Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Puriști, legaliști și bezmetici


Într-una din școlile teologice, vă las pe dumneavoastră să ghiciți care, am plasat la afișier un anunț prin care îmi arătam disponibilitatea de a sta de vorbă cu studenții între patru ochi și patru urechi. Evident că n-a venit nimeni. Le era frică de Bau-Bau. Am anunțat mai sus inițiativa și mi s-a spus direct și fără înconjor că această activitate pentru studenți nu trebuie să fie facultativă, ci obligatorie și programată în așa fel ca fiecare student să treacă prin filtru.

Nu m-am crucit că nu-mi stătea în fire, nici în convingeri. Dar ceva, undeva, a făcut clic! S-a marcat și nu s-a uitat. Deci o activitate facultativă, inocentă, prietenoasă, de deschidere dinspre prof spre student trebuia musai impusă ca una obligatorie, încadrată, înrolată și cuantificată mai ceva ca o oră de curs sau seminar. La mine seminarul era sfînt, nu cursul! Dacă puteam fi acuzat de închinare la moaște sau sfinți, atunci cu siguranță puteam fi acuzat de închinarea la Sf Seminar!

În schimb, la seminar se putea discuta, rîde, spune bazaconii și susține inepții că n-aveai cum să-ți demonstrezi cauza dacă nu apelai la cele mai năstrușnice și neconvenționale metode. Cu toate astea în curînd studenții s-au polarizat în trei categorii: 1) puriștii, 2) legaliștii și ura! 3) bezmeticii. Și ce-i dacă de obicei sunt doar doi poli, noi făceam excepție!

Puriștii erau timizi, bănuitori, precauți și strict limitați la părerile cît de cît verificate, normale, evidente și aprobate. Nu erau fricoși, dar nici nu se puteau lăuda cu prea mult curaj. Nu deschideau gura ca să nu fie taxați de ceilalți ca și conformiști, necitiți, înapoiați sau adormiți. Un seminar cu majoritatea puristă era o plictiseală vecină cu somnul veșnic, încît orice afirmație cu alt iz părea o exagerare demnă de tribunalul inchiziției. Penticostalii treceau drept baptiști moderați, baptiștii treceau drept adormiți în leagăn și creștinii după evanghelie treceau drept creștini anonimi într-o perioadă la fel de anonimă a istoriei. Dacă nu aveai ghinionul să adormi în timpul seminarului, trebuia neapărat să găsești un pat, o masă, un loc pe hol unde să pui capul ca să nu pici din picioare. Invidiam caii că puteau să doarmă în timp ce mergeau, liliecii că dormeau cu capul în jos și peștii că dormeau sub apă. Nu se mai termina seminarul ăsta?

A doua categorie era mai activă. Zic mai activă? Greșesc. Era cea mai activă. Era cea mai dedicată. Cea mai vocală. Cea mai alba-neagra. Erau exponenții sistemului dualist. Erau, dacă pot să mă exprim așa, gnosticii credinței creștine. Nu existau zone cenușii, nu existau ezitări, necunoscute sau necunoscuți. totul, dar absolut totul, era catalogat cu precizie. Nimic nu putea scăpa neuronului inflamat de legalismul credinței. Ăialalți erau proști, răi, necredincioși, eretici, vînduți, apostați, trădători și așa mai departe. Ei erau aleșii, bunii, aleșii, drepții, aleșii, mîntuiții, ALEȘII sau Aleșii. Era clar cine cîștiga disputa. Era clar cine era Dumnezeu. Al cui era el. Nu al cui erau ei… Îți doreai să nu fi ajuns la seminaru ăsta. Să poți să te detașezi la fel ca pielea de șarpe în momentul năpîrlirii. Îți doreai să ai un buton de eject pentru fiecare dintre ei. Sau o armă cu multe, multe cartușe. Doar să pleci la vînătoare…

