Buturuga diasporei


Cineva a postat pe Facebook că ministrul educației din Israel îi consideră morți pe evreii din Statele Unite. Probabil că aceștia nu prea mai sunt interesați să sprijine statul Israel, că altfel de ce un evreu le-ar spune altor evrei din cea mai bogată țara din lume că pe statistica lui au decedat. Acești evrei din diaspora nu contează, așa că nu există.
 
O optică oarecum asemănătoare o vedem și la noi. Guvernul celor două partide ce compun majoritatea parlamentară, PSD și ALDE îi consideră morți pe românii din diaspora. Morții ăștia trimit miliarde de euro în țara. Doar că este imposibil să fie dresați asemenea asistaților din patrie. Guvernul PSD-ALDE nu le poate da nimic românilor din diaspora, așa că nu au cu ce să fie prinși.
 
Cea mai recentă propunere de lege PSD ce stipula că copiii vor contribui financiar la întreținerea părinților, bunicilor și străbunicilor a căzut. Dubla contribuție a căzut și ea de mult timp. Din punct de vedere politic rămîne o singură posibilitate în lipsa celei religioase sau culturale. România nu este Turcia. Deci, rămîne doar măsluirea votului.
 
Punerea ei în practică este echivalentă cu declarația ministrului israelit al învățămîntului. Sau altfel spus, în locul invectivelor proferate în parlament, la mitinguri sau cu ocazia distracțiilor speciale, diasporei i se spune: Nu ne mai p…m, nici nu ne mai c…m pe voi, c……r, spălătoarelor de c….i occidentale, ci vă anihilăm. Pentru că ce altceva înseamnă măsluirea voturilor?
 
În urmă cu o droaie de ani Turcescu avea o emisiune la radio în care puteai intra în direct. Subiectul era alarmist ca întotdeauna. Că altfel de emisiuni nu prea știu să facă pompierii autohtoni. Se lansase un subiect efervescent: la cît credeți că va ajunge populația României peste două zeci de ani sau ceva asemănător. Mare șoc național că scade sub 20 de milioane, propagat de mai știu eu ce sursă. Evident că mi-a închis microfonul cînd am optat pentru vreo 16 milioane. Eram prea anti-naționalist. Eram prea pesimist. Eram prea ne-român.
 
Și ce văd azi: specialiștii spun că tindem spre 15 milioane pînă în 2050. Ca să vezi… Deci la 15 milioane, probabil că drept de vot vor avea circa 12-13 milioane. Diaspora de circa 5-6 milioane cam 4-5 milioane de votanți. O buturugă mica sau una mare?
 
Recent diaspora a dovedit ca este o buturugă mare pentru carul alegerilor din România. Dar în viitor, dacă diaspora ar vota cu circa 70% din efectiv ar putea dicta schimbările majore din România? Aha… Foarte interesant!

La Sfîntu-așteaptă… sau dedicație de 1 Mai


La Sfîntu-așteaptă… era o expresie din bătrîni, mai puțin uzitată azi. Că nu e cul. Adică la calendele grecești sau cînd o zbura porcu. Porcu o zburat, cu tot cu nevastă-sa, dar ne-am umplut de purceluși mulți, hrăpăreți și corupți.

Ce o fi la Sfîntul ăsta? La Sfîntul ăsta PSD va ajunge la punctual terminus. Tot la Sfîntul ăsta va ajunge opoziția la putere. Și cam tot atunci va fi România o țară normală. Fără corupție. Cu învățămînt normal. Nici măcar mai avansat. Doar normal. Cu drumuri. Nici măcar cu autostrăzi.

Nu vă spun în ce calendar se află Sfîntu-așteaptă ca să nu dați iar vina pe Biserică. Cum care? Oricare! Că doar noi și voi suntem biserica. Cum care? A noastră!

La Sfîntu așteaptă o să văd România din ceruri. Nu că o să fiu acolo. Ci că văzută de departe pare mai frumoasă. Și mai nelocuită. Și mai curată. Și mai europeană.

Oare ce se întîmpla dacă aici era Ungaria? Sau Austria? Sau Turcia? Sau Serbia? Sau Polonia? Sau Statele Unite ale Transilvaniei? Asta la Sfîntu-așteaptă! Să fim ca și China și Taiwanul? Ca Moldova și Valahia? Ca Belgia? Am vrea noi, dar nu vor ei.

La Sfîntu ăsta se vor desființa pușcăriile sau se vor închiria statelor limitrofe. China, Usa și Rusia.  Tot de ziua asta se va lichida datoria externă. Pe bune.

La Sfîntu-așteaptă Parlamentul și Senatul  României va avea circa 100 de aleși, nimeni în țara asta nu va mai avea pensie specială, nu va mai exista cumulul de funcții și anaful se va desființa pentru că-și va pierde obiectul muncii. Toată lumea își va plăti dările în primul trimestru al anului cu această sărbătoare.

La Sfîntu-așteaptă poliția te va ajuta să treci drumul și polițistul te va saluta primul. Sistemul de sănătate va trata americani, britanici și români pe gratis, rapid, eficient și politicos.

