Retrospectiva perspectivelor…


Au unii obiceiuri. Nu-i bai că le au. E bai că rezultatu-i prost. De-a binelea.

Şi ca să se afle-n treabă – şi-n atenţia muritorilor, ei specialii – îi dau cu semi-apocalipsa. Sau cu apocalipsa. Dar au mierlit-o. Adică apocalipsa lor i-o mierlă. Ce-a debitat prostii. Ce concluzii poţi trage când se jură că dau buzna apocalipsele peste noi? Că-s la amvon. Şi la amvon nu se minte. De la amvon vorbeşte Dumnezeu… Personal n-am cunoştiinţă de vreun caz în care El să se fi pus la amvon şi să fi anunţat ceva. Dar nu le ştiu eu pe toate…

La semi-apocalipsă specialii zic: Anul ăsta ce tocmai a început se va întâmpla aşa… Şi după ce trece anul – ce bun e internetul ăsta! – dacă verifici ce-a zis (i)luminatul ăsta sau ăla, ce constaţi? Constaţi că a dat în bobi, a ghicit în cafea, a consultat horoscopul sau mai rău, s-a jucat cu cărţile de Tarot. Un titlu mai potrivit ar fi fost Balivernele mele referitoare la anul ics-igrec-zet. În nici un caz perspectiva. Deloc profetică.

Exhibiţionism profetic? Ego masaj asistat comunitar? Caz patologie? Unde s-ar încadra cineva trecut de adolescenţă, umil de mândru că proroceşte-n public? Suferă de prorocită, de prorocistită, de prorofilism şi are nevoie de o pro-filaxie? O boală de care nu se vindecă anumiţi apocalipticieni nervoşi nevoie mare. Semnalmente? Căutaţi pe Youtube.

Revenim la retrospectivă. Mi se pare că martorii lui Jehova sunt mai cinstiţi în necinstea lor decât barzii apocalipselor înecate-n imaginar. Martorii cel puţin fac tot ce pot să-şi susţină perspectiva eliminând toate materialele pe care le-au produs anterior şi contrazic perspectiva actuală. De exemplu, dacă au spus că Isus s-a întors şi mai sunt în viaţă cei aleşi, în prezent ei elimină aceste afirmaţii – distrug orice urmă că au afirmat aşa ceva – pentru că a trecut prea mult timp ca de la data reîntoarcerii lui Isus să mai trăiască cineva. Au o idee, de ea ţin. Şi recunosc că ce-au spus în trecut e greşit pentru că-şi retrag spusele. Chiar dacă pe şest. Semi-apocalipticienii actuali n-au niciun bai c-au dat-o-n bară cu fiecare proclamaţie senzaţionistă anterioară. Nu retractează. Nimic. Nu îşi fac mea culpa. Nu se opresc. Ba din contră. Abia face planeta un tur în jurul soarelui că hop, mai apare-o perspectivă. Ce ţine fix – da fix, fix – un an. Şi d-aia zic că-i ceva patologic aici. Adică acolo.

Şi ce să vezi, analizează anul ce a trecut. Să dea greutate spuselor ce vor urma. Dar de cele mai multe ori trecând la perspectivă fac o greşeală de începători. De diletanţi. De habarnişti. Ei spun că interpretează textele – Vechiul şi Noul Testament – DIN perspectivă profetică. Dacă tot e vorba despre viitor, el se poate interpreta ÎN sau ÎNTR-O perspectivă profetică.

A interpreta ceva DINtr-o perspectivă înseamnă a explica ceva dintr-o realitate trecută, cunoscută, însuşită, trăită. Ceva foarte banal. După cum urmează:

Din perspectiva mea de spectator al meciului de fotbal Steaua – Dinamo pot spune că meciul a fost bun, s-au marcat en goluri şi rezultatul a fost sau nu echitabil. Bun! Profetic puteam să spun că meciul se va încheia cu victoria uneia dintre echipe sau că va fi egal, în caz de egal va fi scor nul sau egal la mai ştiu eu câte goluri. La fel şi în caz de victorie. Şi mă bazez să fac profeţia mea – sau să joc la pronosport – pe rezultate anterioare, analize, ştiri că un jucător are Covid, că va ploua sau că arbitrul va părtini sau nu una dintre echipe.

Este vreo diferenţă între o prorocie fotbalistică şi una pretins spirituală pentru anul ce vine? Mă îndoiesc. Mai ales când analiza trecutului se bazează pe ce-mi pică mie bine, ce-mi place mie şi ce aş vrea eu să se întâmple. Şi în cazul fotbalului depinde cu ce echipă ţin, nu?