Ultimii dar nu cei mai puțin importanți erau bezmeticii. Ăștia apăreau te miri de unde și cînd. Se declanșau ca dispozitivele explozive improvizate ce vizau un vehicul în mișcare, un grup de inamici sau un ofițer de vază. Explodau din te miri ce, în te miri ce registru. Te lăsau ca la dentist. Ca să-ți revii nu trebuia să-ți închizi doar gura, trebuia să-ți recuperezi și ochii deveniți într-un mod sui-generis ochi de… melc. Îmi cîntam în gînd invers: Melc, melc, codobelc… în timp ce îmi făceam cruce cu vîrful limbii să nu mă ia demonul rîsului să mă ducă în vizită pe streașina institutului. Să-mi ofere ce? Baiul nu era că explodau, că dacă explodau, gata se și duceau, dar unii explodau în reprize. În suiș sau în coborîș. Erau BEZmetici și bezmetICI. Cred că aveau probleme cu calibrarea. În ceea ce mă privește, singura dilemă personală era cea a victimelor colaterale. Niciodată nu puteai fi sigur că cineva nu o pățea. Ca și studenta aia ce s-a îndrăgostit de un bezmetic și a sfîrșit prin a pleca hai-hui prin lume… În fine, n-aveai de unde să ști peste cine dădeai la seminar, așa că nu puteam veni îmbrăcat în costum de genist gata să dezamorseze situații explozive.

No și? – veți spune. No, cam asta este și componența bisericilor. Puriștii, legaliștii și bezmeticii fac parte dintre noi și noi facem parte dintre ei. Ne putem identifica? Sau să trecem la animalele împărăției că sunt mai concludente?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Nimic despre stat și biserică


După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.
Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…
Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.
În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?
Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?
În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.
Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.
Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic a unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Ca Eminescu la balamuc…


Nu am realizat mare lucru în viața asta. A fost scurtă. A fost ideologică. A fost cum a fost.

Evident nu am avut ca alții mari ambiții. Nu am gîndit big. Nu am avut vise. Sau poate am avut, dar s-au destrămat din fragedă pruncie.

Și nici nu pot să mă compar cu cei ce au realizat ceva mai acătării. Mai grande. Mai de Doamne-ajută. Prin natura mea nu am vrut să fiu primul. Chiar nu m-am străduit și mi se reproșa că sunt moale. Și ce-i?

Unii s-au străduit, au investit, au inventat, s-au consumat și au ajuns. N-am nimic, dar absolut nimic împotriva lor. De ce aș avea? Invidia nu s-a întîlnit cu persoana mea.

Identitatea mea e asta care este, nimic ascuns. Cel puțin știu cine sunt. Dar se pare că unii au probleme de identitate.

Mai nou copiii.

Cînd eram eu copil, erai întrebat ce vrei să te faci cînd vei fi mare. Și unii răspundeau: șofer, milițian, fotbalist, responsabil de alimentara sau activist. Depinde de orientare.

Acum copiii sunt întrebați ce vrei să fii cînd te faci mare: bărbat sau femeie? Să nu-mi spuneți că vor fi întrebate și animalele. Cîți cătei ai cutare? Păi 6. Îmi dai și mie vreo doi băieți? Nu pot. De ce? Nu știu care vrea să fie băiat și care fetiță.

Evident cu leii e mai ușor. Dacă le crește coamă e băiat. N-am văzut leoaice cu păr lung, dar poate se vor inventa perucile pentru leoaice ce s-au săturat să fie prințese de harem și vor să fie regi. Vorba cîntecului deja demodat: astăzi moda s-a schimbat, merge fata la băiat!

Din cîte știu eu, și vă rog să mă corectați dacă nu știu bine, cei ce se cred ce nu sunt sunt băgați la balamuc. Doar acolo te poți întîlni cu Napoleon, Hitler, Stalin, cu nenumărați doctori gen cut-and-paste, cu miniștrii și președinți. Și cu Mata Hari. Ca să nu credeți că există excepții, chiar pe Eminescu, cît era de genial și sfînt, tot acolo l-au băgat. Și ce dacă el voia să-i pună acolo pe politicieni și să dea foc stabilimentului? Pînă la urmă i s-a făcut cum le dorea altora.

Cred că regula asta era bună. Te credeai ce nu erai, erai dus… Dar acum vor unii să ne convingă că poți fii băiat dacă ești fetiță chiar și numai dacă te crezi. Și poți să fii fetiță dacă ești băiat și alegi să fii fetiță. Ca să vezi! Și ăstora le trebuie spații private. No nici nu-i așa rău, dacă numai asta își doresc.

