Eu îmi apăr glia și nevoile și neamul?


Citeam împreună cu fiul meu mai mic Scrisoarea II și III. Cîtă actualitate!

Nu cred că a rămas societatea românească la nivelul de acum două secole; păcatul, e mai mare și mai tare. Aceleași metehne ca acum două secole le vedem și azi. Ne sparg televizoarele. Ne umplu ziarele. Ne abundă internetul. Nimic schimbat. Doar că totul e la o scară mai mare, normal.

Dorul după Țepeș e tot acolo. Același. În lipsa lui, bun și Ceaușescu. Pentru unii. Sau Antonescu. Pentru alții.

Extremiști? Extremism?

De fapt admirăm ceva ce nu avem: curajul de a ucide.

La fel ca și cei de pe vremuri, admirăm moartea spusă răspicat. Explicit. O sentință dusă la îndeplinire de eroi.

De conducători ce-au intrat în istorie. Ne-au plăcut sau i-am urît.

Moartea e aceiași în schimb. Dar dacă e trîmbițată în folosulul poporului e înghițită mai ușor.

Să fi scris  Eminescu despre Cotul Donului. Despre Stalingrad. Despre Gulag. Despre închisorile comuniste. Despre re-educare…

Cu toate astea scria cu multă jale despre moarte. De ce o fi înnebunit?

La revoluție au murit cîteva mii de oameni. După 25 de ani ne dăm seama că n-a murit cine a trebuit.

Îți vine să-nebunești. Sau te apuci de scris versuri…

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continuă lectura

Tulburarea apelor


Nu, nu este vorba de Pungești sau despre fracturarea hidraulică, ci de altceva.

Pe vremea lui Ceaușescu un prieten dădu cu ochii la una dintre cozi de o rudă de-a sa, preot ortodox. Îl întrebă ce așteaptă. Părintele răspunse: Tulburarea apelor! Pe lîngă conotația religioasă exista și una politică.

La tulburarea apelor mă gîndesc și atunci cînd văd cîte un flashmob. Locul îngerului l-am luat noi. Totuși rămîne ceva magic.

A doua locație în fața Universității Lomonosov din Moscova exact unde am fost și eu în 1977. Pe trambulină se sărea și atunci, la mica bisericuță din spate dreapta tocmai se căsătoreau doi tineri. Ei uite ce se întîmplă acum!

O completare a istoriei faimei biblice sau al scurtului ghid despre cum să ai succes în viață dacă faci ca ei sau shi mai shi


http://en.wikipedia.org/wiki/Stylites

Cine a devenit faimos în istoria biblică? Toți cei ce nu au dorit. Iată o mare lecție pentru oameni ca Jiji Becally, Mazăre, Fasole, primari, prim-miniștrii și alți președinți de ceapeuri politice. Revenind la prima postare, mi-am adus aminte de Roboam și de neghiobia răspunsului său. Știți voi care! Păi dacă lichida armata de foste neveste și țiitoare ale tatălui său abia decedat obținea o reducere a taxelor cu circa 9,9 procente.

Iona a devenit cel mai faimos plimbăreț al epocii antice după ce nu s-a mulțumit cu mersul pe jos, nici cu vaporu, ci a luat peștele. A fost și primul individ care a zis la ce-i mai trebuie omului submarine dacă sunt pești atît de încăpători! Soluția lui era mai economică, mai ecologică și personalizată: omul și peștele. A fost atît de faimos în primele secole după Cristos încît creștinii au pus stichere cu peștele pe parbrizele mașinilor lor, obicei prezent pînă în ziua de azi…

Un alt individ faimos a fost Elisei, ucenicul lui Ilie, omul de care nu se putea pierde nimic că se găsea îndată. În România socialistă l-ar fi angajat la biroul de obiecte pierdute, în cea capitalistă la poliţie. A, nu acolo că ar fi găsit prea multe.

Aruncă unu un topor în apă, haț îl scoate Elisei. Aruncă unu niște lepră în Iordan, o scoate slujitorul lui care era la fel de talentat ca și șoferul lui Einstein. Ce bine că nu s-a umplut ditamai Izraelul de lepră!

Apoi Ilie a fost primul om care a experimentat cu succes dispariția cu mijloace proprii de bord, ceva ce nu s-a mai întîmplat. Astfel a infirmat legea gravitației, conform căreia orice aparat de zbor ce reușește să se ridice de la sol se va reântoarce la sol într-o formă sau alta. El nu şi nu, a decolat şi acolo a rămas. Ce motoare o fi având?