Dar în ceea ce priveşte o perspectivă întinsă pe un an, cu evenimente viitoare ce depinde de climă, ştiinţă, 8 miliarde de oameni unul mai nebun ca altul, un an nu poate fi interpretat dintr-o perspectivă anterioară pretins profetică. Ceva ce nu există nu poate fi interpretat din ceva ce a trecut. Eventual poţi să-ţi dai cu părerea, să ghiciceşti sau să fabulezi rătăcind cu mintea pe coclauri. Chiar şi pe coclaurile Bibliei. De unul singur sau în grup. Amândouă sunt periculoase. În primul caz s-ar putea să sari de pe fix şi să(-ţi) provoci cine ştie ce daune. În al doilea caz să induci în eroare alţi oameni ce s-ar putea să fie nevinovaţi.

Perspectiva – dacă ea chiar există – nu se poate interpreta. Perspectiva presupune un viitor. În perspectivă evenimentele se vor desfăşura. Evenimentele ce se vor desfăşura nu sunt interpretabile.Ele sunt realităţi. Aceste realităţi ne fac să luăm decizii sau să suportăm deciziile altora care interpretează realitatea şi iau măsuri ca să prevină sau să cauzeze anumite rezultate în realitate. Cu greşelile de rigoare. Nu mai fă pe Dumnezeu. Că habar n-ai. Oricine poate repeta ce-a spus Isus cu privire la sfârşitul vremurilor, la semne, la mai ştiu eu ce de prin Vechiul Testament.

Eventual perspectiva se poate descifra dacă este încifrată sau se poate destăinui dacă este ascunsă. Dacă eu îmi dau cu presupusul cu privire la construcţia celui de-al treilea templu în Israel, dacă vin cu versete din psalmi, în general din Vechiul Testament şi spun că asta este o perspectivă profetică făcând legătura cu spusele lui Isus despre zilele lui Noe asta nu este o perspectivă profetică, ci o RETROSPECTIVĂ. Deloc profetică. La fel ca toate lucrurile pe care le bolmojesc despre anul care a trecut cu jihad, CIA, guvernul, sinedriul, hamasul şi alte pericole mai mult sau mai puţin închipuite.

În ceea ce priveşte anul viitor – de fapt anul în curs – că eu îmi dau cu părerea, că altul îşi dă cu părerea şi facem o prognoză generală pe care o batem în cuie cu versete aiurea scoase din context, praf în ochi! Un alt fel de bla-bla cu iz religios, pseudo-spiritual, semi-doct. Aşa ceva nu înseamnă în nici un caz perspectivă profetică.

N-a venit un înger să ne informeze, nu ne-a sunat Cerul direct pe mobilul personal sau de servici şi nici măcar nu ne-au picat din cer nişte tăbliţe de aur pe care scria – evident într-o limbă cunoscută nouă – ce are de gând Dumnezeu, Satana, nou ordine mondială, iluminati, masonii, casele regale, reptilieni, extratereştrii, sinedriul evreiesc, Soros, Bill Gates, omul de Neanderthal şi marile laboratoare ce se ocupă cu studii genetice sau cu noile vaccinuri.

Şi domu Gog, prima vorbire-n alte limbi nu este mene, mene… vezi la 1:07. Poate daţi o erată. Adică o corectură. Dacă tot citiţi Biblia. Dacă tot citaţi Biblia.

Uitaşi dă şarpe ce stă de vorbă cu Eva, dă măgăriţa lu nenea Balaam. Acuma nu pot jura că animalele-au vorbit pe limba oamenilor sau oamenii pe limba animalelor, dar clar era vorbire-n alte limbi.

Şi apropo, dacă Dumnezeu va turna Duhul său peste orice făptură asta înseamnă numai peste penticostali? Făptură e tot ce are viaţă. Cam ca la creaţie? Parcă nu numai omul are viaţă. Şi cum rămâne cu cei de altă religie decât penticostalii? Hmmm…

Au fost o dată, ca niciodată trei papi…


În urmă cu 601 ani la 26 iunie 1409 conciliul de la Pisa l-a ales ca papă pe Alexandru V, pe numele său iniţial Petros Philargos, născut în Creta, în locul papei Grigore XII din Roma şi a papei Benedict XIII din Avignon. Cu toate acestea cei doi papi nu au demisionat, Biserica Romano-Catolică avînd în acelaşi timp trei papi.

Cold war (3/6): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală decît o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare şi exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?

Pope Benedict attacks government over Equality Bill


 BBC says:

The Pope has urged Catholic bishops in England and Wales to fight the UK’s Equality Bill with „missionary zeal”

 

 

Pope Benedict XVI
The Pope has confirmed he will visit the UK later this year

 

Pope Benedict XVI said the legislation „violates natural law” and could end the right of the Catholic Church to ban gay people from senior position

The Pope has confirmed he will visit the UK this year, the first since Pope John Paul II in 1982.