Eu mi-aș dori să fiu extraterestru și să mi se dea planeta mea. Sau cel puțin dacă mă simt balenă sau balen, să mi se dea un ocean. N-am pretenții, poate fi și unul mai mic. Nu mă supăr nici dacă-mi-l dau pe cel înghețat.

Răutăcioșilor! Nu m-am gîndit să fiu purec sau purecă. Nu de alta, dar nu vreau să poposesc prin blănuri și pere. Nici limbric sau limbrică!!!

Deci, ca să revenim la normal, mai bine aleg să fiu Eminescu la balamuc, decît să nu știu cine sunt. Dacă nu știu azi și mă decid mîine, poate poimîine vreau să mă mai schimb o dată, de două ori. Cine știe ce vreau să fiu, că încă nu m-am decis. Aștept să vină un doctor să mă consulte…

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva p miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Paradoxalul samaritean, piatra de încercare a credinței tale sau a lui?


În introducerea pildei samariteanului milostiv Isus este întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. Se pare că și noi ne confruntăm cu aceiași întrebare. care o fi cea mai mare, importantă și expresă poruncă ce ne determină practica creștină. Bănuiesc că nici un teolog nu poate să-l bată pe Isus la formulare. Cu toate acestea există foarte mulți creștini ce de-a lungul timpului au avut alte idei. Evident, nu ducem lipsă de ei nici azi. De aceea vă propun o pildă a samariteanului paradoxal, astfel încît fiecare să poată opta pentru varianta care îi place sau îl favorizează. N-a făcut asta Isus, dar după 2000 de ani de creștinism, de ce n-am face acest exercițiu de dragul diversității? În final vă puteți exprima opinia printr-un vot, fără să comentați. Sau dacă doriți, re-deschideți cutia Pandorei. Nu uitați că în ea a rămas închisă doar Speranța. Restul sunt libere de ceva timp.

Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: “Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Isus i-a zis: “Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?” El a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” “Bine ai raspuns”, i-a zis Isus, “fa asa, si vei avea viata vesnica.” Dar el, care voia sa se indreptateasca, a zis lui Isus: “Si cine este aproapele meu?”

Și acum Paradoxalul samaritean adaptat la situația României:

Paradoxalul samaritean 1.

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un preot sau un pastor ce nu putea suferi homosexualii; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. Un diac sau un diacon ce ura comunitatea LGB trecea si el prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un homosexual, care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

 

Paradoxulul samaritean 2

“Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A cazut intre niste talhari, care l-au dezbracat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un homosexual; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. O lesbiană trecea si ea prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un creștin (ortodox, catolic, evanghelic sau de altă factură), care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

Sondaj de opinie:

Care dintre acestia trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse intre talhari?”

“Cel ce si-a facut mila cu el”, a raspuns invatatorul Legii. “Du-te de fa si tu la fel”, i-a zis Isus.

Vă invit în final la un exercițiu de sinceritate. Evident, susțin că un creștin nu urăște păcătosul, ci păcatul. Evident că Dumnezeu pedepsește păcatul în mod natural, prin consecințe, în mod special, prin acțiuni directe (vezi Biblia, istoria, viața mea și a ta), dar el îngăduie ca păcătosul să trăiască în așteptarea recuperării sale. Totuși tu care crezi că ar fi cea mai bună variantă?

 

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune “Sunt rău.”

Vinovăţia spune: “Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, “Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: “Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, “Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Ce-ar fi dacă?


În vremea examenelor orale la Istoria Bisericii Universale, spre seară rămînea o categorie de studenți mai aparte. Unii le-ar spune fricoși, alții emotivi sau pur și simplu habarniști. Eu i-aș numi anxioși. Dar n-aș vrea să mă limitez la o etichetă negativă, sumară și compactă. De fapt era vorba de oameni cu convingeri foarte bine formate în domeniul Istoriei Bisericii Universale. Erau și foarte calculați. Pînă la ora aceea apăreau cam toate subiectele, așa că nu mai puteau exista surprize. Zău, înseamnă că nu mă cunoașteți…

Cert e că pe la sfîrșitul celor 8 ore de examinare venea cîte unul/una, trăgea un bilet, se retrăgea în bancă să-și încropească răspunsul, după care dădea fața cu subsemnatul și numai cu subsemnatul. Cine știe ce rugăciuni se ridicau spre ceruri din sala alăturată, unde mai supraviețuiau doi-trei indivizi ce întindeau coarda examenului la maximul de… timp. La fel de cert era faptul că studentul începea o scurtă turuială pe subiect, cam patru-cinci propoziții (niciodată fraze) în oarecare legătură cu subiectul. Apoi pauză.