Un alt individ foarte faimos a pomenit ceva de niște oase, dar singurul care l-a luat în serios, după mii de ani a fost Nicolae Ceaușescu care a tot umplut magazinele de oase sperînd să împlinească prorocia lui Ezechiel. Pînă la urmă prorocia s-a împlinit, dar a fost spre pierderea păcătosului Ceaușescu. Cu puține eforturi ne putem întoarce la aceiași epocă cu magazine pline de oase, dacă politicienii români vor fi la fel de osificați. Orice, numai să nu rămînem doar cu umbra lui Mircea la Cozia.

După mai mulți ani, s-a schimbat un picuț registrul faimei și nu mai puteai să devi faimos omorînd un om, doi, mai ales dacă erau cam bătrîniori. Ca să preîntîmpine dispariția faimei ce nu se lipise încă de el, Irod a decis că era mai bine să omoare cîțiva copii mai evrei. Atît de tare i s-a dus faima peste secole că a fost imitat peste mulți ani (nu-i de mirare dacă era pomenit în fiecare an chiar de Crăciun!) de niște nemți cu apucături antisemite. Şi de unii români, unguri, ucrainieni, etc.  Să scuipăm în sîn!

Un pic mai la vale, tot la Iordan, un tip a devenit faimos că se apucase să critice pe toată lumea de parcă era Mircea Badea înainte de înființarea postului Antena. A devenit și mai faimos după o nu mai puțină faimoasă demonstrație coregrafică feminină ce a produs diverse reacții ridicând pe alocuri tensiunea sângelui lui Irod. Iar ăsta? Nu, ăsta e altu! Rezultatul nevinovatei exhibiții a fost pus în operă de mai mulți pictori (și nu numai) dintre care cei mai celebrii sunt Andrew Lloyd Webber, Zeffirelli și Caravagio. Performanța nu a putut fi repetată prea ușor, acum se dansează mai mult în ansamblu și cel mult moare o lebădă. Dar musulmanii ne mai dau o speranță și un fior catarhic. Uhh, sunt de-a dereptul morbid! Vorba aia, ce nu face omu să  devină faimos!

Isus a devenit cea mai faimoasă persoană de pe pămînt pentru că a avut la dispoziție 2000 de ani. Timpul este testul suprem și chiar dacă Madona, Bettles, Lionel Messi sau Bill Gates & co sunt cunoscuți de mai mulți oameni azi pentru că suntem mulți și comunicăm ușor, mîine s-ar putea să fie uitați după modelul bancului Cine a fost Ceaușescu? Un obscur dictator comunist în vremea marelui jucător de tenis Ilie Năstase.

Faima? Dacă nu rămîi într-o grand story sau o metanaraţiune, nu e decât efemeră. De aceea data viitoare apar personaje faimoase din istoria bisericii.

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)


– Măi Alexandre, să nu faci vreo prostie! – spuse tov. Ţigan, tehnician la Sculărie, primul loc unde am lucrat în fabrică, acum, comandantul gărzii de onoare.

– Prostie? Ce prostie să fac?

M-am uitat la el ca la felul trei, el n-a mai zis nimic. Eram în primul rînd, aşa că îi era frică că poate am emoţii. Toţi eram cam stresaţi, aşa că nu m-a prea preocupat întrebarea lui. Înainte de a apare suita au întrat două maşini cu indivizi ce te ucideau cu privirea. Nu ar fi fost nevoie să scoată vreo armă. Deodată, ni se comandă:

– Gardă, pentru inspecţie, 3-5 paşi înainte, marş! Armele la control!

Fiind în primul rînd am executat cinci paşi, m-am oprit, am ridicat arma la şold, am dezasigurat-o şi am tras de închizător, ţinînd-o tot la şold. Colegii mei au executat identic comanda. S-a verificat ca nu cumva să avem cartuş pe ţeavă! Era o jignire! A noastră, ca gardă de onoare, a inteligenţei noastre, dacă cineva credea că în cazul în care am dori să îl lichidăm pe „cel mai iubit fiu al poporului” am fi atît de proşti încît am pune cartuşul pe ţeavă atît de repede. După inspecţia armamentului s-a dat comanda, „În formaţie, marş!” Fierbea sîngele în noi. Cel puţin în mine.