În prima zi de Sfîntu-așteaptă, care este o sărbătoare perpetuă de cum ajungem la ea, învățămîntul se va da de trei ori peste cap și va deveni mai correct, mai bine pregătit și mai modern decît în Finlanda, Danemarca și Norvegia la un loc.

Și așa mai departe…

Să ne rugăm în Biserica noastră ca dracul să nu-și bage coada, că iar se va amîna sărbătoarea asta!

Ptiu, piei Satano!

Prezumția de nevinovăție


Sau calitatea de vinovat doar dacă cineva este condamnat definitiv a dispărut. Nu degeaba știa Țepeș ce știa, iar noi îl invocăm necontenit.

Recent am participat la o discuție între pușcăriași. Pușcăriași soft. Adică doar internați de bună voie și nesiliți de nimeni. Eventual de familie sau boală… Se discuta despre o măgărie politică. Nici nu mai țin minte care. Și nici nu contează. Erau voci ambalate, se cereau măsuri, aproape că se strigau lozinci.

Un tip ce se ținea tare, foarte vehement și drept întreba mai mult sau mai puțin retoric: De ce nu face guvernul nimic? De ce nu-i arestează? Să-i…

Dar chestiunea nu ținea de guvern. Era o chestie a parlamentului. Am tot încercat să-i spun că guvernul nu are atribuții în domeniul ăla. Că România nu mai funcționează pe principiul dictaturii proletariatului. M-a privit ca și cînd ar fi aterizat de pe altă planetă sau s-ar fi trezit dintr-un somn de 30 de ani. Doar că n-a zis Tovarășul Ceaușescu ce păzește? Dar era clar că nu avea habar cum funcționează mașinăria statului, a politicii și a justiției. Pentru el teveul și ziarul spuneau adevărul și numai adevărul so help him God. Și nu era singurul…

Omul era sincer, era pornit și voia să se facă dreptate. De parcă-i furaseră peste noapte grădina din spatele casei și-o puseră pe cealaltă stradă…

Era clar că pentru participanții la discuție nu exista prezumția de nevinovăție. Dreyfuss era o nimica toată. Oamenii se ambalau într-un J’accuse contemporan ]n sens invers. Evident că Dreyfuss n-ar mai fi ajuns la judecată. Ar fi fost linșat de mulțimea justițiară. Ca-n Texas! Dar eram în România AD 2014.

Și atunci ce facem cu Udrea? O mai înjurăm? Îi mai urăm pușcărie fericită? Mai mergem să-i aruncăm cartofi copți cu praștia peste zidul arestului?

Nici mie nu-mi place cucoana. Cînd mă uit la interviul ăla din 2005, îmi dau seama că este un om fără scrupule, că nu are pic de considerație pentru alții și că este o profitoare clasa I! Dar cam ca ea suntem majoritatea din specia Homo sapiens.

În același timp nu pot să uit că am dezvoltat ca specie ceva ce nu există la alte specii: amînarea recompensei. Hai s-o aplicăm și în cazul Udrea. Ce frumos va fi la final! Poate pînă atunci îi vine mintea la cap. Poate se pocăiește de relele făcute. Poate îi va părea rău și se va îndrepta. Ce frumos ar fi. Judecătorul suprem așteaptă. Noi ce sperăm?

Puterea și adevărul


Puterea este executivă, adică guvernul, legislativă, adică parlamentul și juridică, adică a magistraților. Despre presă s-a spus că este a patra putere în stat. Probabil că Internetul trece drept a cincea putere, unele state cu regimuri absolutiste (cele islamice și comuniste) impunînd restricții.

Puterea și adevărul nu fac casă bună. Adevărul nu se lasă la putere. Nici puterea la adevăr. În mod normal puterea ar trebui să decurgă din adevăr. Dacă nu e așa, nu e adevăr(ată). Dar e comod atunci cînd ai pus mîna pe putere să transformi minciuna în adevăr. Sau să ascunzi adevărul. Vrei să fabrici un adevăr, cine te poate împiedica? Cine se poate opune? Să încerce!

Puterea și adevărul este titlul unui film românesc ce a făcut ceva vîlvă în 1971. L-am văzut. E drept, varianta dată publicului. Era perioada socialismului cu față umană pentru obedienți. Pentru ceilalți era o caricatură. Pentru toți cei ce cunoșteau adevărul, filmul era fals: era propagandă amestecată cu minciună. Știam și atunci că cine deține puterea dictează adevărul. Doar că unii dintre noi au fost convinși că adevărul este cel trîmbițat de putere.

Scenaristul filmului, ca și a  celor mai multe filme cu priză la public în acea vreme a fost Titus Popovici. Un personaj de film parcă!

Anul ăsta am avut niște alegeri. Alegerea președintelui cultului penticostal. După alegerea rectorului. De ce nu s-a așteptat un pic pînă după alegerea noului președinte?

Alegerea președintelui României. Am avut-o. Am avut alegeri și pentru Parlamentul României. Ne-am ales de nu ne-am văzut. Acum o să trăim cu rezultatul/rezultatele alegerilor.

Însă, rămîne marea întrebare: ce se va întîmpla cu adevărul/Adevărul? În raport cu puterea…

La penticostali am întîlnit oameni dezamăgiți. Români.

La români am întîlnit baptiști dezamăgiți.

Viața mai bate filmul?