Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.

Aiurea-n tramvai… sau despre îngeri și proroci


Tramvaiul este un vehicul special. Cel puţin pentru mine. E ca viața: merge unde trebuie fără să faci prea multe eforturi. Asta dacă ești normal. Merge pe acelaşi traseu. Dacă nu îşi convine traseul schimbi tramvaiul sau linia. Deci ai de-a face cu o călătorie extrem de previzibilă.

Călătoria cu tramvaiul e avantajoasă şi pentru că îţi dă o anumită libertate: poţi să priveşti ce se întîmplă în interiorul său sau în afară în loc să ai grija condusului. Vezi toată lumea de sus, aşa că ai o perspectivă mai largă. E ieftin şi dacă chiar nu ai coborît unde trebuia mai faci puţină mişcare pînă la destinaţie. Într-un cuvînt, îţi dă acea pis ăv maind pe care maşina nu ţi-o poate oferi pentru că te grăbeşti şi trebuie să fii foarte atent. În plus, în afară de bilet, care e foarte ieftin, nu îţi trebuie asigurare, taxă de drum, permis şi plinul făcut, fără să mai pomenim că uzura tramvaiului, respectarea sau nerespectarea regulilor de circulaţie nu te interesează. Deci tramvaiul, pe lîngă că nu poluează atmosfera nu-mi poluează nici mintea, nici buzunarul, nici alte cele. Avantaje şi numai avantaje…

Cu toate astea nu mă aștept să iau tramvaiul și să ajung în Nirvana. Nici nu mă aștept să mă împiedec de un catharsis de vreo anumită factură. Nu. Pentru mine tramvaiul e doar un tramvai. Nu mă inspiră cu nimic. Ba chiar e anost.

Dar în unele tramvaie se petrec lucruri năucitoare, puțin sau deloc previzibile, lucruri care au schimbat destinul unor oameni. Oare de ce? Oare destinul meu poate fi schimbat de mersul cu tramvaiul? Ueit ănd si!

Cazul 1.

De exemplu ce te faci cînd în tramvai încep să se întîmple lucruri ciudate? De exemplu, într-un post mai vechi aminteam de un fost penticostal, fost baptist, ce a stat de vorbă cu o tînără ce s-a făcut nevăzută după ce a coborît şi i-a spus unele lucruri despre propria-i persoană pe care numai el le ştia. Ce faci? Te duci la doctor, te apuci să citeşti tratate de angeologie, stai în post şi rugăciune sau îţi spui că ai greşit tramvaiul? Un tramvai numit… mirare.

Aș putea justifica cumva această întîlnire de gradul III sau această epifanie laică. De exemplu, cu moștenirea penticostală latentă și cu oarece neîncredere în astfel de manifestări din biserica baptistă, omul nostru era undeva la granița spre credința care spune că îngerii există, comunică, după care dispar lăsîndu-te cu gura căscată. Mie fenomenul acesta mi se pare foarte asemănător cu cel al OZN-urilor. Le vezi, dispar, apoi toată lumea te privește cu neîncredere. Uot if… Apoi aflat într-o biserică cu zbateri, dar fără soluții, omul nostru poate era receptiv la ceva nou, ceva inedit. Cu toate astea îngerul nu i-a dat un mandat, nu i-a prezis viitorul, ci i-a spus ceva despre el. Paralizant!

Nu știu dacă îngerul se aștepta ca respectivul să întrebe no și acum ce ar trebui să fac io? În logica mea ceva îmi spune că dacă îngerul ar fi avut un mesaj, indiferent care era acela, l-ar fi transmis. Ceea ce și cred că s-a întîmplat de fapt.

Dacă mie mi s-ar întîmpla așa ceva, mi s-ar da peste cap întreaga viață. Ce ar urma de acolo? De ce a fost nevoie de așa ceva? Care este bătaia unui astfel de mesaj și a unei astfel de întîlniri? Complicații…

Cazul 2

Apoi ce te faci cînd în tramvai cineva îţi spune aut ăv năuueă că să te pui pe treabă că oamenii te vor urma? Aştepţi să îşi arunce toţi hainele înaintea ta, schimbi tramvaiul, te dai jos cu o staţie mai devreme sau pur şi simplu intri în rol? Mă gîndesc că atunci cînd încep să ţi se întîmple astfel de lucruri devi mai selectiv cu tramvaiul sau încerci să vezi dacă tramvaiul îți comunică ceva mai mult. Insiști. Un tramvai numit speranță?

