To whom it may concern sau adeverință de român


Dă pă net:

Subject: O scrisoare scrisa de un senator roman „de ziua romanilor de pretutindeni” si mai ales raspunsul plin de bun-simt dat de unul din romanii acestia 1 Decembrie.
=Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”.
Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile.1 Decembrie.

Dragi români de pretutindeni,

Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească.
Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea
şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au
dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci
datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi
spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste.

Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La Mulţi Ani România!

La Mulţi Ani români de pretutindeni!

Birou Senatorial Viorel Badea
Senator Pentru romanii din Europa si Asia
Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE
Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni
Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro/

RASPUNSDragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt si eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu stiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă multumesc pentru caldele urări si îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveste pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresati.
Nu am adus nici o „contributie” comunitătii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românetti”, nu practic sport de performantă sub drapelul tării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăsel scotian.

Alta ar fi fost însă situatia dacă mi-ati fi scris, dvs. sau unul dintre numerosii dvs. colegi din Parlament, acum sase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iasi. As fi putut să vă răspund că sînt cercetător stiintific la Universitatea Al. I. Cuza si că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima editie critică a celei mai vechi Biblii românesti (Stiati că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o editie critică?). M-as fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performantă sub drapelul tării, cum spuneti, si m-as fi lăudat că am dus si eu putin din „graiul tării” mele pe la Paris si Geneva, sau că mi-am petrecut sapte ani printre vechile manuscrise românesti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ati scris, nici eu nu v-am răspuns. Asa merg lucrurile, cum s-ar spune.

Dar de ce îmi scrieti tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, si ne-am alăturat si noi „românilor de pretutindeni”care îsi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în tară?

Ca să îmi arătati că vă pasă?

Dacă vă pasă atît de mult de „valorile si traditiile românesti”, de ce nu mi-ati scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în tară? De ce nu m-ati întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu si colegele mele, tineri doctori în filologie si slujbasi ai culturii române pentru care suspinati acum? V-as fi rugat atunci, dacă stiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceti ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-as fi chemat la Iasi să vedeti cum trăieste de pe o zi pe alta un antrenor de performantă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, si cum niste copii devotati se antrenează să devină campioni pe podelele roase si pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-as fi dus prin oras si v-as fi arătat Filarmonica ieseană, care de zece ani stă să se prăbusească sub schele, si Teatrul National, mutat într-un cub de carton. Si la urma urmei, dacă tot invocati acum cuvintele lui Sadoveanu si îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-as fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mintit, furat si umilit în tara mea. Si că am obosit să devin „vrednic” printre smecheri, canalii politice si „băieti destepti”.

Dar, repet, nici dvs. nu m-ati întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Si atunci, de ce m-ati găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiti pe emigrantii români cu ocazia unei asa-zise „zile a românilor depretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor si a României din care găstile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine si pe alte milioane de compatrioti, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părintii si prietenii si să ne căutăm pe aiurea pîinea si dreptatea. Ce sărbătoare vedeti în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărtite, pentru fratii si prietenii lăsati în urmă, saupentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în tară de dorul lor. Si, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertati-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiti dvs. de „valorile românesti”. Ocupati-vă de ele în tară, acolo unde „cultura si valorile românesti” sînt lăsate în paragină.
Si v-as mai ruga ceva.!!!   Sînteti totusi un reprezentant al clasei politice românesti. Aveti decenta de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franta am cunoscut un om care si-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generosi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiti eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veti putea vedea si auzi într-un documentar tv despre Revolutie, apropo, nu-i asa, de cei care… „fac cinste tării natale”).

La sfîrsit, as vrea să vă asigur că nu mi-e rusine că sînt român.
Asa mi-am învătat si fetele, să nu le fie rusine să spună de unde vin.
Singurele momente în care mi-e rusine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România.
În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-as cere să păstraţi măcar distanta tăcerii?

Ioan-Florin Florescu

LBC-LST (7)


Cum pe vremea BA-ului nu existau încă celulare, fiecare student făcea de serviciu la telefonul din holul de la etajul I, cam de două ori pe trimestru. Aşteptai, răspundeai la cele două telefoane publice şi preluai mesajul sau te duceai şi căutai studenta sau studentul respectiv. Asta între orele 18 şi 21. În rest mai existau acţiuni sporadice la care se căutau voluntari. O dată m-am dus cu cîteva scrisori din partea şcolii la vecinii „noştri” ca să îi anunţăm că în zilele următoare se vor face lucrări şi va fi zgomot, ne cerem scuze. Era o plimbare după masa de prînz. În rest nimeni nu ne-a pus să cărăm ceva, să curăţăm zăpada, să spălăm pe jos sau pe sus, să facem cor, să umplem capela că vin „sponsorii” sau ceva de genul ăsta. Era o lume liberă nu numai în cuvînt, ci şi în faptă. Exista doar presiunea de a studia, de a citi, de a nu te face de rîs şi de a nu face notă discordantă.

Examenele veneau şi treceau, la fel şi eseurile şi seminariile. Citeam ca apucaţii, căutam cărţile prin bibliotecă adulmecîndu-i pe cei care nu le restituiau la timp şi ne împiedicau să ne scriem eseurile.

Apoi în ultimul trimestru urma o perioadă de două săptămîni pentru recapitulare, apoi examenele. Recapitularea materiei ţi-o făceai singur, nu existau cursuri pentru aşa ceva, dar te puteai asocia cu alţi 4-5 studenţi şi pe baza subiectelor date în anii precedenţi (care stăteau cuminţi în biblioraftul cu examene din bibliotecă) și puteai să concepi o temă asemănătoare. În loc ca fiecare să conceapă 4-5 fiecare concepea una şi apoi se făcea schimb. Echitabil, mai ales că făceai economie de timp.

Eu nu am recurs la astfel de grupuri, aşa că preferam să îmi organizez materialul singur. Era o metodă eficientă, pentru că în afara eseurilor şi a seminariilor din cursul trimestrului nu reuşeam să învăţ mare lucru. E drept că nici nu făceam mari eforturi în direcţia asta.

Într-una dintre zilele în care învăţam cu geamul deschis, pe la ora 11 dimineaţa, aud voci de bărbat jos, între gardul şcolii şi clădire. Mă uit şi ce văd? Cam cinci-şase studenţi, unii din an cu mine, alţii din ani mai mari, încărcaţi cu găleţi pline cu apă. Au tras în mine cu un pistol cu apă, dar nu m-au atins, geamul interpunîndu-se între noi. Mi-au făcut semn să tac din gură, dar curios să aflu ce se va întîmpla, am coborît din cameră, am traversat biblioteca şi m-am căţărat pe scara de incendiu ce ieşea la etajul întîi al bibliotecii unde uşa era deschisă din cauza căldurii. Studenţii se grupaseră la baza bibliotecii gata de atac în direcţia terenului de tenis, unde pe două terenuri diferite jucau tenis de cîmp două studente din anul II şi Graham McFarlane, proful de etică şi cristologie  şi proaspăta sa soţie. Studenţii au atacat, fetele au fugit în colţul terenului ţipînd cu mîinile sus, dar studenţii s-au îndreptat spre prof şi i-au tras un duş pe cinste. Am rămas mască! În orice şcoală românească întreg grupul ar fi fost imediat exmatriculat. Aici Graham s-a dus să se schimbe şi a făcut abstracţie de eveniment, băieţii din Aldis (aşa se numea pavilionul unde erau cazaţi) avînd o rîcă mai veche cu el din vremea cînd el nu era încă căsătorit, dar care era la nivelul glumelor, unele mai bune, altele mai lichide. L-am întrebat ce o să le pregătească, dar Graham, dînd dovadă de o detaşare totală, mi-a răspuns foarte prozaic: „Nothing.” Să pici pe jos! A fost o lecţie pe care am ţinut-o minte restul vieţii: niciodată nu am urmărit un student, indiferent de motivele mele sau ale lui. Cine a picat, a picat că nu a ştiut, cine a trecut, a trecut pe ştiinţă sau prin har. Nu m-a interesat să primesc nimic de la nimeni (cu toate că au existat tentative), după cum n-am dat nimic nimănui. În cei trei ani de BA nu am auzit ca cineva să fi copiat sau să fi avut fiţuică, după cum nu ştiu ca cineva să fi fost dat afară din examen pentru că a şoptit. La fel şi în cazul eseurilor. Nimeni nu a fost prins plagiind.

Nu acelaşi lucru pot să îl mărturisec despre şcolile din România pe la care m-am perindat, mai ales în ultimele două, unde etica învăţatului, a scrierii eseurilor şi a dării unui examen era înfiorătoare. La o şcoală catalogată ceva mai tîrziu liberală standardele erau creştine, pe cînd la o şcoală creştină, garantată de prezenţa Duhului Sfânt standardele erau absolut libertine. Ciudat!

Prima vacanţă de vară a venit puţin mai tîrziu, datorită faptului că biletul de avion a sosit mai tîrziu. Crezînd că mă scald în bani responsabilul cu biletele nu avea de gînd să îmi dea unul. Eu făcusem grava greşeală de a-l întreba dacă în caz că îmi iau maşină o să îmi plătească benzina dus-întors. Plănuiam să merg în misiune în Franţa şi să îmi iau de acolo (din bursa economisită) un R 12 sau ceva asemănător. Am găsit în Londra o Lada 1200 albă cu 180 de lire sterline negociabil, dar asigurarea era înfiorătoare, depăşind cu mult costul maşinii. Pe la jumătatea trimestrului al treilea şcoala ne-a spus că mai trebuie să primim bursa pe trimestrul doi şi trei, aşa că am devenit brusc „bogat”. Pentru mine era o adevărată avere, niciodată neavînd atîţia bani.

Chiar am mers pe la ambasadele Germaniei, Beneluxului şi Franţei, unde am renunţat, avînd în vedere ce scumpă era viza şi că mai trebuia să plătesc o traversare dublă cu feribotul, pe „continent”. După circa o lună de stat în estul Londrei, am plecat la Bucureşti cu Taromul şi apoi la Arad cu Dacia tatălui meu ce mă aşteptase la Otopeni. O altă lume, o altă civilizaţie. Ajuns în Arad, m-am pomenit la farmacie că vorbesc în limba engleză. Era straniu, nu spuneau bancuri românii care uitaseră limba. Era firesc, gîndeam în engleză, vorbeam în engleză.

Toamna am luat-o în sens invers fiind bucuros că începe din nou şcoala. Anul II promitea, mai ales că apăruseră Gina şi Petrică Bulica şi Silviu Rogobete cu soţia, toţi din Timişoara. Familiştii însă nu erau cazaţi în campus, ci unii în Pinner, relativ aproape de şcoală. Am început activitatea de la penitenciarul din Bovingdon. A sosit şi Alex Neagoe din Ţara Galilor şi Cristi Sigheartău din Vulcan (venit pe o altă filieră) în anul I.

Între teorie şi practică, în România (1): în vacanță de la LBC


Tocmai terminam anul doi la L.B.C., actualul L.S.T. Pe atunci mergeam în fiecare joi după-masa la Her Majesty Prison Bovingdon. Cu Cristi Sigheartău, Hazel (acum Bartlett) şi încă doi colegi, un englez mai în vîrstă şi un negru, despre care nu prea ştiu ce naţionalitate era. Singurul lucru notabil a fost că într-o zi ne-a spus mie şi lui Cristi că strămoşii lui ne-au fost nouă (NOUĂ!!!) sclavi. Am rămas mască.

Stăteam de vorbă cu deţinuţii, încercăm să legăm un dialog cu cei ce veneau la capelă, unde capelanul, un bătrînel simpatic ne instruise să nu le spunem deţinuţilor că „sunt liberi” chiar dacă sunt sub cheie.

Dar, pe lîngă asta mai era nevoie să fac şase săptămîni de practică într-o biserică. Orice biserică. Am trimis vorbă unui prieten din Vîrfurile, judeţul Arad că voi poposi la ei. Acolo pastorul venea doar sîmbăta şi apoi pleca acasă. Exista biserica, dar el deţinea remote-controll-ul. Pe lîngă asta am convins doi prieteni, pe Markus Buhler, elveţian din Basel şi pe Philip Duce, englez, Ph.D. în chimie parcă, să ne însoţească. Markus a zburat cu noi duminică dimineaţa de pe Heathrow. Phil urma să vină după o lună, singur, iar eu aveam să îl aştept în Bucureşti. De data asta pînă la Bucureşti ne mai însoţeau Daniel Bulzan, ce tocmai absolvise şi Alexandru Neagoe, coleg de an. Fiecare se îndrepta spre casă. Primul undeva spre nord-vest, al doilea spre sud-vest. Din Bucureşti urma să luăm trenul.

Am decolat de pe Heathrow spre Otopeni pe la ora 14. Ca de obicei, decolarea a întîrziat. După vreo două ore de la decolare am survolat Budapesta şi peste încă vreo două zeci de minute, aeronava s-a înclinat pe dreapta, schimbîndu-şi direcţia. I-am spus lui Markus:

– Suntem deasupra Aradului. Elveţianul zîmbi înţelegător aprobînd din cap muţeşte. Apoi uitîndu-se pe hublou, fără să vadă nimic din cauza norilor:

– Yeah! …course! Nu-şi termină bine vorba că în difuzoarele Airbusului nou-nouţ auzirăm vocea calmă şi caldă a căpitanului ce ne comunica într-o engleză mai românească:

– „Vă anunţăm că tocmai am intrat în spaţiul aerian al României şi suntem deasupra Aradului. Vom ateriza în circa trei zeci de minute. Temperatura…”

Markus rămase cu gura căscată. Zîmbeam

– „How could you possible know …that?”  Nu puteam să-l dezamăgesc.

– „I’ve just felt it, you know…”

Ce să-i mai povestesc de copilăria în Arad unde urmăream minute în şir orice ce mişca pe cer? Vedeam avioanele apropiindu-se şi nu a trecut mult timp pînă am constatat că exista parcă un punct fix de la care toate virau spre dreapta. Era redirecţionarea impusă de staţia de dirijare a traficului aerian de la sol, aflată aproape de Fabrica de strunguri la care am lucrat. Îi vedeam antenele de pe balconul garsonierei mele aflate la ultimul etaj în Confecţii.

Aterizăm cu bine pe Otopeni. Luăm autobutul şi ajungem la Institutul baptist de pe strada Berzei. Am cerut să fim găzduiţi peste noapte. Alexandru Neagoe era celebru acolo. În urmă cu ceva timp, pe cînd fusese student aici, a fost exmatriculat pe motiv că lua ore particulare de limba greacă de la un adventist. Ce să faci? Ecumenist baptist bucureştean!

Dăm ochii cu mai-marii norodului. Unul dintre ei era dr. Gheorghiţă, de la Oradea. Pentru o noapte ni s-a cerut o sumă impresionantă în dolari. Pentru nişte studenţi, chiar în străinătate, era jaf la drumul mare. În cele din urmă am plătit echivalentul a zece dolari US în lei. Dar Markus n-a scăpat. Nici baptiştii nu îşi vindeau ieftin ţara.

Am lăsat bagajele în cameră, unde totul duhnea a mucegai, păturile şi lenjeria fiind de la „ajutoare”, am făcut cîteva comentarii despre calitatea paturilor şi am plecat să îi arătăm lui Markus împrejurimile.

Primul drum a fost la Casa Poporului. Era cam întunerec şi peste 30 de grade Celsius. Am făcut cinste cu cîte o coca-cola de la un chioşc minuscul. Era prima coca-cola fierbinte băută de Markus. Ne-am culcat abosiţi de călătorie, praf şi căldură. Probabil că am fi murit în somn! Noroc cu ţînţarii ce ne mai trezeau din cînd în cînd şi cu tramvaiele ce luau curba chiar sub ferestrele dormitorului.

A doua zi am luat trenul de la Gara de Nord. Abia cînd am ajuns la Vîrfurile mi-am dat seama că ceasul de mînă clasic, cumpărat cu două lire sterline de la un car-boot sale, a dispărut din buzunarul genţii. Probabil pe aeroport.