A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

Cazul Bodnariu: un alt șibolet


Pînă și Wikipedia știe ce este șibolet: Cuvântul ebraic șiboléth înseamnă spic. Evreii din tribul lui Galaad, pentru a-i identifica pe cei din tribul lui Efraim (care nu erau deprinși să pronunțe sunetul ș), îi puneau să pronunțe șiboleth. Dacă pronunțau siboleth, îi recunoșteau ca dușmani și-i omorau (Biblia, Jud. XIII)

N-am crezut că se va ajunge aici. Sincer. Dar s-a ajuns. Probabil, dar ce spun eu, mai mult ca sigur, că se va analiza escaladarea cazului. În decembrie sau poate în ianuarie anul viitor vom vedea și vom citi despre cazul Bodnariu ca despre unul dintre evenimentele ce au marcat anul 2016. Nu vreau să explic ce și cum. Sunt încă destui care fac valuri, aruncă cu paradăici stricate și își umflă pieptul de vitejie. Și încă nu s-a terminat…

M-aș aventura să afirm că acest caz, catalogat drept unul dramatic, a luat o turnură mult prea disproporționată pentru ceea ce este, ce se presupune că este și ce este de fapt, în realitate. A devenit un indicator al credinței sau al necredinței pentru cei declarați credincioși. Unul al implicării sau a lipsei implicării politicienilor în viața concetățenilor lor. Și de ce nu, a devenit un bun subiect pentru media. După unii a devenit semnalul de alarmă al liberalizării Europei, ba chiar a lumii civilizate. După alții al înapoierii și primitivismului țării noastre. Totul este posibil, încă n-au auzit to, filmul încă rulează…

Mă gîndesc că acest caz a devenit, volens nolens, obiectul muncii cui vrei și nu vrei, al pasiunii fără stavilă în te miri ce domeniu. Pariez că se vor găsi și mici întreprinzători ce vor face bani buni pe cazul Bodnariu. Așa cum s-a făcut pe cazul celor 95 de teze afișate de Luther în 1517 și tipărite și vîndute de oameni care au știut să facă un ban cinstit. N-aș vrea să exagerez, dar parcă s-a stîrnit o acțiune ce nu se va putea opri așa ușor.

Dacă mă gîndesc bine, în lumea evanghelică, ba chiar în cea penticostală vor apare și reacții stîrnite de terțe personaje implicate în încercarea de soluționare a cazului Bodnariu. Și aici mă gîndesc la implicarea patriarhului ortodox de exemplu. Oficial biserica și credincioșii penticostali admit că Biserica Ortodoxă e biserică, dar neoficial, majoritatea penticostalilor nu cred nici măcar că baptiștii sunt pe calea cea bună. Ca urmare, e greu de înghițit și mistuit implicarea unuia considerat cel puțin eretic.

Cine știe, implicarea pro-Bodnariu poate mai coboară ștachetele unora. A penticostalilor pentru cei ce nu sunt de aceiași credință, dar prin fapte, adică prin implicarea în cazul Bodnariu unii și-au cîștigat libera trecere la mîntuire. Căci ce altceva îți poți asigura cu un astfel de șibolet.

Mă întreb ce personaje se vor mai implica. Cazul este unul deschis, public, oricine poate să se implice. Normal, partida pro-Bodnariu a făcut clar cine sunt adversarii, declarînd direct, ba chiar agresiv că șiboletul lor este ceva ce apără lumea de cei răi: homosexuali, lesbiene, dușmani ai familiei tradiționale, liberali și alți dușmani declarați ai lui Dumnezeu.

E clar. Cazul Bodnariu a devenit un alt șibolet, o parolă ce te lasă sau nu să treci dincolo, în lumea sfinților și al dreptății, îți garantează libera trecere la Dumnezeu. La fel ca și anticul șibolet/sibolet, cazul Bodnariu stă la vadul respectabilității și ești somat să te situezi pro sau contra. De asta depinde totul acum. În ochii unora, a trăi respectabil sau a muri în rușine depinde numai și numai de șiboletul Bodnariu.