Și această arătare era pe fondul unei moșteniri penticostale în context baptist. Omul nostru venea de pe o linie descendentă penticostală și se confrunta cu necazuri baptiste tipice. Dar cum se poate explica o astfel de întîlnire de gradul II? Poți presupune o mulțime de lucruri: că prorocului i-a vorbit atunci Domnul și mesajul era urgent și trebuia transmis mintenaș. Se poate. Apoi că el sau ea avea mesajul, dar nu găsise ocazia. Și asta se poate. Dar se mai poate că mesajul era acolo de mult și prorocul nu l-a băgat în seamă. Era prea aiurea. Las că și prorocul e om.

Și așa a intrat omul nostru în rol.

Cazul 3

Te duci la o întrunire religioasă. Iți place omul ce vorbește, îți spune ceva ce îți dă de gîndit. Chiar mult. Îți face praf premisele teologiei tale. O întîlnire de gradul I. Viața ta este dată peste cap. Păi e grav. Dacă Isus nu e Dumnezeu, dacă e o emanație, dacă nu există Trinitate, dacă el a avut un început și dacă tu ești mîntuit numai și numai dacă numele tău e scris în cartea vieții (ce nu mă îndoiesc, dar cine poate verifica, Biblioteca Academiei?) și alte chestii de genul ăsta, indiferent dacă se vorbește în limbi, se prorocește sau se cîntă îngerește, fugi!!!

Mai ales dacă omul care îți vorbește se numește Nelu Vlaic. În ce tramvai te-ai urcat? Pare cam deraiat. Ai și plătit bilet?

În ce tramvai a primit el informațiile astea vechi de aproape 2000 de ani? Mie mi se pare că e cam …aiurea-n tramvai. Dă-te jos, nu merită să călătorești cu așa ceva. Tramvaiul ăsta nu va ajunge nici măcar în depou!

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (2)


Nu am mai avut permisul suspendat, aşa că m-a consolat rapid. Era profesionist: el îl avea mai mult suspendat decît ne. Cum poate să stea un carnet de conducere românesc suspendat şase săptămîni? Doar nu o fi învăţat ioga şi levitaţie în Nepal!

Introbăgăm în casă mobila, aragazul, frigiderul şi copilul personal. Trecuse de ora zece. Încuiem cam tot ce e de încuiat, mai puţin mîţa pe care o degajăm cu un şut bine plasat acolo unde coada este mai groasă prin uşa întredeschisă şi ne punem pe sforăit. Odată cu casa am moştenit şi un cîine negru, talie mijlocie, păr mare, lucios, coadă sănătoasă. Lanţul era cam ruginit! Ce să sforăi! N-am putut dormi toată noaptea. Afară se auzea un scîrţîit aproape continuu. Am deschis fereastra, că dacă deschideam uşa, iar ne invada mîţa şi ar fi trebuit să cotrobăim după ea tot restul nopţii ca s-o capturăm. Ce putea scîrţii afară? Vreo fantomă cu lanţ cu bilă din Piful copilăriei? Aş! De unde? De fapt am constat că scîrţîitul este alternativ, pe două voci.

Semăna cu Trio Grigoriu,
dar dacă mă gîndesc mai bine semăna cu Giani Morandi

în duet cu surorile Kesler.

