Divorț creștin în stil românesc (1)


Divorțul este o treabă serioasă. Dar ca să nu tragă direcția într-o parte să echilibrăm situația încă de la început, făcînd clare definițiile, ca-n DEX și Biblie:

DIVÓRȚ, divorțuri, s. n. 1. Desfacere pe cale legală a unei căsătorii. ◊ Loc. vb. A da divorț = a intenta acțiune de divorț; a divorța. 2. Fig. Nepotrivire, dezacord între două lucruri, acțiuni, idei etc. – Din fr. divorce, lat. divortium.

DIVÓRȚ s.n. 1. Desfacere a unei căsătorii pe cale legală. 2. (Fig.) Ruptură, separare. [Var. divors s.n. / < lat. divortium, cf. it. divorzio, fr. divorce].

DESPĂRȚÍRE, despărțiri, s. f. Faptul de a (se) despărți. 1. Separare; momentul când cineva se desparte de altcineva sau de ceva; timpul cât cineva stă despărțit; despărțit1. 2. Divorț. 3. Diviziune, împărțire, segmentare. ♦ (Concr.) Despărțitură. ♦ (Înv.) Circumscripție (polițienească sau administrativă); p. ext. localul unde erau instalate birourile unei circumscripții. – V. despărți.

Și ca în Biblie:

Maleahi 2:16 ,Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie, -zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, -şi pe cel ce îşi acopere haina cu sîlnicie, -zice Domnul oştirilor. -De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!„

Matei 5:31. S-a zis iarasi: „Oricine isi va lasa nevasta sa-i dea o carte de despartire.” 32. Dar Eu va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara numai de pricina de curvie, ii da prilej sa preacurveasca; si cine va lua de nevasta pe cea lasata de barbat preacurveste.

Marcu  10: Au venit la El Fariseii; şi, ca să -L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta.Drept răspuns, El le -a zis: ,,Ce v’a poruncit Moise?„,,Moise„, au zis ei, ,,a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire, şi s’o lase.„Isus le -a zis: ,,Din pricina împietririi inimii voastre v’a scris Moise porunca aceasta.Dar dela începutul lumii, ,Dumnezeu i -a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa.Şi cei doi vor fi un singur trup.` Aşa că nu mai sînt doi, ci sînt un singur trup.Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.„10 În casă, ucenicii L-au întrebat iarăş asupra celor de mai sus.11 El le -a zis: ,,Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea;12 şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte.

Luca 16: 18 Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurveşte.
 
(editorul pe blog îmi joacă feste probabil marcat de importanța postului…)

Înțelesul laic al divorțului este o despărțire legală sau ruperea căsătoriei. Nu se spune nimic despre urmări, efecte, consecințe. Spre deosebire de înțelesul laic, Biblia vine cu ceva în plus.

În VT exista posibilitatea cărții de despărțire, adică a eliminării rușinii despărțirii cînd femeii i se dădea o adeverință cum că a fost căsătorită legal și că acum a fost des-căsătorită tot legal. Adeverința venea din partea bărbatului și îi lăsa femeii des-căsătorite de bărbat posibilitatea să încheie o altă căsătorie fără să mai fie fecioară. După părerea mea o slabă și egoistă reparație. Dar dacă intrăm în detalii aici murim!

În NT e un pic mai detaliat. În Matei apare clauza infidelității conjugale.  În Marcu Isus spune că Moise le-a făcut un hatîr bărbaților căle era milă de ei, de cei cu inima împietrită. Deci femeile sunt scoase din cauză. Ciudat. Apoi e ciudat că Isus îi pasează lui Moise responsabilitatea dării cărții de despărțire.

Nu Dumnezeu a dat Legea? Ba da! Cade vreo iotă din ea acum din cauza lui Moise, cel ce l-a văzut pe Dumnezeu și i-a vorbit față la față? Niet! Apoi nu știa că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire? Ba da. Ce hermeneutică domle! Toată Scriptura? (Și aici iar avem noi principii selective că VT este descriptiv nu normativ și altele de felul ăsta.) Nu-mi vine să cred!

Dar relaxați-vă, în Marcu este clar: Isus este provocat de farisei să răspundă la o întrebare despre care se discuta la fel de aprins ca și acum: e păcat sau nu să divorțezi? După cîte mii de ani de la darea Legii? Și noi după cîte mii de anii de la discuția în cauză? 2000 de ani. Să nu mai spună cineva că nu suntem înțepeniți în timp. Să nu uităm că Isus era ispitit de farisei. Ca urmare dacă nu se declara de acord cu părerea lor, era catalogat călcător al Legii și își pierdea credibilitatea în societate. Oare nu este exact vorba despre acest lucru și azi în contextul nostru? Cum să îți păstrezi credibilitatea fără să fi declarat păcătos sau liberal? Greu, dar nu imposibil… Nu degeaba Isus nu s-a căsătorit, nu?

