Nu m-aș fi mirat să fi dat peste un eseu scris de către o feministă și / sau un emergent.
Apoi mi-am pus fel de fel de întrebări. De exemplu: Cu ce-ar putea contribui ghiveciul ăsta de autori la o dezbatere atît de veche ca filioque? Vor reuși cumva aceste eseuri să ajungă la un happy ending al dezbaterii?
Mai degrabă aș fi apelat la peștișorul de aur sau la duhul lămpii lui Aladin, dacă nu cumva chiar la Dumnezeu însuși pentru a ajunge la o finalizare a discuției. De prea multe ori teologii complică lucrurile în mod inutil, fără să vină cu o soluție ce ar duce la unitate. Dimpotrivă, ei accentuează diferențele și disensiunile.

Dar scepticismul meu n-a fost justificat. Din fericire eseurile nu urmăresc modelul clasic în materie. Și asta din mai multe
motive. Chiar dacă editorul și contribuitorul Myk Habets pare să continue firul volumului anterior pe această temă, și anume să dezbată filioque, el nu se limitează doar la asta.
Evident, vechile divergențe create de filioque au dus la apariția a două tabere. Începute în secolul al VI-lea și încă în desfășurare, în ciuda reconcilierilor încheiate prin concilii ecumenice, dezbateri comune, declarații sau decrete, disputele continuă. Din această cauză cred că filioque așteaptă un personaj ce va rezolva problema în stilul oului lui Columb, adică va sparge oul / problema odată pentru totdeauna.

Mă bucură faptul că în afara unui singur autor romano-catolic ce apără filioque în timp ce încă așteptată apariția unei dezvoltări/rezolvări ecumenice a subiectului, ceilalți autori propun soluții diverse. N-ar fi o idee prea bună să vă stric plăcerea descoperirii lor, după cum n-ar avea nici o logică minimalizarea argumentelor într-o recenzie atît de scurtă.

Dar trebuie să recunosc că am fost încântat să-mi descopăr o reală simpatie pentru unii dintre autori, cu care m-am identificat datorită propriei mele experiențe religioase și teologice. Chiar dacă am avut unele semne de întrebare cu privire la implicarea unor baptiști în acest proiect, mi-am dat seama că a trebuit să trec dincolo de îngustimea educației mele.
În ciuda faptului că este o veche problemă a Vestului, filioque apare în mărturisirile de credință baptiste și penticostale din estul Europei și a altor noi culte care s-au desprins din aceste două denominații.
Trebuie să recunosc, cartea este interesantă. Seamănă cu o povestire despre patrusprezece detectivi ce caută să rezolve o veche anchetă. Există patrusprezece rapoarte ce menționează martori, experți, o sumedenie de probe bune sau false, lansează posibile direcții de investigație în timp ce încearcă să-i dea de capăt anchetei. Toată lumea este în căutarea adevărului, chiar dacă uneori, în mod paradoxal, pare că există mai multe adevăruri.
Evident, cele patrusprezece argumentații sau eseuri nu sunt marcate de o încăpățânare obtuză tipic polițienească, motivată de dorința de a avea dreptate cu orice preț. Noi direcții ecumenice în cercetare și dezbatere împiedică trîmbițarea unilaterală a adevărului, în favoarea sau împotriva filioque.
După 1500 ani de divergențe, de istorie ce nu se poate șterge simplu printr-o simplă cădere de acord cu privire la filioque, s-ar putea însă ca această colecție de eseuri să pregătească calea viitoarelor negocieri, dacă nu chiar negocierilor finale, definitive.

Pe de altă parte, după ce am citit Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century m-am simțit dator să meditez la două întrebări pe care le-ar pune oricine avînd în vedere planeta pe care trăim.
În primul rînd, mă întreb cîți oameni, de pe această planetă marcată de nedreptate, război, criză, progres și dezvoltare, își dau seama de importanța acestui termen exprimat în limba latină? Și în al doilea rând, dacă la un moment dat întreaga civilizație creștină va dispărea și doar această carte va supraviețui, este oare posibil ca cineva să-și dea seama cum era credința creștină dacă ar citi doar aceasta carte despre filioque?
Ca urmare vă provoc să citiți cartea, să meditați și să încercați propriile dumneavoastră răspunsuri. Cine știe, poate ați avea parte de un mare cîștig