Logica pleca de la ideea că unii studenți erau opriți după cîteva idei, pentru că era evident din modul cum se desfășura pledoaria că subiectul era bine stăpînit. Astfel că în 3 minute respectivul se trezea cu un eventual 9 sau 10 în index. Și valea! Și această categorie întîrziată de studenți spera același fenomen din partea-mi. Și cu toții știm că speranța moare ultima. Dar nu și la mine. Eu începeam cu întrebări. Două, trei. Și se vedea că studentul nu știa altceva din cele două subiecte decît două mantre sau poezii învățate pe de rost. Și nu despre asta era examenul meu.

Dar dincolo de acest fenomen ce a ridicat adesea numărul nemulțumiților și nemulțumitelor, a sporit și numărul studenților cu aură de 10 la Nădăban. Ceea ce era o altă etichetă…

În ceea ce mă privește, trebuie să menționez sau mai bine zis nu pot să nu menționez că la capătul a 8 ore de întors subiectele pe față și pe dos cu o sticlă de Cola sau Fanta la bord, confruntat cu siguranța declamării mantrei aidoma unei mărturisiri de credință în fața inchiziției locale, îmi trebuia ceva timp, neuroni și axoni în bună stare să accesez bruma de memorie rămasă disponibilă din materia cu pricina. Mai că eram convins că ceea ce știam eu este exact ce îmi recita cu patos, viteză și aplomb studentul plecat la vînătoare de notă de trecere. Și atunci să vezi: mai că ajungeam la scurt circuit.

Introducerea fiind deja făcută, haideți să trecem la kestii mai serioase.

Aseară, înainte de stingere, mă gîndeam ce s-ar întîmpla dacă azi sau mai precis ieri, Isus Cristos ar fi apărut la fel ca acum 2000 de ani. Deci, cu alte cuvinte, s-ar putea re-edita, re-trăi, schimba sau reproduce istoria? Fie ea chiar și a Bisericii… Ca să nu confundăm subiectul, că nu primim notă de trecere, nu este vorba de acea întrebare ce bîntuia prin secolul XX, Ce-ar face Isus în locul meu? Nu!

Ce s-ar întîmpla dacă Isus ar sosi în Israel și ar începe să propovăduiască că Împărăția cerurilor este aproape? De multe ori apar texte, emisiuni tv cu subiecte incitante cum ar fi Ce s-ar fi întîmplat dacă Germania cîștiga Al Doilea Război Mondial? sau Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo? Dacă musulmanii arabi nu pierdeau bătălia de la Tours în 732?

Să încercăm o întrebare asemănătoare. Într-o lume a predicțiilor, o lume dependentă de certitudini, o lume riguros planificată ce s-ar întîmpla, ce-ar fi dacă Isus și-ar începe din nou lucrarea. A sa, nu alta. Așa cum a fost acum 2000 de ani.

Care ar fi răspunsul maselor vrăjite de Internet, televiziune și politicieni, la vindecări imposibile, la Evanghelie, la mîncare gratis distribuită fără targhet politic? Cel puțin de Paște.

Să nu uităm că ordinea este Mielul de jertfă, Crucea și apoi Învierea. Mai convinge azi o simplă înviere?

Un ascultător enervat întreabă: Cine se supără mai tare Dumnezeu sau dracu?


Pe cînd teologul de serviciu făcea cîte ceva încolo și-ncoace, un ascultător foarte, foarte nervos, de-a dreptul inervat, a sunat la redacție și a întrebat:

– Cine se supără mai tare, Dumnezeu sau dracu?

Acuma, să fi fost decît femeia de serviciu în redacție, tot ar fi putut da un răspuns destul de clar, articulat și la obiect. Dar mai era acolo și sponsorul principal al rubricii, Dvs. întrebați, nici îngerii din ceruri nu poate să răspundă, biznismenul local Teodulos Păcățianu. Așa că teologul nici n-a trebuit să se întrebuințeze.

Cam așa începea acest post în urmă cu un an și mai bine. Dacă l-aș continua, pe stil nou, 05.04.2016, l-aș continua cam așa:

Banii mișcă, banii fac, banii vorbesc. Știm asta. Dar mai există ceva ce mișcă ideile, gîndurile, mîna ce scrie sau limba ce vorbește. Ura. Ura pentru tot ce nu este ca tine. Pentru tot ce nu înțelegi. Pentru tot ce este altcumva. Pentru tot ce ai vrut tu să fii și să ajungi, dar n-ai putut. De trei, ba chiar de patru ori Ura!

Atunci cînd vorbești la un post de radio sau cînd ai un blog pe care figurează numele tău, istoricul tău și unele dintre frămîntările tale, te faci vulnerabil. Te expui în bătaia invectivelor mai mult sau mai puțin anonime. Mai ales dacă dai liber la comentarii sau dacă accepți telefoane în direct. Comentarii anonime de la oameni influenți cum ar fi Ioan Botezătorul, John Pop, Justice sau telefoane de la oamenii ce vor să vorbească cu ăla care vorbește sau cu muieri deștepte ce te fac prost pe tine și pe cine mai e pe acolo, amenințînd cu cenzura, linșarea și expulzarea din post.

Și atunci e normal ca din cînd în cînd să te întrebi cine e campionul supărării. Nu de alta, dar comentatorii anonimi sunt parcă rupți, desprinși, teleportați din Sfînta Sfintelor. Direct din Dumnezeu. Sunt mînioși pe tine, micul, insignifiantul păcătos ce nu-i în stare să citească o carte veche de 2000 de ani. Tu ești praf sub talpa lui (sau ei), cu toate studiile, cu toate miile de ore de cogito ergo sum, mene, mene și alte expresii în limbi de mult dispărute din uz. Ești un nimeni cu nume, pe lîngă ei, niște anonimi cu renume (de Justice, realaltfm, Îngerul Gabriel, etc).

Din Scriptură vedem că Dumnezeu. Se supără, ai încurcat-o. Dar nici dracu nu se lasă mai prejos. Se supără și el. Îți mor rudele de gradu-întîi, pierzi la cărți, te lasă-n pană amanta (niciodată soția) sau se află ce matrapazlîcuri cu fonduri, proprietăți intelectuale și mai puțin intelectuale ai făcut, de trebuie să mergi pînă-n America să mai calmezi spiritele. Spiritele cui?

Mai ieri, alaltăieri primesc un coment pă blog de la un post de radio. Era ciudat. I-am dat un deget, a mai postat ceva. Eram curios cine e sub numele postului. Nimeni. Nu am putut citi ce postează. Din decență. Așa că a ajuns în gheena spamului. În focul cel veșnic al internetului. Să nu mă acuzați că sunt anihilaționist. Așa-i chestia asta. Și m-am întrebat: ce-i mîna pe ei în luptă? Ce voia acel…???

Teoria spune că prostul nu e prost destul dacă nu-i și fudul. Adică dacă nu-și face publicitate. Să se vadă. Să se expună. Să-și explice prostia la nivel superior. Adică superior oricui. Să țipe, să-și reverse prostia precum soarele lumina. De fapt, ca vidanja rahatul. Scuzați cuvîntul vidanjă…

Asistăm la o dorință acută, imperioasă de recunoștere a prostiei drept cinste, geniu și de ce nu, dumnezeire. Se vrea o schimbare revoluționară: prostia să ia chipul și locul înțelepciunii. Cam ca o revoluție proletcultistă cu lupta de clasă ca mijloc suprem de lichidare a celor ce trebuie să piară pentru că sunt urîți… Nu mai contează de ce sunt urîți. Să dispară. Să tacă. Să plece.

Și-n spate vedem niște nervi cu care nu poți să te lupți pentru că nervii ăștia n-au limite. N-au decență. N-au indecență. Au nervi și pe dracu. Un drac nervos. Cred că acești draci nu ies cu post și rugăciune, ci doar cu un bici de ștreanguri. Cel puțin din Templu.

Mîine sunt la post. Tot timpul sunt la Templu. Dumnezeu nu e nervos.

Mesele, masele și elita religiei


A rămas în istorie replica unui celebru personaj din Timișoara, numit parcă Marcu, ce nu voia să demisioneze din mai știu eu ce consiliu al revoluției de la 89: Mesele mă vor! Masele îi scandau numele, el era pe val. A dat mîna chiar cu cancelarul Germaniei H. Kohl. Ceea ce nu l-a împiedicat pe cancelar să fie judecat și condamnat pentru corupție. Cineva trebuia să se sacrifice pentru banii ăia… Elita dădu mîna cu prostimea ridicată la rang înalt. Ambele erau susținute de mase.

Replici celebre prin părțile noastre, cît se va mai citi Costache Negruzzi, referitoare la prostime și elite: Mulți, da proști. Proști, da mulți! Negruzzi scria în secolul XIX despre ceva din secolul XVI, dar preocuparea pentru raportul mase/elită este mult mai veche, după cum prea bine știm.

Chiar și viața lui Isus Cristos se înscrie în această paradigmă. Un outsider al sistemului religios, Isus este căutat de mase, dar și de elite. În cele din urmă, asemenea multor tineri promițători, este trădat de unul din fanii apropiați, vîndut elitei, judecat, condamnat și executat cu acceptul maselor manipulate. Cu toate astea Isus și-a dat viața pentru mulți pentru iertarea păcatelor.

Dar și Isus a avut un cerc al ucenicilor favoriți: Petru, Ioan, Iacov. Era de-al maselor, dar nu admitea anonimatul, nici o identificare iluzorie propusă de mase sau elite. Interogat cu privire la identitatea sa, Ioan Botezătorul le spune tuturor, inclusiv elitelor cine este și cine va fi cel ce vine după el, dar este înaintea lui. Nici elitele, nici masele nu au priceput ce trebuia. A cui o fi vina? Dar chiar trebuie să fie cineva vinovat?

Cert este că totdeauna sistemul religios a fost acaparat și exploatat de elite. Chiar dacă, logic, nu, și elitele s-au ridicat de undeva de jos. Fariseii, cărturarii, preoții și leviții din vechime își găsesc și azi echivalentul. Culte, școli de teologie, biserici sau centre simandicoase îl pun pe Isus undeva. Mai aproape sau mai departe de mase. Și masele-l percep pe Isus Cristos cînd ca pe un prieten, cînd ca pe un Dumnezeu distant, undeva sus, departe, fiind nevoie de Maria, de sfinți și de preoți (din nou!) ca să ajungă în fața sa. Oare de ce s-a rupt catapeteasma Templului din Ierusalim cînd Isus și-a dat sufletul pe cruce?

În ciuda sau tocmai din această cauză, elitele religioase și masele se află mai tot timpul într-o tensiune. Ea poate fi benefică, generînd lideri dedicați sau poate fi malefică, generînd lideri cu un picior în iad. Și atunci să te ții!

Uneori stau și mă gîndesc la subiectul ăsta și nu reușesc să-i dau de capăt. Pînă unde merge sacrificiul? Cine ar muri pentru mase? Îmi aduc aminte de Ilie care  a dres altarul lui Dumnezeu împreună cu copiii lui Israel și doar după aceea a venit ploaia minunată. Dar și de acuzele lui Ștefan cu privire la uciderea prorocilor.

Mulți, da proști? Proști, da mulți? Sau altceva?

 

Adevăr sau provocare?


 

Nu este vorba despre jocul cu acest nume. Dar este într-o oarecare măsură un joc. Și în același timp un lucru foarte serios. Am reacționat la acest subiect ca la o provocare. Dar în același timp am avut și motivele mele personale pentru care m-am ținut la distanță de provocarea Bodnariu. Din cîteva motive.

O să încerc să le prezint, pe cît posibil fără să ridic temperatura. Și să nu-mi ridic temperatura. Deși e ger!

Pentru început trebuie să menționez că structural nu sunt un tip ce reacționează ca toată lumea. Deși nu s-ar spune că sunt prea temperat uneori. Ba chiar slobod la gură. Cine chiar mă cunoaște, are ceva de spus la capitolul acesta.

Dar în același timp nu am căutat soluții facile, nici nu m-am lăsat dus de vînt. Sau val. Recunosc, cîteodată, uneori, nu este în favoarea mea. Dar din experiența acumulată, am constatat că de cele mai multe ori, am luat-o într-o direcție ce s-a dovedit bună în final. Doar că la început era mai dificil de intuit pentru cei ce se mirau de propria-mi orientare. Ceea ce nu înseamnă că nu am și greșit. Recunosc, am greșit, sunt și eu om. Ei na, am zis-o! 🙂

Probabil că cea mai bună comparație, cu toate că nu mă pot asemui cu personajele pe care le dau drept pildă, dar situația mi se pare foarte asemănătoare, este întîmplarea cu Ilie, cel ridicat la cer, Elisei și fiii prorocilor ce insistau să-l caute pe prorocul dispărut. În caz de… Elisei le-a spus, cedînd rugăminților lor, ei na, duceți-vă. Și s-au dus degeaba. Tornada nu l-a dat înapoi pe Ilie.

A doua ocazie e cu Mica căruia i s-a cerut să profețească de bine. Și a zis. Apoi a profețit. Și s-a întîmplat.

N-am pretenția că sunt proroc. Dar uneori spun lucruri aparent absurde, ce se întîmplă întocmai. Ciudat! Mi s-a întîmplat și miercurea trecută. De ce? Nu știu.

Ca atare, nu cred că acțiunile ce au avut loc în cazul Bodnariu ar trebui să mă reprezinte și să le reprezint. Nu spun că ele n-au un folos, nici că sunt inutile sau și mai rău, că ar avea efecte negative. Dimpotrivă. Dar în ceea ce mă privește cred că le lipsește ceva mai important: un obiectiv pe termen lung. Ceva ce se vede dincolo de orizont. Poate așa cum Dumnezeu vede, peste ani, viitorul mai îndepărtat. Cum vede el oamenii peste 20-30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurul cu o astfel de gîndire sau că mă fac asemenea lui Dumnezeu. Dimpotrivă.

Un alt impediment în implicarea personală în eforturile de a reda copiii familiei Bodnariu a fost multitudinea personajelor ciudate implicate personal și implicit. Îmi pare rău, dar unele dintre aceste personaje sunt farisei de marcă ce și cu alte ocazii și-au dovedit caracterul. Nu mai am nici timpul, nici energia necesară să fac jocurile unor indivizi ce exploatează oameni inocenți, naivi sau bine intenționați în folosul personal sau de grup. Nu cred că mai trebuie să-i numesc pe acești indivizi, fiecare dintre noi știm cîteva nume sonore. Cam totdeauna amatoare de publicitate. Refuz să îmi asociez numele și persoana cu astfel de nume. Din mai multe motive. De pildă ce tovărășie poate fi între fiii luminii și fiii întunerecului, între Hristos și Belial…

Un alt aspect pe care l-am luat în seamă, au fost ocaziile în care am fost implicat ca martor direct sau indirect. Sau implicat cu sau fără știință în acțiuni de manipulare puse la cale de diversele personaje și instituții politice sau vreun cult anume. Fără aluzii specifice. Am obosit să împing carul altora ce stau sus și mobilizează norodul să le fie lor și mai bine după principiul deloc biblic hai să prindem și să duceți

Acestea fiind zise, succes la acțiuni, la meditații, la rugăciuni și la scriere de noi psalmi. Cu toate că bine-ar fi să-i mai luăm în considerare și pe cei vechi.

N-am nimic cu familia Bodnariu (wish them all the best). Nici cu Norvegia. Nici cu Biserica. Doar cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Și cu cei ce cred ca mine că este un Domn, o credință, un botez.

Poate este o provocare, poate este un adevăr, și în mod sigur va fi un sfîrșit cînd vom cunoaște totul.

Și gata.

Dacă ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi…


Problema iertării este de-a dreptul… problematică. Cel puţin pentru creştini. Din mai multe puncte de vedere.

Primul pentru că Dumnezeu ne-a iertat fără ca noi să ne fi cerut iertare. Ceea ce este problematic. Numai dacă îţi ceri iertare Dumnezeu te iartă. Iertarea potenţială există în jertfa lui Cristos, dar dacă nu catadicseşti să faci uz de ea, creştin sau ne, nu ești iertat. Poate aici ar trebui discutat şi despre merite sau viaţa de sfinţenie… și cum este să-mi cer iertare.

