Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Nimic despre stat și biserică


După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.
Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…
Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.
În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?
Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?
În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.
Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.
Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic a unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

Lecția Auschwitz-ului


Auschwitz, Shakespeare și Washington au fost primele nume pe care am învățat să le scriu pe litere. Pe vremea aceea Nietzsche nu intra încă pe scena preocupărilor mele. Ulterior am aflat că Oświęcim este numele polonez al localității unde au murit milioane de oameni.

Aseară scanam canalele TV în căutarea unui program interesant. Am dat peste un episod dintr-un documentar referitor la anihilarea evreilor. Nu era ceva nou. Am citit cărți. Dar în acest episod a apărut și Adolf Eichmann. Așa cum spunea unul dintre intervievații programului, și eu am aflat din presă de acest personaj și de procesul său. Deci pînă aici nimic deosebit.

Noutatea a apărut cînd intervievații documentarului au început să povestească reacția evreilor ce fuseseră victime ale lagărelor. Jumătate din populația Israelului se găsea în această postură, direct și indirect probabil. Și s-a tras concluzia că acest proces a dat posibilitatea ca suferințele acumulate și ascunse să iasă la lumină, să fie verbalizate și să-și găsească alinarea.

Deci printr-un act de justiție s-a dat posibilitatea ca cei ce suferiseră pe nedrept să simtă că li s-a făcut o reparație. Cumva, chiar dacă Eichamnn nu era Hitler sau Heydrich, era un pește mare. Aș spune chiar foarte mare. Și în ciuda imaginii sale cenușii, de anonim slujbaș al statului nazist, cîteva priviri tipice celor ce au sau au avut drept de viață și de moarte asupra semenilor lor au trădat personajul demonic.

Gîndul mi-a fugit la încercarea de a-i scoate pe hoții de vază ai poporului nostru de sub incidența justiției. Dacă la circa 20 de ani de la comiterea crimelor procesul lui Eichmann a însemnat ceva, oare ce mesaj transmite ne-culpabilizarea hoților care fac să sufere un popor întreg? Personal cred că sancționarea prin vot o dată la cîțiva ani constituie o pedeapsa prea mică pentru cei ce îi numim eronat clasa politică conducătoare. În lipsa unui concept corect de slujitor al statului pentru binele poporului/cetățenilor.

Ca urmare, este stric necesară judecarea și condamnarea celor ce au furat. Așa se va transmite un mesaj clar poporului: nu mai furați, furtul din avutul statului, a bunurilor întregului popor se sancționează. Mi se pare ciudat cum după 45 de ani de etatizare a proprietății nu am rămas cu un pic de respect față de această proprietate a tuturor. Cine e de vină? Probabil același stat condus de aceiași eronat numită clasă politică ce în 27 de ani nu a înapoiat ce a furat în 45 de ani. dar asta e altă problemă.

Revenind, dincolo de furtul banilor, al proprietăților mai mici sau mai mari, furtul intelectual, al timpului, al vieții noastre, s-a pus la cale și se desfășoară un furt al demnității. Acela al cinstei cetățeanului. Este vorba de o lustrație a hoților. Sau dacă vreți, în termeni religioși, un botez secular ce spală păcatele. Dar un botez inutil ca efect pentru că este lipsit de pocăința păcătosului. Căitu-s-a de faptele sale? Înapoiat-a el ce a furat? Căci dacă nu s-au întîmplat acestea, lecția de justiție adresată poporul român este: Furați căci veți fi iertați!

Poporul român n-are nevoie de o credință în imunitatea unora în fața justiției, nici una într-o justiție chioară ce murdărește harul dumnezeiesc. Poporul român are nevoie de o justiție dreaptă, după faptă. De ce spun asta? Pentru că în afară de judecata magistraților și a lui Dumnezeu urmează cea a istoriei. Chiar dacă prima este eludată, următoarele, dar cele mai dure, deși tributare timpului, sunt ireversibile. Nici istoria, nici Dumnezeu nu iau în calculul final purgatoriul.