Apoi, imnul de întîmpinare şi comanda: „Gardă drepţi! Gardă, cu onor spre stînga, prezentaţi, arm!” Carabinele săltară spre cer poposind în faţa nasurilor noastre ce priveau spre stînga. Mănuşile albe se mişcară pentru prima dată la unison. Alinierea era perfectă. Baionetele străluceau în lumina soarelui de dimineaţă. Aro azuriu intră în intreprindere. El şi ea coborîră. Am observat doi cîini mari negri ce păreau foarte prietenoşi cu ei în maşină. Ceauşescu se apropie, comandantul nostru bate cinci paşi de defilare spre el şi îi prezintă raportul. Ceauşescu îl priveşte ascultîndul cu atenţie, apoi se întoarce spre noi şi spune la microfon, privindu-mă în ochi, aceiaşi ochi care mă priviră din limuzina decapotabilă alături de Maurer cu cincisprezece ani mai devreme:

– Bună ziua luptători din Gărzile patriotice! La care noi răspundem cu o voce tunătoare:

– Să trăiţi tovarăşul preşedinte!

El şi ea pleacă să viziteze intreprinderea. Noi aşteptăm. Facem haz de raportul comadantului nostru, care fîstîcit, se autointitulase în loc de locotenent în rezervă, locotenent „tehnic”! Voie bună, atmosfera mai destinsă. Apoi, iar apare Ceauşescu, noi repetăm figura de la sosire, de data asta cu onor spre dreapta. El se apropie de microfon şi ţine un mini-discurs în care pomeneşte de realizările intreprinderii, noi ura, de trei ori, se urcă în maşină şi dispare cu consoarta după ce strînge mîini în stînga şi în dreapta. Dăm armamentul la magazie, mai pierdem puţin vremea prin intreprindere şi apoi acasă. A doua zi era duminică, sîmbetele încă se mai lucrau.

După o săptămînă, luni dimineaţa la intrare, cine era de serviciu la poartă? Aţi ghicit, locotenentul „tehnic” Ţigan. Mă abordează direct strîngîndu-mi călduros mîna, dar cu o mină spăşită:

– Alex, să mă ierţi pentru treaba aia de săptămîna trecută!

– Care treabă tov. Ţigan, că habar n-am despre ce vorbiţi?

– Ei, şti tu, aia de la vizită, cu „să nu faci vreo prostie!” Şi mă luă deoparte, din şuvoiul de oameni ce intrau pe poarta întreprinderii.

– Măi,îţi spun, dar să nu mai spui la nimeni! Să ai grijă! M-a chemat şeful Securităţii la el şi m-a întrebat: „Ce caută ăsta în primul rînd?” I-am spus:”Păi ăsta totdeauna a fost în primul rînd.” Şi el a zis, „Voi nu ştiţi că ăsta are de gînd să fugă din ţară?”

– Ce? Şi pe unde credea că o să fug, pe sub nasu’ lui Ceauşescu? Am făcut haz de necaz, i-am spus că nu e nimic de iertat, să fie sănătos. Dar mi-au apărut întrebări ce-mi loveau tîmplele ca două ciocane nemiloase: dacă şeful Securităţii (probabil din Arad) m-a identificat din privire, în uniforma dizgraţioasă, cu bereta ce te făcea să araţi mai degrabă a Che Guevara decît a tine însuţi, era grav! Cine ştie cît m-a privit, pe mine sau fotografia mea? Cine ştie de cît timp eram supravegheat, turnat (că altfel cum să fi aflat că „vreau să fug din ţară”) şi cine ştie cine m-a turnat?

Ciudat! Deci eram luat la ochi de Secu. Bine de ştiut. Că în rest?

Urmarea a fost că, la ceva timp, m-am înscris la o excursie de cîteva zile cu ACR-ul în Bulgaria. N-am primit aprobare de la serviciul paşapoarte, după care am aflat (prin nişte cunoştiinţe) că am interdicţie de a părăsi teritoriul R.S.R.  Eram prizonier în propria mea ţară! Împreună cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa Elena Ceauşescu, ne îndreptam spre „visul de aur al întregii omeniri, spre comunism”! Doar că aveam perspective diferite despre ce avea să însemne asta…

Faţă-n faţă cu Ceauşescu (1)


Istoria m-a adus de cîteva ori faţă-n faţă cu Nicolae Ceauşescu. Prima dată cînd eram în clasa a cincea sau a şasea. A doua oară eram adult şi locuiam pe Coşbuc, pe care se putea intra dinspre Horea, unde de obicei era cazat „tovarăşul”. Într-o zi de „vizită de lucru” – cum li se spunea – pe la ora zece seara, veneam dinspre centru, pe Horea, vis-avis de clădirea cu pricina, mergînd agale spre domiciliu. Am fost oprit de un individ, care mi-a spus politicos, fără să spună cine este, că nu am voie să trec pe acolo. I-am spus că mă duc acasă. Nu a contat. Mi-a spus să ocolesc. Nu mi-a spus „de ce”.