Surse medievale despre cei ce mor ca martiri


Mai toate religiile au avut martiri. Chiar şi unele ideologii au avut martiri sau şi i-au confecţionat pentru a manipula masele. Totul a început cu respectarea cu stricteţe a unor anumite percepte. În Daniel ni se spune că împăratul a rămas cu buzele umflate de căldură şi avea vedenii pentru că trei evrei au decis să nu se supună poruncii sale preferînd să moară. N-au murit. Daniel a adoptat nişte lei ca pets ca să le facă în ciudă unora care îi doreau postul. Probabil că testul ăsta ar trebui re-introdus, la fel şi pedeapsa în caz de nereuşită. Cu toate astea, în perioada Ptolemeilor, evreii ce ţineau sabatul şi mureau pentru că preferau să respecte legea în loc să lupte, ridicau evident multe semne de întrebare. Atunci s-a dat liber la martiraj, spun unii, şi la lupta de sabat, şi s-a spus că cei ce mureau se duceau direct, aţi ghicit, în sînul lui Avram. Apoi au apărut creştinii. Isus nu se încadrează la această categorie că nu s-a supus regulilor obişnuite: el a înviat şi s-a ridicat la cer. Dar Ştefan nu l-a mai imitat. Cum el a văzut dincolo de realitatea fizică, aceasta a fost garanţia că cei ce mor ca martiri au garantată intrarea în rai. În perioada ilegalistă a creştinismului, au existat cazuri în care creştinii se ofereau să moară pentru Cristos, pentru că astfel era garantat accesul în rai. Ce să ne mai caute ei şi să ne ascundem, să ne fie frică? Mergem noi la ei şi să vedem dacă au curajul să ne expedieze exact acolo unde vrem noi să ajungem. Le facem în ciudă. Metoda chiar a funcţionat. Parcă Henryk Sienkiewicz a avut un punct de vedere diferit, dar ce să faci, era catolic.

Martirajul islamic a avut o altă nuanţă, fiind setat pe a muri pentru cauza monoteismului arab, şi mai recent a unei concepţii medievale ce a fost distorsionată de extremişti. În fine, în secolul IX s-a pus ordine şi în ceea ce priveşte moartea creştinilor cu arma în mînă pentru extinderea împărăţiei. Iată cîteva documente din acea vreme. Poate ar trebui actualizate.

Medieval Sourcebook: Leo IV (847-855): Forgiveness of Sins for Those Who Dies in Battle With the Heathen

Papa Leon IV, către armata francă: Iertarea păcatelor celor ce mor în bătăliile cu păgînii

Sperăm că niciunul dintre voi nu va fi ucis, dar dorim să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu va fi dată tututor acelora care vor muri în acest război. Pentru că Cel Atotputernic ştie că v-aţi pierdut vieţile luptând pentru adevărata credinţă, pentru apărarea ţării şi a creştinilor. Şi de aceea Dumnezeu vă va da răsplata pe care am menţionat-o.

În Migne, Patrologia Latina, 115: 656-657, and 161:720,

trans. Oliver J. Thatcher, and Edgar Holmes McNeal, eds., A Source Book for Medieval History, (New York: Scribners, 1905), 511-12

Indulgenţa papei Ioan VIII pentru cei ce luptă împotriva păgînilor.

Ioan VIII, tuturor episcopilor din tărîmurile lui Ludovic II (Bîlbîitul)

V-aţi exprimat dorinţa de a afla dacă cei care au murit nu demult în război, luptând pentru apărarea bisericii lui Dumnezeu şi pentru apărarea religiei creştine şi a statului, sau cei care vor fi în aceeaşi postură în viitor, pot obţine indulgenţă pentru păcatele lor. Răspundem cu siguranţă acelora care din dragoste pentru credinţa creştină, vor muri în bătălii luptând curajos împotriva păgânilor sau necredincioşilor, vor primi viaţa veşnică. Pentru că Domnul a zis prin vocea prorocului său:  “În orice vreme se va converti păcătosul, eu nu îmi voi aduce aminte de păcatele sale.” Prin mijlocirea Sf Petru care are puterea de a lega şi a dezlega atât în cer cât şi pe pământ, noi absolvim, cu toată permisiunea toate acestea şi le încredinţăm în rugăciune Domnului.