Al doilea pentru că întrebat fiind, Dumnezeu a impus un standard: trebuie să ierţi dacă cineva îşi cere iertare. Chiar dacă nu-ţi place. Dar îmi place.

Al treilea pentru că tot Dumnezeu, învăţîndu-ne cum să ne rugăm ne spune Şi ne iartă nou greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Apare o condiţie. Dacă nu-i iertăm pe alţii, nici noi nu vom fi iertaţi. În ciuda celor de mai sus? Hmmm…

Al patrulea, se spune, adică unii spun, că e bine să-i ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău pentru că astfel nu acumulezi stres, ură, resentimete, ce-o mai fii. Deci terapeutic, este bine să ierţi.

Al cincilea, vine iertarea cu musai. N-ai încotro.

Şi probabil, ca şi mine, te întrebi, chiar trebuie să iert pe toată lumea, pe toţi răii şi pe toţi nebunii? Părerea mea este că nebunii-s mai ușor de iertat, că-s… nebuni. În schimb pe cei ce sunt rău intenţionaţi, pe cei malefici, e imposibil. Probabil că asta presupune un dram de sfinţenie, de har, despre care eu n-am habar şi la care n-am acces. Cel puţin deocamdată. Şi vă dau cîteva exemple.

Primul, este cel al celui ce-şi cere iertare înainte de a te lovi. El are misiunea divină, sau cel puţin aşa crede el. Ca atare, el ştie că te va lovi unde-ţi este mai greu de suportat, şi ca să nu fie învinovăţit de duritate, de tropăire cu bocancii prin viaţa ta personală, îţi cere iertare preventiv. Ca o anestezie. Frate, te rog să mă ierţi, că te fac praf un pic în Numele Domnului, dar n-am încotro. Ai greşit, te lichidez.

Ce poți să zici? Mulțumesc!

La acest capitol sunt unii mai dotaţi decît alţii şi din această cauză sunt percepuţi ca foarte spirituali. Fac chirurgie pe sufletele oricărui enoriaş disponibil. De obicei în spatele darului său se ascunde un pic de autoritate mai mult sau mai puţin bisericească.

Al doilea exemplu este cel al fratelui perfect ce nu vrea să rămînă cu sechele în viaţa de sfinţenie. Şi pentru că el este perfecţionist, îşi cere iertare, trebuie-nu trebuie. El este cel ce se vede vinovat şi vrea asemenea pisicii (o ilustraţie foarte des folosită de un frate din Arad) să se cureţe mereu. Nu contează că pisica e chioară, şi-a pierdut coada şi că i-au mîncat şoarecii urechile, principalul-i că-i curată! Asemenea ipohondrie cred că ar molipsi pînă şi raiul. Nu degeaba catolicii au detectat această deformaţie paranoică la unii studenţi în teologie…

Un alt exemplu ar fi a celor pe care degeaba-i ierţi. Înţelegi că trebuie să-i ierţi, o faci, dar ei continuă în răutatea lor, ba mai mult te acuză că tu trebuie să-ţi ceri iertare de la ei. Malefic de-a dreptul. Oamenii ăştia batjocoresc sîngele Domnului. Iar cînd ţi se spune că aşa pocăinţă ca cea din gura lor nu s-a mai auzit, fugi că n-ai scăpare. Pînă la Dumnezeu te mîncă sfinții!

Ăştia-şi cer iertare în orice caz, la orice oră şi de la oricine, pentru că urmăresc ceva mult mai substanţial. Iertarea lor este motivată politic şi doar marea prăpastie între tine şi ei va face diferenţa.

Şi ultimul exemplu, tot al iertării fanfaronului este iertarea care începe cu dacă. Dacă am greşit te rog să mă ierţi. Păi e clar că ai greşit, dar tu şi cei de teapa ta sunteţi singurii care credeţi că n-aţi greşit. Şi aici fac din nou trimitere la evenimentul tragic din clubul Colectiv.

Cine şi-a cerut iertare? Cine nu şi-a cerut iertare? Cine a demisionat şi de ce? Cine este investigat şi de ce?