Ne-am prins destul de rapid, pe la ora două dimineaţa, de unde provenea scîrţîitul pe două tonuri: cînd scîrţîia lanţul cîinelui, cînd scîrţia cîinele. Lanţul că nu era uns, iar cîinele, probabil de foame, că nu i-am dat nimic de mîncare toată noaptea. Am închis fereastra, ne-am culcat. Au început nişte zgomote suspecte în casă. Ceva se mişca prin cameră. Am căscat ochii, degeaba! Am căscat gura, nu am prins nimic. Am mişcat mîna, tot aşa. „Ce se mişca” nu avea habar de ochii mei, de gura mea, de mîna mea. Parcă nu existam. Parcă aş fi fost omul invizibil. Păi normal, că era cam întunerec. Dar zgomotele se amplificară şi am putut în final să le localizez. Veneau de sub noi, de sub pat. Aprind lumina. Adică apăs pe comutatorul electric şi filamentul becului ce atîrna din tavan, devine incandescent şi luminează. Zgomotul amuţeşte. Încerc ca tot omul cu frică de Dumnezeu, într-o casă nouă să văd ce e sub pat.

Aveam impresia ca trăiam un deja-vu al copilăriei mele cînd făceam o săritură uriaşă pentru a ateriza în pat înainte de culcare, ca nu cumva să mă prindă de picior „cine era sub pat”. Poate era împlinirea tip self-fălfild profesii, a celor spuse de mătuşa mea dinspre tată, căsătorită cu unchiul meu, ce în zona Apusenilor i se spune unchioaia. Mi-a spus pe cînd împlineam patru anişori: „Măi băiete, ce ţi-aş face eu de-ai fi tu copilul meu!” – sau ceva asemănător… Sau poate că i-a spus-o lui Ion a lu Rogozanu, de venea pă bicicletă de la birt. Ei, ce mai contează că a trecut cam multişor de-atunci.

Nu, nu e adevărat, nu îmi era frică, (nici atunci, nici acum) că doar făcusem armata, trăsesem la revoluţie (dar nu în cine trebuia, şi uite că s-a umplut parlamentul de ei!) şi mai trăsesem în urmă cu două zile un loz în plic, dar nu fusese cîştigător. Pagubă-n şompinion! Dar acum, era ceva ce făcuse zgomot domle de nu puteam dormi, nici eu, nici consoarta personală. Să stingem becul (vorba vine, de fapt întrerupeam fluxul de curent electric generat de la o centrală la fel de electrică, ce trecea prin filamentul becului, ce… filament, lumină, jumătate particulă, juma undă… ştiţi dvs!) că poate nu mai face. Zis şi făcut. Am făcut noi asta, dar a făcut şi chestia aia ce făcea mai înainte, adică larmă.

Repetăm procedura. Deja mă vedeam secretar de partid pe intreprindere, dînd îndemnuri oamenilor muncii: mai încercăm o dată tovarăşi, poate de data asta merge! Îmi lipsea numai halatul şi carnetul de partid, în rest aveam de toate. Îmi mai lipsea însă inspiraţia. Totuşi, luîndu-mi instantaneu pulsul de la mîna dreaptă (că eram stîngaci) şi punîndu-mi-l la mîna stîngă lîngă ceasul de mînă, am constatat că aveam expiraţia normală şi mi-am dat seama cît de mult contează asta pe timp de noapte. În acel moment mi-a revenit inspiraţia. L-am binecuvîntat în gînd pe Moş Ageu, fostul meu prof de muzică din clasă a V-a ce m-a învăţat să ciulesc urechile şi să prind melodia. Era clar. Melodia era compusă în fa minor, era un alegro, ma non tropo, dacă nu chiar un andante vivace. Maestre, muzica! Aveam vietăţi subpodelene, nu subpămîntene. Erau şoareci. Alergau pe sub podele de parcă reeditau cursa lui Fitipaldi la Monza cînd devenise campion mondial. Măi, şoarecii ăştia se uitau la televizor nu glumă! Am dat cu pumnul în podea. Nimic. Am dat cu piciorul, s-a crăpat podeaua.

Am sărit cu amîndouă picioarele, podelele au luat-o în jos şi s-au blocat sub nivelul pragului de la cameră. În aceal moment critic şi fatidic, am fost victima (io?) unui potop post-deluvian de grad interplanetar: nu unul, nu doi, ci trei (TREI!!!) şoricei o zbughiră dinspre prag spre mine. Am putut să mă feresc de primul şi al doilea aidoma lui Neo din Matrix de gloanţele matricienilor. Eram aproape căzut pe spate, cînd în filmul de groază ce se derula cu încetinitorul un al treilea şoricel îmi intră (vorba vine!), mai degrabă se înfipse cu boticul minuscul şi tremurător, cu mustăţile lui cu tot, cu codiţa arcuindă ce îi depăşise urechiuşele, exact sub papucul din piciorul meu drept. Acum eram din nou dreptaci. Colac peste pupăză, sau în versiunea rurală actuală, şobolan peste şoarece, din deschizătura cauzată de deplasarea podelei se năpusti pe urmele şoriceilor un ditamai şobolanul, de mîţa mea încuiată afară fugi de nu am găsit-o trei zile, că tot nu am căutat-o. Şocul şobolanului şovăi şăgalnic şalele-mi, şi-n şiragul şurluitor şerpuind şmenos şoarecii şicanară şmenul. Şvedeţi, ştiu şfranceză! Am dat în bîlbîială.

Atunci cineva bătu în poartă. De trei ori. Cine putea fi la ora aceea? Hingherii! Bine ar fi fost. I-aş fi pupat pe dinţi.

Tanti Milly ănd Ză Blec Engeălz (aproape că să gată)


Crezând că babei i s-a furat hectarul ce îi mai lipsea ca să devină acţionar unic la păşunea satului, că guvernul a scos o ordonanţă de urgenţă prin care se rechiziţionau mustăţile, jegul şi mătreaţa cu care se luptau după revoluţie atâtea firme occidentale de şampon, asistenţa se trase un pas înapoi (dacă se dădeau doi ar fi dărâmat tot barul) în faţa arătării şi a discursului său fulminant. Spiritele se încinseră, la fel ca îngerii negrii pe motociclete asortate (poate şi de fumul alcoolului deja consumat, poate de niscaiva iarbă de import) şi un glas piţigăiat afirmă, printre altele:

–  Deci, băieţi, eu o ştiu pe dânsa. Este un element pozitiv al comunităţii locale şi niciodată nu ne-a făcut greutăţi. Ba chiar a participat cu avânt la toate acţiunile de muncă voluntară. Chiar astăzi a rezolvat grădiniţa. Propun să o rezolvăm şi noi într-un mod cât se poate de tovărăşesc şi dialectic, dacă se poate chiar sintetic. Deci, ăăă… acum ori …niciodată!

Formată în mare parte din foşti membri de partid nostalgici convertiţi la motociclism, rock şi turism rural asistenţa aprobă în unanimitate moţiunea tunând la unison (unii la Unisol, că ţineau regim):

–         ACUM!!!

Pieloşi, ţintaţi, pletoşi sau keli, negrii ca îngeru’ ăla de stupkeşti în sânul propriu şi dacă nu poţi îţi faci cruce cu limba, unii transpiraţi şi alţii spreiaţi cu apă de foc mai mult sau mai puţin autohtonă, dar în orice caz cu cheile de contact zornăind, membrii şi membranele clubului ieşiră în trombă care pe unde putea în funcţie de gabarit, muşchi şi abureală bahică a fiecăruia. Un observator neutru ar fi bănuit un incendiu, un cutremur de gradul 7+ pe scara aia de nu te poţi urca a lu’ baci Rictăr, ei în fine, orice nenorocire ce putea să îi facă pe atâţia oameni în toată firea să sară pe geamuri, să iasă pe uşa de incendiu sau pe geamul de la pod în stilul catapultat la viteză subsonică datorită iminentei coliziuni cu o rachetă aer-aer. Departe de aşa ceva. Era doar voinţa democraţiei ce se transforma din voinţa politică. Cheile intrară acolo unde le era locul, motoarele bubuiră, se ambalară şi o armadă de ,,moto-ce-o fi” se puse în mişcare. În fruntea convoiului pe un triciclu de vreo 50000 de verzişori, Tanti Milly. Se formă o învălmăşală ordonată fiecare ambalând şi strigând în legea lui:

–         La poliţie!

–         La Slănină!

–         La Milly!

–         La minor!

–         La Liviu!

–         La dracu’!

–         Pe el, pe el!

–         Pe ea, pe ea, pe la…

–         Pe la primărie!!!