De ar fi așa de simplu…

În realitate cazul Bodnariu a devenit o unealtă de presiune, de catalogare a celuilalt, de accentuare a alterității. Ar fi fost simplu dacă era o alteritate neînțeleasă. Dar este una neacceptată, respinsă și exilată. Un fel de oaie neagră. Și din păcate nu este vorba de perspectiva lui Dumnezeu ce a căutat oaia ce s-a pierdut deși mai avea 99. Aici este vorba de oaia respinsă intenționat, transformată la o adică în țap ispășitor. La cît de încinse sunt spiritele, la cît de radicale sunt sentințele și la cît de amplificată este miza acestui caz (era să spun conflict, dar m-am oprit…) nu m-aș mira să se ajungă mai departe de cît s-au gîndit unii. Mai lipsește o scînteie… Și atunci să vezi regrete, scuze și dezvinovățiri.

Aș mai adăuga că Norvegia nu a fost, nu este și nici nu o să fie dușmanul României. Dimpotrivă. Norvegia desfășoară la noi în țară proiecte de milione de euro în folosul comunităților românești, în scopul conservării și renovării moștenirii noastre istorice. Banii Norvegiei primiți pe gratis de români schimbă în bine locuri și oameni. Nu am vrea să rambursăm toți acei bani, nici măcar ca acești bani să fie direcționați spre alte țări. Chiar avem prea mulți bani și nu avem nevoie de banii lor?

Cazul Bodnariu ce i-au unit pe baptiști, penticostali, ortodocși, anteniști, băsiști și alte categorii de oameni cinstiți sau nu, nu este un caz al banilor. Cel puțin aparent. Este un caz de inimă, de pasiune nu pentru umilință, dragoste, întîietatea celuilalt și schimbarea minții, ci pentru conservarea unor valori, pentru apărarea unei identități și decredibilizarea altora. O fi apărarea bună, dar tot atacul rămîne cea mai bună apărare. Multă, multă, prea multă energie cheltuită. Nu pe ceva ce nu merită, ci pe ceva ce merita, dar drămuit, în lipsa de energie necheltuită în atîtea cauze bune și foarte bune. Căci, dacă tragem o linie, în final poate ne pomenim că am investit prea mult în prea puțin și la o probă a focului ne trezim că rămînem cu paie arse.

Pro cau contra riscăm să facem din cazul Bodnariu un șibolet ce (ne) costă prea mult. Timp, nervi, prieteni și dușmani.

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

Obsesia noastră cea de toate zilele…


În vremea cînd eram trimis în delegație în adevărata Românie, acolo unde nu se prindeau bozgorii, nici sîrbii, sufeream de românită și ceaușită. Soarele răsărea de la București. Adevărul venea de la București, etc. La asta contribuiau secretarii de partid, primarii, miliția, Securitatea și alți români adevărați. La care a făcut apel tov Iliescu redenumindu-i de bună credință. Probabil că-i era rușine să spună de credință ortodoxă…

Același sentiment al inadecvării, al picării în importantele noastre probleme ce nu puteau fi înțelese de planeta asta meschină preocupată cu crize financiare, tehnică spațială, drepturile omului, artă și alte nimicuri am retrăit-o pe cînd stăteam prea mult timp în străinătate. Picarea în autohton se producea de cele mai multe ori brusc prin intrarea în aeronava întîrziată sau demodată a Taromului, aterizarea în lumea taximetriștilor bucureșteni de la Otopeni, un fel de pre-teroriști ce te răpeau cerînd răscumpărare în loc de plata serviciului de tip taximetrie.

A doua zi intram în obsesia noastră cea de toate zilele pentru că a gîndi diferit însemna a deveni alienatul societății, singura disponibilă. Mă aliniam cu troznete, bombăneli, proteste și frustrări. Și așa am rămas.

Mă bate gîndul că am ajuns din nou în faza asta. Cazul copiilor confiscați de un stat ne desparte cam pe aceleași principii. Din păcate. Niciun murmur în presa norvegiană. Dar la noi cutremure, proteste, nervi cu carul, amenințări, comunicate și răs-comunicate.