De remarcat că Isus vorbește în toate instanțele de omul (sau femeia) care are ca scop divorțul în vederea unei alte căsătorii, mai favorabile. Pe vremea aceea nu-ți făceai de cap cu următoarea femeie fără să te știe cineva. Comunitățile erau stabile, semite și arhaice. Ce vreau să spun? Toată lumea cunoștea pe toată lumea și era clar din ce cauză divorța și apoi se recăsătorea cineva. Nu existau secrete. În caz de infidelitate Isus a spus că fie, ai dreptul să divorțezi. Dar dacă îți abandonezi nevasta o expui păcatului. Dacă îți abandonezi nevasta ca să te căsătorești din interes (că aialaltă îți place mai mult din diverse motive) păcătuiești.

Ca urmare divorțul sau despărțirea urîtă de Dumnezeu este păcat, dacă se are în vedere un interes ce era de fapt satisfăcut în/prin căsătoria inițială. Divorțul e un legămînt, un jurămînt care este rupt, este o nedreptate omenească premeditată săvîrșită în vederea atingerii unui scop (indiferent care ar fi ăla).

Am cam dat din pix, dar nu am ajuns decît la începutul începutului. Dacă vorbim despre contextul (sau contextele) în care sunt plasate învățăturile avem iar ce discuta. De exemplu în Matei rostirea lui Isus se găsește în contextul ispitei și păcătuirii sexuale. Înainte de a divorța de femeia cu care ești căsătorit trebuie să conștientizezi că ai păcătuit dacă ai poftit la alta și ești invitat să îți scoț ochiul, să îți tai mîna. Isus nu specifică să îți scoți ambii ochi și să îți tai ambele mîini, că vorba aia, nu ai avea cu ce să vezi să faci treaba asta și nici cu ce să mai îți tai a doua mînă. Clar?

Ca urmare, unii interpretează restrictiv divorțul și spun, ai divorțat ești un mare păcătos, nu mai ești bun de nimic. Ei fiind niște păcătoși mai mici. Alții interpretează mai puțin restrictiv divorțul și spun: ai divorțat, ști tu de ce, știe și ea. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie. Adică get on with life! În afară de divorț mai sunt și alte lucruri mult mai importante de făcut și crezut.

Și apoi vin unii ca și fariseii cu ispite de genul, dar dacă… Pentru cazuistică, dialog cu fariseii și saducheii, postul următor mai vesel și mai fariseic.

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (7)


Eşecul

Dincolo de rezultatul călăuzirii şi luarea unor decizii, se află reuşita (victoria sau în termeni mai arhainci, biruinţa) sau eşecul. Voi începe prin a prezenta eşecul.

Eşecul nu este în mod neapărat un lucru rău. Multe lucruri bune au ieşit sau s-au învăţat în urma unui eşec. Pe la vîrsta de un an învăţăm să mergem prin foarte puţine reuşite şi multe căzături. Dar în cele din urmă, ajutaţi de cei ce merg deja, învăţăm că trebuie să ne înfrîngem frica de eşec, de durere, nesiguranţa, şi mergem. Apoi cînd ne perfecţionăm, alergăm asumîndu-ne riscul de a cădea mai tare şi a ne lovi pe măsură. Tot astfel, puţin mai tîrziu ne dăm seama că ciocanul are tendinţa să lovească mai întîi degetele, dar cu toate acestea ne asumăm „riscul”. Copacii sunt înalţi, dar preferăm să ne căţărăm în ei pentru că e interesant să fi sus. Şi poate mama ne ceartă şi ne ameninţă cu mai ştiu eu ce pedeapsă dacă ne mai prinde la cireşe. Cu toate acestea cireşele merită riscul. Ulterior învăţăm lucruri mai importante şi mai periculoase. Ştim că dacă luăm o notă este puţin probabil ca a doua zi să ne asculte tot pe noi şi ne asumăm riscul de a nu mai învăţa. Eşecul este reprezentat de nota mică ce apare în urma unei astfel de decizii. Dar în acelaşi timp ne-am învăţat (şi poate obişnuit) că recompensa în acest caz (timp liber) merită asumarea riscului.