Auchwitz? O posibilă lecție a istoriei. Nu cred că cineva are dubii despre cum arată justiția Domnului în cazul său…

De ce PSD și nu PNL? De ce stînga și nu dreapta?


Nu ne jucăm jocul ăla cu de ce una și nu alta. Doar întrebam în speranța că cineva îmi va răspunde. Dar dacă mă uit la cer, la vremuri și la teve, cred că răspunsurile erau acolo înainte de ultima duminică.

De exemplu, știm că dreaptă înseamnă exploatare, asuprire de clasă, domnia capitalului, expansiunea monopolurilor, etc. Ce a făcut PNL pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Nu că n-a făcut nimic. Dar ce a făcut răsunător? Jumătate din poporul ăsta mai ține minte cînd i s-a înmînat cheia de la apartament de către președintele de sindicat al intreprinderii. Jumătatea asta mai ține minte că nu avea grija zilei de mîine. Că era suficient un job. Că și-a putut cumpăra apartamentul din jobul ăla, mașina (așa cum era…) și că se ducea la mare sau la munte tot din jobul ăla. În rest nu prea conta. De ce? Pentru că în casa sa românul nu făcea politică. Pentru că se descurca. Pentru că a învățat să fenteze autoritățile și autoritatea. Pentru că atunci cînd s-a săturat de minciună a preferat să moară decît să mai trăiască o viață fără sens.

Și din nou, știm că stînga înseamnă lupta împotriva exploatării, asupririi de clasă, a domniei capitalului, a expansiunii monopolurilor, etc. Ce a făcut PSD pentru poporul ăsta? Nu țin minte să fi făcut ceva. Din nou, nu că n-a făcut nimic. Dar jumătate din poporul ăsta nu mai ține minte, cozile, frigul, locuințele mucegăite, daciile proaste pe drumurile proaste, cu benzină puțină, etc. Ca să intri în normalitate nu trebuie să faci ceva extraordinar. Doar să nu mai faci prostiile ce le-au făcut alții înaintea ta.

Un pic de circ și pîine rezolvă lucrurile încă din antichitate. Și la stînga și la dreapta. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta?

Pentru că oamenii din popor ce s-au ridicat fentînd sistemul, ca pe vremea ălorlalți sunt admirați. Acești robinhuzi ai României ce au ajuns la putere, sunt de lăudat. Ei au înțeles ce n-au înțeles alții cu note mai bune la liceu, ca tine și ca mine, cu olimpiade cîștigate la mate, fizică, chimie sau alte materii. Ei sunt acei ce au cîștigat olimpiada la dirigenție. Adică au înțeles că odată lupta de clasă cîștigată, puterea este miza, și că prada trebuie împărțită și cu săracii. Care rămîn tot săraci, că altfel nu ar mai vota cu ei.

Deci moșieri, capitaliști, bancheri și alți investitori și antreprenori, poporul a cîștigat un ciolan și robinhuzii au recăpătat puterea. S-a făcut dreptate pentru că asta a vrut poporul. Poporul a cerut capul lui Moțoc și l-a primit. Acum a cerut puterea și și-a luat-o. De ce PSD și nu PNL, de ce stînga și nu dreapta? De aia!!!

Sec, dar adevărat!

În cărțile de istorie oare se vor pomeni anii de dominație neo-comunistă? Unde ești tu, bunică Rusia?

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune “Sunt rău.”

Vinovăţia spune: “Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, “Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: “Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, “Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Apocalipsa după sfîntul proroc Nigel Farage sau 1+1=2


1+1=2.

Asta știm cu toții. Ceea ce nu știam în urmă cu 17 ani, pe cînd voiam să dăm cu toții buluc în UE, este că Nigel Farage era proroc. Poate chiar profet, ca și Muhamad. Adică el a prevestit ieșirea Marii Britanii din UE și a fost inițiatorul unei religii ce se va extinge: Exitul. Asta dacă ar fi să ne luăm după el. Dacă Muhamad a fugit de la Mecca la Medina, Hegira profetului Nigel Farage a fost de la Londra la Bruxelles. Și acum a intrat triumfător în Mecca Europei.