Ba nu ne ajung românii de acasă, îi raliem și pe cei de departe. Personal cred că e o obsesie prea mare pentru un caz prea mic.

Suntem virusați de propria noastră înțelegere a unui caz ce ne depășește. Puterea noastră de asimilare e blocată la nivelul al nostru, al meu, românesc, credincios, dragoste, dreptate, educație de tip autohton. Ce nu concordă cu românismul tradițional, creștinismul și legalismul nostru, este rău, inimaginabil, subversiv, fără inimă, anti-creștin, urît și injust, adică satanic. Și devine o obsesie.

Obsesia că la noi e mai bine, cînd nu e. Obsesia că noi știm mai bine, cînd situația stă exact invers. Obsesia că ce e românesc e cel mai bun. O fi așa dar nu în materie de educație, drumuri, nivel de trai, politică, investiții, ecologie, sănătate națională, transport aerian, fluvial, tăiere a pădurilor, curățenie. Cred că ajunge. Bine că la noi merge internetul de zbîrnîie. O altă obsesie.

Și pe deasupra invocăm Biblia, pe Dumnezeu și cultul nostru. De parcă doar noi avem așa ceva!

Mene, mene, techel, ufarsin sau paranoia dezvoltată


Dacă copiii unei familii de români credincioşi declaraţi foarte credincioşi de un anume pastor româno-american şi-ar fi bătut părinţii şi ar fi fost daţi pe mîna autorităţilor, campania pro-părinţi ar fi fost tot atît de vehementă şi ne-ar fi împărţit în două tabere diametral opuse pe aceleaşi criterii?

Mă îndoiesc. Daţi-mi şi mie voie să am propria mea paranoia.

Standardul bine-rău în momentul de faţă a fost plasat în nişa credincios adevărat partizanul părinţilor şi al pastorului româno-american. oricine are o altă opinie e nebun, liberal, fals creştin, răuvoitor, unfriend şi prinde posturi străine.

Nu mai e completul inchiziţiei, este plutonul de execuţie al creştinului verde, duşmanul declarat al celorlalţi ce fac rabat la credinţă, moralitate, patriotism şi ce nu-mi place mie.

Mene, mene, techel, ufarsin-ul modern nu mai este scris de către mîna divină, ci de gura şi condeiul unor enervaţi ai domnului. Care domn, nu se ştie.

Cert este că dincolo de drama în sine, ne sdropşim unii la alţii pe criterii subiective, fără martori audiaţi sub jurămînt, dar jurîndu-ne cu mîna pe Biblie, Dumnezeu sau templu de parcă e vorba de mîntuirea neamului.

Adio îndurarea, mila, suportarea pierderii şi îndreptarea greşelii. Pare un vajnic concurs al dreptăţii pe teme parentale, justiţiei, a bunului simţ şi a unui fariseism mai mult sau mai puţin local.

Încă puţin şi, cine ştie, poate se declară cod roşu, stare de urgenţă sau iminenţa invaziei locuitorilor din alfa centauri.

Cînd toate astea se vor termina, poate vom avea curajul să ne uităm în oglindă, să ne privim lung şi să ne facem mea culpa. poate ne vom apropia pentru că am descoperit că dincolo de oglindă ne priveşte cineva mai important ca cearta noastră de doi bani.

Sau cine ştie, e doar ceva ce izvorăşte din paranoia mea, personală. În cazul acesta, mea culpa!

Mene, mene, techel, ufarsin!

Cert este că dezbaterile civilizate între români nu sunt prea pomenite. Legea bîtei, a dictatorului luminat sau pantofar e încă cuibărită în reflexele unora dintre noi. Nu ştim să discutăm, dar ştim să ne duşmănim pentru vini imaginare sau nu. Pentru dezacord. pentru gîndire personală. Sau liberă.

PS Încercaţi să daţi o definiţie proprie a legalismului în cazul insinuat. Hmmm…