Principalul este ca eşecul să fie limitat şi pe cît se poate personal, adică să nu fie afectate şi alte persoane. Dar scara sau anvergura eşecului depinde de nivelul micro sau macro la care s-a luat decizia. Dacă eu am decis ceva şi nu am reuşit în ceea ce mă priveşte, de exemplu am dorit să dau examen la o facultate şi am căzut sau am dorit să îmi cumpăr o maşină şi am estimat greşit valoarea reală a maşinii în raport cu ceea ce am crezut eu că valorează, persoana mea suferă daunele. Eu sunt cel ce am cauzat şi tot eu sufăr urmările eşecului, indiferent dacă eu sunt de vină sau dacă vina aparţine unei terţe părţi, eu suport consecinţele pentru că eu mi-am asumat riscul. De exemplu, am dorit să cumpăr o maşină a cărei preţ era 3ooo de euro, dar după ce am achitat preţul, am constatat că maşina doar părea că valorează 3000, valoarea sa fiind poate de 1500 de euro. Eu suport paguba dacă nu am verificat maşina aşa cum trebuie, fie că eu am fost înşelat sau mi-am ridicat barierele de apărare pentru că am vrut să am maşina visurilor mele cît mai repede. Bineînţeles că situaţia se complică dacă eu am o familie care depinde de mine şi familia trebuie să îşi restrîngă activitatea sau bugetul pentru a efectua reparaţia maşinii şi buna ei funcţionare pentru a face naveta la locul de muncă sau la şcoală.

Felul cum reacţionăm în faţa eşecului depinde de noi. Unii „catastrofizează”, adică amplifică un eşec sau un eventual eşec, alţii „banalizează”, adică minimalizează eşecul. Prima atitudine, catastrofizarea, îi face să fie mai puţin activi sau să se izoleze de eventualele surse de posibile eşecuri. Stadiul cronic al catastrofizării duce la „paralizie”: individul îşi ia prea multe precauţii sau nu mai face nimic de teama eşecului. Acest lucru însă îl face vulnerabil pentru că se izolează, îşi crează în jurul său un „cerc de protecţie” format din persoane care gîndesc asemănător şi se înscrie într-un cerc vicios din care este greu, dacă nu chiar imposibil, de ieşit prin forţe propri. În al doilea caz, minimalizarea eşecului îl face pe individ să persiste în a repeta greşelile care au dus la eşec, şansele de a obţine un rezultat bun depinzînd de cauze exterioare lui. În felul acesta cel sau cea ce minimalizează cauzele unui eşec se poate considera „abonat” la eşec.

Ultima categorie este a celor echilibraţi, ce analizează cauzele ce au dus la eşec, le înţeleg şi le înlătură. Un pic de logică şi de bun simţ sunt elemente la îndemîna oricui pentru a vedea de ce nu merg lucrurile aşa cum ne-am propus. Atunci însă cînd nu ştim care este cauza eşecului sau doar bănuim ce a cauzat eşecul, trebuie să luăm cîteva decizii ce nu mai ţin de şansă. În primul rînd trebuie să încetăm să mai mergem în direcţia care generează eşec. În al doilea rînd, dacă nu întrevedem o soluţie, trebuie să cerem ajutor, iar în al treilea rînd trebuie să ne asumăm responsabilitatea eşecului.

Asumarea responsabilităţii unui eşec sau unei serii de eşecuri îi va scoate din cauză pe cei ce nu sunt vinovaţi de eşec, ci au fost victime (colaterale sau nu) ale eşecului nostru. În acelaşi timp eşecul asumat crează cele mai bune premize pentru reluarea activităţii prin rezolvarea crizei de încredere declanşată prin eşec. (Această criză poate să apară datorită unei decizii eronate, în urma aprecierii eronate a situaţiei, a unei acţiuni personale sau a unei reacţii la anumiţi factori.) În toate cazurile asumarea responsabilităţii personale este semnul maturităţii. Bineînţeles că rareori îi vom vedea pe copii asumîndu-şi responsabilitatea, pentru că nu sunt maturi, dar există şi excepţii. Copiii învaţă să îşi asume responsabilitatea în familie şi la şcoală, pe măsură ce li se atribuie responsabilităţi. Un fenomen negativ referitor la lipsa de asumare a responsabilităţii oamenilor maturi este minciuna, nivelul mai periculos fiind atins prin minţirea premeditată, înşelăciunea sau excrocheria. Proverbul românesc ce ne spune că „ulciorul nu merge de multe ori singur la apă” este o atenţionare foarte plastică în acest sens. Dar mai trebuie amintit că tot poporul nostru mai are şi zicala foarte folosită în ziua de azi, „hoţul neprins, negustor cinstit”. La fel de negativă este atribuirea eşecului unei alte persoane, ceea ce este denumit cu sintagma „ţap ispăşitor”. De multe ori, cel sau cei ce doresc să îşi ascundă responsabilitatea dau vina pe o persoană sau pe un grup de persoane care nu are vreo legătură cu vina. Nivelul cel mai nociv este cînd o vină imaginară este atribuită în acest fel, regimul comunist fiind expert în inventarea şi instrumentarea unor astfel de cauze ce au dus la arestarea, întemniţarea, torturarea şi executarea a milioane de oameni acuzaţi de vini imaginare.

Pentru alte gînduri despre eşec vezi şi http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=e%BAec