Și veți întreba ca tot omul nedumerit: Dar cum de este și sfînt? Simplu. Aduceți-vă aminte de prorocii apocaliptici ce cu cîțiva ani în urmă puneau semnul egal între Imperiul Roman din secolul I și UE. Aduceți-vă aminte de prorocii ce ne informau despre Fiara de la Bruxelles, despre Balaurul de la Strassbourg și despre cele zece stele ale UE, adevărați draci ce stăteau la pîndă să ne-nghită. Doamne, nu ne lăsa!

Și nu în ultimă instanță despre aceiași proroci ce prevesteau toate relele din lume dacă vom adera la UE. Diavolul, Satana în persoană și prorocul mincinos (oricare ar fi el în afară de Saddam, Bush I, Clinton, Bush II, Obama, Clintonesa și alți Trumpi) conspirau pe față să distrugă Biserica cea adevărată, cea curată și neîntinată. Dacă cumva mai există așa ceva…

Păi nu e Nigel Farage îngerul neînfricat ce a luptat de unul singur cu Balaurul? Nu l-a învins el? Nu e cazul să-i aducem laude, metanii, daruri și alte cele pentru că el, imaculatul, pusul deoparte, predestinatul și pregătitul în ascuns a ridicat steagul de luptă împotriva Fiarei? Nu el a dat peste cap planul Celui Rău? BA DA!

Să-i ridicăm statui, să-i dedicăm poezii, să denumim străzi cu numele său sfînt, să lansăm colecții de haine, torturi și băuturi mai mult sau mai puțin carbo-alcoolice cu numele său sfînt. In God we trust? Americanii își vor schimba oricum deviza de pe dolari în In Trump we trust, dar vor fi nevoiți să adauge în fața atîtor mărturii, In God we trust, but in Nigel Farage we believe!

Și totuși…

Am trăit în anii 60. Adică 1960 cînd britanicii se căzneau să intre în Piața Comună, prima denumire accesibilă în România pentru o Europă de vest unită. Și francezii, ce-și aduceau aminte de Crecy, de Poitiers, de Ben Kebir și alte evenimente cu implicări britanice, au zis ani în șir NU. Veto la intrarea Marii Britanii în Europa. Pe cînd Britania chiar era Mare.

Știau franțujii ce știau! Ei se opuneau re-constituirii Imperiului Roman. Preveneau apariția Fiarei, încheierea istoriei și declanșarea apocalipsei. Apocalipsa lui Nigel Farage. Că altfel nu se explică! Nație de proroci și ăștia…

Erau francezii mai sfinți? Erau britanicii mai diabolici? Probabil că… nu știu. Nu cred că erau unii mai buni și alții mai răi. Nici că Diavolul, Satana în persoană, le lua mințile. Sau poate că da. Cum de atunci voiau britanicii în Europa? Probabil că nu voiau să rămînă în afara ei. Avantaje? Nu mă întrebați, judecați singuri.

Și acum? Cum e acum? Simplu. Dacă 1+1=2, atunci și 2-1=1. Dar așteptați, prorocii nu s-au trezit. Apocalipticienii nu s-au dumerit pentru că planul lui Dumnezeu este încă secret. Apropos, cum stăm cu invadarea Izraelului de către ruși în cîteva luni prin descoperire beiușană? Nimic? Mai așteptăm. Cît? Oricît. Dom Pustan, vre-o lună mai colorată în ultimul timp?

Sfinți avem, evenimente avem, Dumnezeu e în control, după cum zic ei (probabil face parte din vreo comisie de control…) și noi putem divaga, inventa, provoca, imagina, că altceva mai bun n-avem ce face.

Dar Doamne, ține-ne departe de sfinți proroci ca Nigel Farage și apocalipsa lui!

Raiul pe pămînt? Unde, cînd, cum?


Nu aveam 16 ani cînd mergînd pe stradă cu un prieten și ne dădeam cu părerea că aici ar putea fi raiul pe pămînt dacă lucrurile s-ar face mai bine, dacă ne-am organiza mai eficient. Același lucru l-am auzit din gura multor indivizi de-a lungul timpului. Și așa s-a născut întrebarea: Este raiul pe pămînt posibil? Unde? Cînd? Cum?

Marii teoreticieni ai comunismului, Marx și Engels și-au dat cu părerea că o societate fără exploatare, fără clase și fără proprietari va fi posibilă după ce proletariatul va pune mîna pe putere, după ce dușmanii de clasă vor fi lichidați și după ce nu va mai exista proprietate privată. În viziunea lor aceasta se putea întîmpla doar în țările cu un proletariat foarte numeros, adică în țările cu o orînduire capitalistă. Raiul era după colț.

Nimic mai greșit. Încercările de a instaura raiul comunist au dus la milione de morți, victime ale unui sistem utopic, fără fundament ideologic temeinic și imposibil de aplicat în practică cu rezultate pozitive de durată.

Dar, omul se gîndește să instaureze raiul (religios sau secular) pe pămînt. Nu e rău că vrea, nici că încearcă, poate e de discutat metoda de a ajunge la acest rezultat.

Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă cumva e posibil ca raiul să fie inaugurat pe pămînt dacă, să zicem, toți locuitorii, fără excepție ar fi creștini de cea mai bună calitate. Ca să nu excludem și nici să nu jignim pe nimeni.

N-ar fi rău, dar mă gîndesc că în lipsa unui conducător absolut, noi oamenii, chiar creștini de marcă, am continua să păcătuim în cele mai diverse domenii și n-am ajunge în rai prea repede. Ne-am găsi imperfecțiuni, vini, lipsuri și plusuri de care nu putem scăpa.

Mă mai gîndeam zilele astea că averea, indiferent care e, nu va mai conta. O vom arunca asemenea unei poveri ce ne împiedică să zburăm spre cer. Aruncăm lestul și ne vom înălța mai repede. Cine îndrăznește să arunce primul cu averea? Cam seamănă cu întrebarea cine dintre voi e fără păcat să arunce primul…

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Oricînd, cu precizarea că în nici un caz atunci cînd oamenii vor încerca. Dumnezeu va avea ultimul cuvînt.

Unde se va realiza raiul pe pămînt? Un paradis fără Dumnezeu este ca și iadul fără draci. Draci care acolo vor fi chinuiți, nu vor chinui ei pe cineva. Deci un paradis (oricît de elaborat) ar fi, rămîne unul fiscal, turistic, efemer și în cele din urmă plin de urmări negative. Ce nici nu mai trebuie menționate.

În cele din urmă, un paradis omenesc pe pămînt nu rezolvă cîteva lucruri esențiale (făcînd abstracție de problema proprietății): existența suferinței și a morții. De menționat că Isus Cristos a spus că acolo (în paradis, rai, în prezența lui Dumnezeu) vom fi ca îngerii, nu ne vom căsători. Refuz să fac alte presupuneri. Moartea va fi lichidată, suferința nu va mai exista și Smile, Jesus loves you va fi o realitate deloc banală.

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Cum există cîteva variante, și mulți partizani, vreau să afirm că raiul se va realiza atunci cînd Dumnezeu va locui pe pămînt cu noi, și va fi un pămînt nou alături de ceruri noi. Hmmm… Și totuși cînd? Cîndva.

Există unii, și printre ei mă număr și eu, care susțin că raiul începe de pe pămînt, că suntem cu un picior în paradis. Trăim aici ca și cînd am trăi dincolo. de acord, dar să nu uităm că nu suntem total dincolo, și în pofida, now but not yet, trebuie să facem legătura cu comunitatea în care trăim exemplificînd prin viața noastră ceea ce credem.

Și nu în ultimă instanță, după cum putem deja trăi în paradis, putem trăi deja și în iad. Asta nu numai dacă credem că el există, ci dacă trăim ca și cînd numai iadul există. Destinat inițial îngerilor căzuți, iadul a făcut loc și sufletelor ce își merită un astfel de loc. Sau de stare. Așa că după cum putem trăi deja în paradis, putem trăi și în iad, chiar din viața aceasta. Dar încă mai avem o șansă să ne schimbăm destinul. Și șansa noastră este Isus Cristos.

 

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Mesele, masele și elita religiei


A rămas în istorie replica unui celebru personaj din Timișoara, numit parcă Marcu, ce nu voia să demisioneze din mai știu eu ce consiliu al revoluției de la 89: Mesele mă vor! Masele îi scandau numele, el era pe val. A dat mîna chiar cu cancelarul Germaniei H. Kohl. Ceea ce nu l-a împiedicat pe cancelar să fie judecat și condamnat pentru corupție. Cineva trebuia să se sacrifice pentru banii ăia… Elita dădu mîna cu prostimea ridicată la rang înalt. Ambele erau susținute de mase.

Replici celebre prin părțile noastre, cît se va mai citi Costache Negruzzi, referitoare la prostime și elite: Mulți, da proști. Proști, da mulți! Negruzzi scria în secolul XIX despre ceva din secolul XVI, dar preocuparea pentru raportul mase/elită este mult mai veche, după cum prea bine știm.

Chiar și viața lui Isus Cristos se înscrie în această paradigmă. Un outsider al sistemului religios, Isus este căutat de mase, dar și de elite. În cele din urmă, asemenea multor tineri promițători, este trădat de unul din fanii apropiați, vîndut elitei, judecat, condamnat și executat cu acceptul maselor manipulate. Cu toate astea Isus și-a dat viața pentru mulți pentru iertarea păcatelor.

Dar și Isus a avut un cerc al ucenicilor favoriți: Petru, Ioan, Iacov. Era de-al maselor, dar nu admitea anonimatul, nici o identificare iluzorie propusă de mase sau elite. Interogat cu privire la identitatea sa, Ioan Botezătorul le spune tuturor, inclusiv elitelor cine este și cine va fi cel ce vine după el, dar este înaintea lui. Nici elitele, nici masele nu au priceput ce trebuia. A cui o fi vina? Dar chiar trebuie să fie cineva vinovat?

Cert este că totdeauna sistemul religios a fost acaparat și exploatat de elite. Chiar dacă, logic, nu, și elitele s-au ridicat de undeva de jos. Fariseii, cărturarii, preoții și leviții din vechime își găsesc și azi echivalentul. Culte, școli de teologie, biserici sau centre simandicoase îl pun pe Isus undeva. Mai aproape sau mai departe de mase. Și masele-l percep pe Isus Cristos cînd ca pe un prieten, cînd ca pe un Dumnezeu distant, undeva sus, departe, fiind nevoie de Maria, de sfinți și de preoți (din nou!) ca să ajungă în fața sa. Oare de ce s-a rupt catapeteasma Templului din Ierusalim cînd Isus și-a dat sufletul pe cruce?

În ciuda sau tocmai din această cauză, elitele religioase și masele se află mai tot timpul într-o tensiune. Ea poate fi benefică, generînd lideri dedicați sau poate fi malefică, generînd lideri cu un picior în iad. Și atunci să te ții!

Uneori stau și mă gîndesc la subiectul ăsta și nu reușesc să-i dau de capăt. Pînă unde merge sacrificiul? Cine ar muri pentru mase? Îmi aduc aminte de Ilie care  a dres altarul lui Dumnezeu împreună cu copiii lui Israel și doar după aceea a venit ploaia minunată. Dar și de acuzele lui Ștefan cu privire la uciderea prorocilor.

Mulți, da proști? Proști, da mulți? Sau altceva?

 

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

Obsesia noastră cea de toate zilele…


În vremea cînd eram trimis în delegație în adevărata Românie, acolo unde nu se prindeau bozgorii, nici sîrbii, sufeream de românită și ceaușită. Soarele răsărea de la București. Adevărul venea de la București, etc. La asta contribuiau secretarii de partid, primarii, miliția, Securitatea și alți români adevărați. La care a făcut apel tov Iliescu redenumindu-i de bună credință. Probabil că-i era rușine să spună de credință ortodoxă…

Același sentiment al inadecvării, al picării în importantele noastre probleme ce nu puteau fi înțelese de planeta asta meschină preocupată cu crize financiare, tehnică spațială, drepturile omului, artă și alte nimicuri am retrăit-o pe cînd stăteam prea mult timp în străinătate. Picarea în autohton se producea de cele mai multe ori brusc prin intrarea în aeronava întîrziată sau demodată a Taromului, aterizarea în lumea taximetriștilor bucureșteni de la Otopeni, un fel de pre-teroriști ce te răpeau cerînd răscumpărare în loc de plata serviciului de tip taximetrie.

A doua zi intram în obsesia noastră cea de toate zilele pentru că a gîndi diferit însemna a deveni alienatul societății, singura disponibilă. Mă aliniam cu troznete, bombăneli, proteste și frustrări. Și așa am rămas.

Mă bate gîndul că am ajuns din nou în faza asta. Cazul copiilor confiscați de un stat ne desparte cam pe aceleași principii. Din păcate. Niciun murmur în presa norvegiană. Dar la noi cutremure, proteste, nervi cu carul, amenințări, comunicate și răs-comunicate.

Ba nu ne ajung românii de acasă, îi raliem și pe cei de departe. Personal cred că e o obsesie prea mare pentru un caz prea mic.

Suntem virusați de propria noastră înțelegere a unui caz ce ne depășește. Puterea noastră de asimilare e blocată la nivelul al nostru, al meu, românesc, credincios, dragoste, dreptate, educație de tip autohton. Ce nu concordă cu românismul tradițional, creștinismul și legalismul nostru, este rău, inimaginabil, subversiv, fără inimă, anti-creștin, urît și injust, adică satanic. Și devine o obsesie.

Obsesia că la noi e mai bine, cînd nu e. Obsesia că noi știm mai bine, cînd situația stă exact invers. Obsesia că ce e românesc e cel mai bun. O fi așa dar nu în materie de educație, drumuri, nivel de trai, politică, investiții, ecologie, sănătate națională, transport aerian, fluvial, tăiere a pădurilor, curățenie. Cred că ajunge. Bine că la noi merge internetul de zbîrnîie. O altă obsesie.

Și pe deasupra invocăm Biblia, pe Dumnezeu și cultul nostru. De parcă doar noi avem așa ceva!

Mene, mene, techel, ufarsin sau paranoia dezvoltată


Dacă copiii unei familii de români credincioşi declaraţi foarte credincioşi de un anume pastor româno-american şi-ar fi bătut părinţii şi ar fi fost daţi pe mîna autorităţilor, campania pro-părinţi ar fi fost tot atît de vehementă şi ne-ar fi împărţit în două tabere diametral opuse pe aceleaşi criterii?

Mă îndoiesc. Daţi-mi şi mie voie să am propria mea paranoia.

Standardul bine-rău în momentul de faţă a fost plasat în nişa credincios adevărat partizanul părinţilor şi al pastorului româno-american. oricine are o altă opinie e nebun, liberal, fals creştin, răuvoitor, unfriend şi prinde posturi străine.

Nu mai e completul inchiziţiei, este plutonul de execuţie al creştinului verde, duşmanul declarat al celorlalţi ce fac rabat la credinţă, moralitate, patriotism şi ce nu-mi place mie.

Mene, mene, techel, ufarsin-ul modern nu mai este scris de către mîna divină, ci de gura şi condeiul unor enervaţi ai domnului. Care domn, nu se ştie.

Cert este că dincolo de drama în sine, ne sdropşim unii la alţii pe criterii subiective, fără martori audiaţi sub jurămînt, dar jurîndu-ne cu mîna pe Biblie, Dumnezeu sau templu de parcă e vorba de mîntuirea neamului.

Adio îndurarea, mila, suportarea pierderii şi îndreptarea greşelii. Pare un vajnic concurs al dreptăţii pe teme parentale, justiţiei, a bunului simţ şi a unui fariseism mai mult sau mai puţin local.

Încă puţin şi, cine ştie, poate se declară cod roşu, stare de urgenţă sau iminenţa invaziei locuitorilor din alfa centauri.

Cînd toate astea se vor termina, poate vom avea curajul să ne uităm în oglindă, să ne privim lung şi să ne facem mea culpa. poate ne vom apropia pentru că am descoperit că dincolo de oglindă ne priveşte cineva mai important ca cearta noastră de doi bani.

Sau cine ştie, e doar ceva ce izvorăşte din paranoia mea, personală. În cazul acesta, mea culpa!

Mene, mene, techel, ufarsin!

Cert este că dezbaterile civilizate între români nu sunt prea pomenite. Legea bîtei, a dictatorului luminat sau pantofar e încă cuibărită în reflexele unora dintre noi. Nu ştim să discutăm, dar ştim să ne duşmănim pentru vini imaginare sau nu. Pentru dezacord. pentru gîndire personală. Sau liberă.

PS Încercaţi să daţi o definiţie proprie a legalismului în cazul insinuat. Hmmm…

Extra ecclesiam nulla salus


Mă simt un pic schizo: mă identific cu mine însumi, dar de partea cealaltă mă trag alții. Ispita e mare. Și aici nu mă refer la ecclesia per se. Mă refer la ecclesia noastră cea de toate zilele. Aia ce se produce pe media, pe net, pe te miri unde.

E tot așa de drept că trăim zile mai apocaliptice și că bîntuie fel de fel de prorocii, interpretări absolute, descoperiri și acoperiri mai mult sau mai puțin sectare.

Pe planul intern ne dăm cu părerea despre guvern, mișcări democratice, viitor și, ca tot românul, despre trecut. Rockul, biserica, prim-ministrul, partidele, anaful, președintele, coloanele mai mult sau mai puțin oficiale, prețurile și sănătatea ne marchează viața mult mai incisiv și permanent decît meteoricii boxeri ai unui presupus ministru de 28 de ani. Ce făceam eu la 28 de ani? Mai nimic. Mă întrebam care este rostul meu în lume.

Un talmeș-balmeș românesc cu o presă istericalizantă ce mușcă tot.

Pe plan extern, ca și pe plan intern, se moare. Și se omoare. La Frons s-a deșteptat. Probabil că pînă la urmă vasele alea două construite pentru ruși vor ajunge la destinație, adică în Rusia. Mă întreb ce se va întîmpla dacă experimentul islamist din Franța se va repeta și în alte țări. Evidemon, ne vom inerva. Vom trimite avioane, trupeți și apă minerală ca să stîrpim islamismul terorist. Va dura ceva timp… probabil că mult prea mult.

Discutam mai dăunăzi cu un prieten despre Dumnezeul Vechiului Testament sîngeros. E greu de mestecat cum neamuri întregi au fost omorîte în mod barbar. Nici măcar ca la Auschwitz. Cum de a făcut Dumnezeu asta? Nu se spune că Dumnezeu nu omoară pe nimeni? Și totuși, cîți dintre noi nu gîndim în aceiași termeni ca și Dumnezeul Vechiului Testament cînd ne gîndim la musulmani? Cîți dintre noi n-am vrea să-i lichidăm pe ei, pe politicienii corupți, pe hoți, pe profitori, pe ăia răi?

Îl înțeleg pe Dumnezeu? Poate. Nu-l înțeleg pe Dumnezeu? Mai mult ca sigur!