M-am evervat. M-am prefăcut convins, am făcut cale-ntoarsă am luat-o pe prima la dreapta, spre maternitate. Am ieşit din raza vizuală a individului. Mai era cel puţin unul pe trotuarul din faţa reşedinţei ocazionale a lui Ceauşescu. Clădirea din colţ după care dispărusem deja era foarte mare. Securiştii nu aveau de unde să ştie, atunci, că mai exista o intrare după colţ. Am încercat uşa. S-a deschis fără zgomot. Am urcau pînă la parter, am trecut în curte şi am ajuns la cea de-a doua poartă situată pe strada Horea. Poarta era masivă, dar avea decupată în ea o portiţă mai mică. Am deschis-o, şi fără să mă uit în urmă am luat-o tacticos spre domiciliu. Dacă fugeam eram pierdut!

Cu coada ochiului am observat, în momentul cînd m-am întors, avînd reşedinţa lui Ceauşescu în spate dreapta, că individul care stătuse de vorbă cu mine sesizase apariţia mea. Se răsucise şi el pe călcîie şi se îndrepta alert, însă fără zgomot, spre mine. Eu am menţinut viteza cu calm. Mult calm. Cred că eram inconştient. Dar, ce puteam să fac, imi violaseră libertatea personală şi dreptul de mişcare, garantate în constituţia socialistă. Sau aşa credeam. Eram în mod sigur inconştient, fără doar şi poate. După cîteva secunde urmăritorul meu a abandonat. Probabil consemnul spunea să nu se îndepărteze de obiectiv şi să nu facă exces de zel dacă cineva se îndepărta, fără incidente. Am ajuns acasă. Nu aveam buletinul la mine, adresa la care stăteam nu era trecută în buletin. Noroc, destin sau ce?

Următoarea întîlnire cu Ceuşescu şi cu băieţii lui a avut loc după alţi cîţiva ani, pe cînd lucram la Intreprinderea de Strunguri din Arad, fostă Iosif Rangheţ. Ceauşescu a vizitat intreprinderea împreună cu Elena. Nu mai îmi aduc aminte multe amănunte, dar cei din atelierul meu, de la Tehnologul Şef erau masaţi între hala Montaj şi clădirea unde se găseau proiectările şi direcţiunea, un spaţiu de aproximativ două zeci de metri. El şi ea plecaseră cu suita să viziteze şi îi aşteptam să iasă din hală. Pînă la apariţia lor încercam să ne pierdem timpul spunînd bancuri, povestind ce se mai întîmplase cu o zi în urmă, duminica. Era o grămadă semi-organizată.

Unul dintre colegi, Burlacu Simion, fost coleg de şcoală primară, începu să povestească episodul cu Tom şi Jerry pe care îl urmărise cu o zi înainte la televizor. Numai feţe cunoscute în jurul lui: Eram toţi numai ochi şi urechi. Atît de mare era plictiseala, încît şi un desen animat văzut cu o zi înainte promitea să o risipească. Burlacu un zîmbet, cu gura pînă la urechi. Gesticula aprins, explicînd cum mîţa cea rea fugărea bietul şoricel. L-a încolţit. „Deodată, spuse el cu voce tare, mimând teatral gestul, a scos pistolul!” La auzul acestor cuvinte, unul dintre indivizii de lîngă  grupul nostru, îmbrăcat într-un palton anost şi aflat cu spatele spre noi, se întoarse brusc, iţindu-se să sară asupra colegului meu şi să îl dezarmeze de „pistol”. Noi am rămas cu gurile căscate. Nu ştiam cine şi de unde este. Nu l-am văzut în viaţa noastră pînă atunci. Din fericire, atît Tom şi Jery, cît şi Burlacu au scăpat cu viaţa în urma vizitei. I-am revăzut pe toţi. În schimb individul vigilent nu a mai apărut nicodată. Oare?

Ceauşescu şi suita a plecat mulţumit. După vizită am plecat şi noi acasă. Noi la camerele de bloc reci şi pline de igrasie, el la fosta casă a baronului Neuman unde trăgea de fiecare dată cînd vizita Aradul, pe strada Horea.