Medieval Sourcebook: Pope John VIII: Indulgence for Fighting the Heathen, 878

În cele din urmă toate astea ne duc la pămînturi, bani, putere, comerţ şi deci, iarăşi bani. Şi apoi ne duc la chestii mai eficiente cum ar fi ghetouri, lagăre de concentrare, asasinate în masă (ca cel al armenilor) şi justificarea că Dumnezeu este cel care nu numai că ne dă victoria asupra semenului nostru, ci ne asigură că nu am păcătuit cu nimic, ba mai mult am îndeplinit voia lui şi că avem un loc asigurat acolo sus. Hmmm… Recent am citit o carte de mărturii despre holocaustul evreilor români, în Moldova, Transnistria şi Ardealul de nord. Am rămas cu impresia că oricînd se poate reedita aşa ceva. Vorba aia, omul e un animal superior, cel care s-a căţărat cel mai sus pe scara evoluţiei şi este o fiinţă plină de bunătate, compasiune şi grijă faţă de semenul său, de la naştere pînă la moarte. Poate chiar şi dincolo de ea. Cum mă cunosc un pic pe mine, îmi dau sema că nu prea sunt aşa. Cam pe dos. Ei, sunt şi eu modest. Dacă aş fi trăit în alt secol, dacă aş fi avut un pic de putere, dacă… Are vreo legătură cu credinţa, Dumnezeu sau ceva sfînt? Din contră.

Tanti Milly şi teroriştii (uoan)


Era o zi însorită de septembrie. Cucuruzul se cocea fără să protesteze, copiii încă se mai jucau fără să se gândească la deschiderea anului şcolar iar noi, eu, soţia personală şi copiii aferenţi, Marcus şi Vlad încercam să terminăm masa de prânz cu teveul deschis la un program anonim de o vagă importanţă pentru cultura personală. Deodată anunţul strident al ştirilor cu breichingnius; pe imaginile ce ne intrau bezmetic în casă, prezentatorul declară cu o voce alarmantă:

–         “Întrerupem programul nostru obişnuit cu aceste imagini sienen al unuia dintre gemenii niuiorkezi lovit de un aparat de zbor neidentificat…”

Am rămas cu gura căscată, în secunda următoare aruncându-ne în comentarii care mai de care mai savante dar continuând să mâncăm de data asta febril, de parcă am fi schimbat brusc anosta masă de prânz cu vreun restaurant şic, chiar din …Niuiorc. În momentul următor apariţia unui al doilea avion de linie ce se înfipse în Geamănul neatins se combină cu intrarea intempestivă a unei alte ţinte mult mai reale şi mai apropiate în vizorul personal.

–         Iese apa!!! S’o rupt ţava!!!

Cu tot dramatismul situaţiei interne americane şi cu eventualitatea unui al treilea război mondial undeva pe “ţava” relaţiilor internaţionale, am izbucnit ca ars de una din flăcările celor câtorva mii de litri de kerosen ce mistuiau păguboasele clădiri americane:

–         Indie s’o rupt, bat-o vina dă ţavă, că doar nu dau americanii pă noi amu?

–         Apu drept la uliţă s’o rupt şi nie inundă!

Tanti Milly, intrată ca alcaida-n blocurile turn îşi lansă atacul asupra telefonului personal, cu singura rochie de stambă ce a supravieţuit regimului defunct şi cu singurii dinţi (din faţă, unul de sus şi unul de jos) cu care părea că ameninţă nu numai existenţa noastră, ci tot universul.

–         Vecine, dacă nu daţ telefon la uzână să închidă apa, nie strică căşile di tăt şi nie pică şi stâlpu de curent pă noi şi nie omoară – murimmmm!!!

Pus în faţa unei dileme ce o întâlneşti o dată la o sutăcinzecişitrei de ani, opt luni, patru săptămâni şi exact două zile la ora zece dimineaţa, am deposedat-o pe tanti Milly de telefonul personal, am apucat cu cealaltă mână cartea de telefon şi cu ochii la ecranul cu primul Geamăn aflat în stare de colaps dinamic, am urlat la rându-mi la nevastă: