Adio revoluție!


sursa:http://iwwlancasterpa.blogspot.ro/2010/04/cartoon-french-revolution-in-reverse.html

În urmă cu 24 de ani îi uram Bine ai venit revoluției. Eram trigăhepii! Ne-am îmbătat apoi prin București s-o mai dregem. Apoi am manifestat cu penețe și cu liberalii, dar au venit muncitorii ce nu gîndeau, dar munceau și au dat vina pe cei ce n-au mîncat salam cu soia la… Paris. Oricine putea băga de vină. După aia ne-am revoluționat la Tîrgu Mureș. De parcă nu găseam noi unguri în toată țara dacă trebuia… Secu a devenit sereii. Așa cum miliția a devenit peste noapte poliție și schimbarea uniformelor a însemnat și schimbare creierelor. Dar mai ales eliminarea responsabilității. Asta r-evoluție!

După aia a apărut Piața Universității. Un fel de zid al plîngerii, și al neputinței. Ultima soluție, înc-o revoluție! Și a venit așa-zisa lovitură de stat legionară. Proștii ăștia au uitat că din 1940 pînă în 1990 au trecut 50 de ani și că tinerii legionari aveau deja peste 70 de ani. În fine m-am prins de ce i-au ținut comuniștii în închisori: și la 70 de ani erau periculoși. Cum poliția nu făcea față și emisiunile teve ale armatei nu au provocat avîntul revoluționar al maselor pentru apărarea intereselor generalilor din umbra conducerii, au trebuit convocați tovarășii mineri ca să știm cît e ceasul lui Iliescu. Iliescu și Petre Roman au apărat cuceririle revoluționare cu serviciile secrete ale armatei și nu numai.

Dar nu le-au apărat prea bine că minerii au mai trebuit să revină în capitală cu luceafărul huilei. De data asta fără Petre Roman. Ultimele două dăți n-au mai ajuns pînă la București. S-au prins și ăi din cedere că luceafărul era un banal om negru.

În fine am luat-o la dreapta spre NATO, spre ue și cu stînga ce dădea în dreapta, dar și cu dreapta ce dădea în stînga, cu partide schismate, cu televiziuni cumpărate și cu presă de doi lei  am dat buzna-n capitalism. Sălbatic! De ciudă am plecat la lucru în adevărata lume a capitalismului cu iz de socialism prin Franța, Italia, Spania și Germania. Am uitat pe cineva? Ne-am lăsat de revoluții, dar ne-am dat la greve, manifestații și dorul calificării echipei naționale. Parcă aici ar merge o revoluție, dar nu-l mai băgați pe Pițurcă la înaintare.

Nu ne-a fost scris: cu toate că am vîndut ce aveam mai bun și am cumpărat ce era mai prost nu ne-am realizat. Revoluția capitalismului biruitor la orașe și sate a însemnat sărăcirea săracilor și îmbogățirea bogaților. După miliardarii de carton au apărut milionarii în euro. Au cam scăpătat și ei, dar uitați-vă ce drumuri avem! Pe cît de scumpe sunt ar trebui să le vindeam la kilogram la export ca să cumpărăm din străinătate altele mai bune și mai ieftine. Dar românu nu-i jidan! Nici… turc. Cine a pomenit revoluție în Turcia?

Ne-am vîndut și petrolul. Acum vindem pămîntul. Mîine vindem gazul. Nu de alta da de ce să-l ardem de pomană? Mai bine le plătim americanilor ca să putem să ardem gazul nostru. Am vîndut și aurul. Cui-i mai trebuie aur cînd avem atîtea exemple cu nu poți face mare lucru cu el. Ce a făcut Decebal? Au venit romanii și… haț! Ce am făcut cu tezaurul în 1917? I l-am dat Rusiei să-l țină bine. L-a ținut Lenin, l-a ținut Stalin, l-a ținut Hrusciov, l-a ținut Brejnev, apoi l-au vîndut. Doar n-o să facem revoluție pe tema asta!

În fine, n-o să mai facem revoluție și din alte motive: nu mai avem armată cu recrutare, ci armată profesionistă. Adio arme… popor! Nu mai avem miliție și secu cu recrutări din popor. Adio din nou! Cu serviciile secrete ce să zic? Revoluție? Cine s-o înceapă, Tokes? Are el alte treburi. Biserica românească? Doar nu-i proastă! Noi? N-avem timp de cît stăm pe feisbuc, mobile deștepte și tablete ce nu se înghit. Revoluție se poate face pe feisbuc, cu fotoșop, cu laicuri și cu poze-n balcon.

Revoluție, adio!

Adio, române!

To whom it may concern sau adeverință de român


Dă pă net:

Subject: O scrisoare scrisa de un senator roman „de ziua romanilor de pretutindeni” si mai ales raspunsul plin de bun-simt dat de unul din romanii acestia 1 Decembrie.
=Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”.
Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile.1 Decembrie.

Dragi români de pretutindeni,

Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească.
Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea
şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au
dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci
datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi
spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste.

Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La Mulţi Ani România!

La Mulţi Ani români de pretutindeni!

Birou Senatorial Viorel Badea
Senator Pentru romanii din Europa si Asia
Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE
Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni
Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro/

RASPUNSDragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt si eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu stiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă multumesc pentru caldele urări si îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveste pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresati.
Nu am adus nici o „contributie” comunitătii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românetti”, nu practic sport de performantă sub drapelul tării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăsel scotian.

Alta ar fi fost însă situatia dacă mi-ati fi scris, dvs. sau unul dintre numerosii dvs. colegi din Parlament, acum sase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iasi. As fi putut să vă răspund că sînt cercetător stiintific la Universitatea Al. I. Cuza si că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima editie critică a celei mai vechi Biblii românesti (Stiati că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o editie critică?). M-as fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performantă sub drapelul tării, cum spuneti, si m-as fi lăudat că am dus si eu putin din „graiul tării” mele pe la Paris si Geneva, sau că mi-am petrecut sapte ani printre vechile manuscrise românesti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ati scris, nici eu nu v-am răspuns. Asa merg lucrurile, cum s-ar spune.

Dar de ce îmi scrieti tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, si ne-am alăturat si noi „românilor de pretutindeni”care îsi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în tară?

Ca să îmi arătati că vă pasă?

Dacă vă pasă atît de mult de „valorile si traditiile românesti”, de ce nu mi-ati scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în tară? De ce nu m-ati întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu si colegele mele, tineri doctori în filologie si slujbasi ai culturii române pentru care suspinati acum? V-as fi rugat atunci, dacă stiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceti ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-as fi chemat la Iasi să vedeti cum trăieste de pe o zi pe alta un antrenor de performantă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, si cum niste copii devotati se antrenează să devină campioni pe podelele roase si pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-as fi dus prin oras si v-as fi arătat Filarmonica ieseană, care de zece ani stă să se prăbusească sub schele, si Teatrul National, mutat într-un cub de carton. Si la urma urmei, dacă tot invocati acum cuvintele lui Sadoveanu si îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-as fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mintit, furat si umilit în tara mea. Si că am obosit să devin „vrednic” printre smecheri, canalii politice si „băieti destepti”.

Dar, repet, nici dvs. nu m-ati întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Si atunci, de ce m-ati găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiti pe emigrantii români cu ocazia unei asa-zise „zile a românilor depretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor si a României din care găstile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine si pe alte milioane de compatrioti, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părintii si prietenii si să ne căutăm pe aiurea pîinea si dreptatea. Ce sărbătoare vedeti în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărtite, pentru fratii si prietenii lăsati în urmă, saupentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în tară de dorul lor. Si, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertati-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiti dvs. de „valorile românesti”. Ocupati-vă de ele în tară, acolo unde „cultura si valorile românesti” sînt lăsate în paragină.
Si v-as mai ruga ceva.!!!   Sînteti totusi un reprezentant al clasei politice românesti. Aveti decenta de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franta am cunoscut un om care si-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generosi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiti eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veti putea vedea si auzi într-un documentar tv despre Revolutie, apropo, nu-i asa, de cei care… „fac cinste tării natale”).

La sfîrsit, as vrea să vă asigur că nu mi-e rusine că sînt român.
Asa mi-am învătat si fetele, să nu le fie rusine să spună de unde vin.
Singurele momente în care mi-e rusine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România.
În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-as cere să păstraţi măcar distanta tăcerii?

Ioan-Florin Florescu

De-a lungul, ba DEA latul europei: trei


Catedrala de la Reims te lasă cu senzația că cea de la Canterbury e o bisericuță de țară. Și cînd te gîndești că normanzii ce locuiau Franța au cucerit Anglia, că a existat un rege ce a fost și al Angliei și al Franței, și că ulterior regii englezi au revenit în Franța să o cucerească… Na, că am ajuns la Ioana dArc. Nu vă alarmați nu îmi merg unele semne pe calculatorul ăsta ca să fie mai românesc (vă explic în particular dacă trebuie…).

Pe cînd eram copil am citit o carte despre Istoria Franței în care era descris cu lux de anănunte asediul cetății Orleans. Încă mai țin minte că francezilor nu le-a venit să creadă și au dedus din unduirea coloanelor englezești că aceștia pleacă. În ce o privește pe Ioana nu am priceput la acea dată cum un episcop francez putea să o ia la întrebări cînd ea lupta pentru Franța… Apoi m-am mai luminat. Și cînd te gîndești că acum e ceva obișnuit să ne batem între noi decît cu ceilalți, nu mai zic nimic. Eram marcat de sindromul partidului unic, de patriotismul socialist și altele de acest fel. Dar parcă eram și mai patriot. Să revenim la Franța… Catedrala e impozantă, te simți mic și insifiant sclîntindu-ți gîtul să vezi detaliile interioare la care nu poți uita de la distanță ca la fațadă. Copiii m-au întrebat ce e cu dracii ăia acolo și a fost greu dacă nu imposibil să le explic că nu erau draci. Am uitat cum le spune, probabil că oboseala celor aproape 1000 de kilometri parcurși să fie de vină…

În fine, am plecat spre Paris în care am intrat la pas pe patru benzi și la cam două ore de la ținta propusă am ajuns la destinație, în fața gării Montparnasse. Numele Mont Parnasse vine din mitologia greacă de la muntele unde se aflau cele 9 muze. Împrejur și nu numai găsești restaurante ce servesc crepes bretone, adică clătite de tot felul. Tot acolo la o aruncătură de băț era turnul Montparnasse și de la fereastra apartamentului în care am stat se vedea vîrful Turnului Eiffel. Circulația foarte mare, multe mașini, autobuze și motociclete. Multă gălăgie, ca-n Paris!

Seara pe la 12 a trecut un convoi protejat de poliție de oameni de tot felul pe role. Deci se poate. Parcarea pe stradă era cam 35 de euro pe zi dacă găseai loc, așa că am fost martorii minunii de a avea la dispoziție un garaj la subsol. Erau cîteva boze cu grilaj ce se încuiau pe lîngă pereții exterior ai subsolului și o porțiune comună mai alrgă, tot închiriată pentru cei fără boxe. Accesul din stradă se făcea cu o cheie și din bloc prin subsol pe scări separate de scara ce ducea la apartamente. Nimeni nu intra în curte cu mașina. În fața blocului lîngă containerul de sticle stătea de veghe o țigancă din România, ca nu cumva să ne simțim străini și să ne apuce dorul de patrie. Avea program de la 10 la 4. Probabil că nu presta full time…

În fine, luni, a doua zi plecăm în recunoaștere pe jos. Ne tot uităm la turn și trecem pe lîngă institutul pentru orbi, de Dome des Invalides și ajungem pe o căldură năucitoare la Ecole militaire ce avea în față Champ du Mars și turnul. Lume, lume, lume. Caragiale ar fi putut scrie o variantă pariziană a schiței La Moși, eu nu am ambiția aceasta. Deocamdată…

Pînă să ajungem la turn mai transpirăm o dată, dar nu ne lăsăm. La circa 200 de metri două țigănci tinere extrem de obraznice cu cîte un carton pe care scria ceva, întreabă du iu spic ingliș… Miroseam a lipsă de bani, așa că au degajat terenul, vorba francezilor. Nici aici nu scapi… Evaluăm cam cu se mișcă coada și nu facem planul să venim în altă zi. Greșeală fatală. Totuși ca să nu pierdem timpul, coborîm pe chei și luăm vaporașul în formație eu plus doi copii, Dana plus Tudor. Din nou cald, dar cel puțin te uitai la ceva, ghidul era inteligibil și adia vîntul. Fără să mai menționez că exista un restaurant-bar și toaleta era pe gratis. Multe vaporașe pe Sena, ceea ce știam eu că era acum aproape 50 de ani bateau mouche era de fapt o companie cu acest nume.

Trecem pe sub podul construit din pietrele din care fusese clădită temuta Bastilie, pe sub cel construit de țarul Alexandru al III-lea, cel mai frumos, pe sub cel mai vechi și nu se poate să nu remarci că acolo unde se poate turiștii agață cîte un lacăt de parapet simbolul iubirii pe vecie dintre un el și o ea. Mii de lacăte. Vedem flacăra statuii libertății, apoi statuia, vedem Centrul de studii arabe probabil cel mai mare din lume, auzim povești despre restaurante vestite, trecem pe lîngă Louvre, Notre Dame, clădirea primăriei, o alta care a slujit de model casei Albe din Washington, și cîte și mai cîte. După circa o jumătate de oră ne întoarcem după insula pe care se află Notre Dame și trecem pe dedesubtul podului îndrăgostiților unde se fac cela mai fiebinți promisiuni exact la 18 ani și la ora cînd spuneam da în fața ofițerului stării civile din Arad. Nu stă unul lîngă altul, dar schimbăm priviri sugestive!

Vlad tot mă întreba dacă îl las să se arunce în Sena, ceea ce și cred că avea de gînd să facă, că altfel nu m-ar fi întrebat… Cu toată interdicția insistă. Apa nu era rece și nici murdară, cormoranii și rațele fiind și la datorie. Păcat că nu știu să cerșească. La datorie erau și cei ce făceau plajă pe maluri și cei ce ne fotografiau de pe poduri. Semne prietenoase spre alte vaporașe ce treceau spre aval. Indieni, americani, englezi, nemți, un pic de francezi, români, polonezi, ceva ca-n turnul Babel. Sau ca la Moși!

În fine, după ce mîncăm o înghețată de la alimentara trecem pe lîngă Dom pentru a afla ce și cum. A doua zi vom fi acolo, probabil. Napoleon, păzea că venim!

Obosiți, prăfuiți și cum altcumva decît transpirați, ajungem la domițil. Aici era răcoare!