Și chiar în afara bisericii nu există mîntuire? Nici măcar catolicii nu mai cred așa ceva. Mîntuirea este din, prin și pentru Isus Cristos. Cu toate astea, cu toate că spunem și credem că este prin har, prin credință, în multe cazuri Noul Testament, inclusiv Apocalipsa mult invocată și predicată în contextul cataclismic actual spune că

11. Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamantul si cerul au fugit dinaintea Lui si nu s-a mai gasit loc pentru ele.

12. Si am vazut pe morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este Cartea Vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.

13. Marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui.

14. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

15. Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii a fost aruncat in iazul de foc.

Dumnezeul milei și dragostei îi va trata cu dreptate pe toți locuitorii Pămîntului. Ce trebuie să fac eu, cel din ecclesia, să-i omor?

 

Hannibal ad portas!


Nu e vorba de un oarecare Hannibal din serialul teve. Nici de cel de pe marele ecran. E vorba de un Hannibal de acum mai mult de 2000 de ani. Era cartaginez. Se bătea cu romanii. Se bătea cu ei la ei acasă și se bătea bine. N-a lipsit mult ca Roma să fie desființată. În campania sa din Italia sau mai bine zis în al doilea război punic Hannibal nimicise una după alta armatele romane. Se plimba-n Italia de parcă era la el în Africa. Inspira teroare. Apăruse și la porțile Romei. Ca urmare mamele romane își speriau copii cu Hannibal ad portas, adică Hannibal e la ușă!

Cu alte cuvinte, dacă nu ești cuminte, te ia Hannibal! Un fel de Bau-bau antic.

Contextul istoric ne spune că Roma făcuse tot ce se putea ca să reziste. Legiunile sale au fost însă înfrînte, orașele sale jefuite. Dacă nu ar fi făcut nimic probabil că ar fi trebuit să arunce armele și să-l primească pe Hannibal cu flori și ofrande, ca să-l îmbuneze.

Mă gîndesc dacă cei ce strigă aidoma mamelor romane de acum 2000 de ani Satana la ușă au dreptate! Dacă rockerii sunt sataniști, dacă musulmanii sunt sataniști, dacă toată lumea asta e satanistă. O fi așa, nu contest. Dar…

Dacă spui că rockerii sunt sataniști mi se pare corect ce spui. Dacă BOR et co (adică toate celelalte biserici) are de gînd să cînte partitura satanismului, ar fi trebuit să-și asume poziția pînă la capăt și în ciuda tuturor criticilor. O poziție de acest gen, adică absolută, tranșantă și ideologică nu se poate altera la presiuni de niciun fel.

De ce a fost executat Brîncoveanu împreună cu fiii săi? Că era prea bogat sau că era ortodox? De ce are BOR martiri, că au fost invidiați pentru ce aveau sau că au crezut dreapta credință? Păi dacă ești ferm convins că ai o mare misiune, că îți este desemnată o slujbă unică de sus, păi nene bate-te pentru asta. Fii martir și în sec XXI să vadă islamișții că și creștinilor adevărați nu le pasă de moarte.

Dacă Satana e acolo, iar tu ai misiunea de a-l combate, combate-l domle pînă la capăt. Că altfel ești ca Agamiță Dandanache ce a fost tot combătut. Sau ca mamele romane care își speriau doar copiii cu Hannibal ad portas.

Dacă vrei ca realitatea existenței Satanei să nu cadă în derizoriu, fă ceva pentru poporul ăsta pentru ca să-și dea seama de rolul pe care-l are Dumnezeu în viața sa. Și dacă după trei zile de la nenorocire apari și spui că de fapt ai fost p-acolo și acum faci metanii, ridici o troiță, faci slujbe, nu se cheamă că te-ai întors, că ai făcut pact cu Satana? Unde e consecvența în învățătură? Unde este vîna, rădăcina isihastă, unde sunt energiile necreate de care ai avut parte?

Nu se întreabă poporul pe bună dreptate dacă Satana este la porți?