Tanti Milly se ridică în picioare, ridică şi umbrela de care nu se despărţea mai niciodată precum Merii Popis, dădu să spună ceva, dar în acelaşi moment triciclului îi derapă roţile, se ridică cu roata din faţă în aer şi porni mugind spre casa păgubitei, Tanti Milly aterizând cu picioarele în sus şi cu posteriorul acolo unde ar trebui, adică pe bancheta din spate.

Cifrele octanice combinate cu cele cetanice se ambalară, demarară şi accelerară fiecare după capacităţile cilindrice: un litru, un litru juma şi o cinzeacă. Motoarele se turară, obrajii se înroşiră, pneurile scrâşniră şi burdihanurile grohăiră. Poluare maximă! Ca un făcut, toţi participanţii la traficul nocturn se direcţionară spre unicul drum de acces, ce bineînţeles trecea prin faţa primăriei, a postului de poliţie, a staţiei chefere şi în cele din urmă ajunsese după prima la stânga, a doua la stânga şi următoarea la dreapta, conform alternării politice la putere, la domiciliul împricinatei. Frânele scrăşniră aruncându-i pe motorochişti cu nasu’n vitezometre, ba pe unii chiar în şanţul din faţa casei lu’ Tanti Milly. Cum ultimii participanţi la raliul nocturn, organizat spontan ca grevele de odinioară în care protestam împotriva învestitorilor stăini, nu apucară să îşi adapteze, vorba poliţiştilor televizaţi, viteza de mers cu condiţiile carosabilului cu gropi, umed, cu iarbă, diverse găinaţuri şi balegi taurine, aceştia ieşiră în décor, intrând în schimb taman în grădina de lângă casa lu’ Tanti Milly, adică tocmai la bietul Liviu acasă. Tanti Milly stătea în triciclu aidoma reginei Boadicea a anglilor de lângă Ciarincros, indicând direcţia atacului principal, adică cocioaba unde Liviu şi tatăl său îşi ducea zilele. Începu circul! De parcă până acuma fusese altceva… Motorochiştii începură să se învârtească în jurul maghierniţei în care nici măcar nu se aprinse lumina. Nu era bai că se învârteau, da se învârteau din ca în ce mai R.P.D. (Coreană? Congo? Uătever!) Fum, foc, lumină, umbre, trepidaţii, clacsoane colorate şi parfumate, urlete, staţii date la şpe mii de decibeli, în fine tot tacâmul unui spectacol de sunet şi lumină aidoma cenaclului Flacăra de altădată. Lipsea numa’ Păunescu! Trepidaţiile lucrară încet da sigur, ba chiar rapid. Mai întâi zburară din nuc găinile şi cocoşul aferent. Ţiglele începură să zornăie tot mai tare, da cine să le audă! În cele din urmă căzură precum ultimele frunze deja ruginite ale unicului prun din bătătură, urmate de cei patru pereţi a ceea ce constituia numărul 111 bis. Vajnicii rochiociclişti încremeniră! Praful se ridică repede şi se lăsă încet peste scena vecină. În faţa ochilor lor apăru un tablou a la Băncilă, mda, nu ,,Lăutul,” nici  ,,Car cu boi”, na că asta n-am nimerit-o, parcă l-a pictat-o… Renoar? În mijlocul dărămăturilor, baci Loici, bunicu lu Liviu, tefer aidoma ziariştilor noştri răpiţi şi apoi eliberaţi din ghiarele teroriştilor, gemea lovit de unica grindă rămasă întreagă a acoperişului deja dezmembrat. Tanti Milly se avântă precum Elena Teodoroiu, Eftimie Croitoru şi Mihai Viteazu la podul de la Călugăreni, trecu printre rochimotocicliştii uluiţi şi transfiguraţi de grozăvia peisajului, îl luă pe moşneag de bărbie şi privindu-l în ochi îl întrebă la lumina farurilor agitându-şi unicul premolar:

– Indie-i Grundigu lotrilor?

La uluiala individului deja şocat, scuturat şi sinistrat, rămas ca la dentist (oare ce părere avea de premolarul ce îi apăruse în faţă?) adăugă o altă întrebare:

–  Da Liviu, indiei?

(nu s-o găttat!)