In God we trust! – sau În cine credem?


În 1990 unui baptist i s-a propus să intre în PNȚ. S-a speriat și n-a intrat. Era perioada Tîrgu Mureș. Cea a inventării dosarelor ca și colaborator al Securității tuturor celor ce nu erau pe placul FSN. N-a contat că o soră mai credincioasă avusese un vis în care el ajunsese președintele României. Fiecare visează ce aiureli vrea… În definitiv tipul era pastor al unei bisericuțe de oraș, avea contacte afară și prieteni de marcă. Familie, studii de terminat, mașină, casa, etc.
Apoi a apărut fenomenul Dugulescu. Apoi, un cunoscut, tot baptist, a dat sfoară-n țară dacă să se bage-n politică sau nu. Tot în PNȚ. I-am spus că mai bine nu. A ales da. A ieșit după vreo douăzeci de ani mototolit bine. Dar în viață.
L-am mai știut pe Popa Dorel. Eram cîndva colegi de liceu. Am jucat fotbal împreună. Ba țin minte pînă-n ziua de azi unul dintre golurile pe care mi le-a marcat într-o oră de educație fizică. Am vrut să boxez mingea în loc să mă întind după ea… Și listele de protest la adresa uniunii baptiste în favoarea sa pe care am obținut semnăturile unora din biserica pe care o frecventam.
La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului n-a avut timp să vină. Era primar din partea PSD fără să fie membru al partidului. Apoi am aflat că s-a dus într-un loc mai bun. După ce n-a mai fost reales. Era și el pastor.
Dugulescu, celălalt frate sau Dorel Popa au făcut politică. Poate bine sau foarte bine. Dar se poate spune că au făcut ce au putut sau au știut. Sau mai bine zis, ce n-au știut. Pentru simplu fapt că nimeni nu i-a învățat să facă politică. Pentru că au avut bun simț au făcut totuși față. Chiar dacă în vremea apusă unii au dat cu subsemnatul.
Apoi ne-am luat de cap. Unii cu alții. Pe diverse motive. Dar nu pe alea politice. Am făcut șvaițer bisericile, școlile, în general cam tot. Și acu vrem napoi în politică. Cu fețe noi. Că astea vechi s-au dus. Fără prea multe urme, testamente sau influențe. de ce făra astea? Pentru că nu-mi amintesc Legea Dugulescu în favoarea persoanelor cu handicap. Sau Legea pastor cutărescu în favoarea altei categorii de persoane defavorizate.
Și au apărut secretari de stat, ba chiar miniștrii pocăiți. Pe cine reprezintă? Cui slujesc? Cînd? Impresia pe care-au lăsat-o este că n-au nici o treabă cu God. Pentru că nu se vede. Pentru că nu se aude. Pentru că e doar politică și nimic mai mult.
O dată am dat și eu mîna cu un senator din ăsta. Nu-i țin minte numele. Precis că l-a uitat pe-al meu în secunda următoare. Costumul îi venea turnat.
Apoi a venit Costea. Cu surle și trîmbițe. Cu susținere. După publicitatea referendumului. Fîs…
Și așa ajungem la Alternativa, la dreapta și la alte alternative. Acum ceva timp Mihail Neamțu era cam zglobiu prin parlament fluturînd tricolorul prin fața nasului unei vipere. Și? Fusesem prieten cu el pe Facebook. L-am desfrienduit după mai multe afirmații pe care le-am considerat ciudate. L-aș caracteriza ca un profitor ieftin cu ambiții mari. De ce? De aia. De șopîrla alunecoasă. De Boris Johnson creștin.
De ce spun asta riscînd să-mi antagonizez prietenii, frații? Pentru că se știe încă din antichitate, creștinii sunt naivi. Mai ales în materie de politică. Sunt vulnerabili la minciuni. La minuni. La ceva ce pare o minune. De exemplu la Constantin. Știți care. La Napoleon. La Hitler. La Ceaușescu. Mai țineți minte osanalele la adresa lor. Și doar o infimă minoritate a fost contra. A riscat. A fost persecutată. Sau lichidată. Asta în vreme ce biserica se bucura de pace… Ce pace! Vecină cu moartea.
Care creștin de marcă a stat pe tronul cezarului? Sau să o iau mai nuanțat: care creștin de marcă a devenit papă? Unii spun că nici măcar Petru…
Și ar mai fi de lămurit ceva. Treacă de la mine botezul lui Constantin pe patul de moarte. Treacă de la mine sîngele vărsat în numele Bisericii sau a lui God. Sau banii cheltuiți că în God we trust. Cei ce au ca mărturisire de credință botezul adulților, nașterea din nou, apartenența la o biserica vie ar trebui să-i voteze pe cei ce miros a creștinism pentru că tămîiază-n stînga și-n dreapta cu pompă intelectuală? Că se aseamănă cu domnii veacului acestuia?
Doar pentru că cineva luptă pentru dreptate, nu înseamnă că este și de partea lui God. Și în Germania lui Hitler hoții mergeau la închisoare. Iar homosexualii în lagăr. Nu puțini creștini au ajuns în lagăre. Doar că cei mai mulți n-au ajuns. Și nu au ridicat vocea. Nu au sabotat nazismul. Ba din contra. Au fost buni patrioți. Dar cum rămîne cu God și cu politica? Trebuie să creadă politicianul în God?
Să nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt contra unui creștin care face politică. Sunt doar contra oricărui creștin care-l folosește pe God în numele partidului, al său personal pentru avantaje politice. Ce este el? Un alt tip de proroc mincinos. Sau de profitor. Profitor cu convingeri creștine. Ce, n-ați mai văzut așa ceva? Deschideți o carte de Istoria Bisericii. Oricare!
Domle, ești creștin și vrei să faci politică? Dă-i drumul! Dar nu amesteca bărcile că ți se udă poponeața! Vrei să schimbi lumea? Încearcă! Poate vei reuși. Dar nu amesteca Apocalipsa și agenda ta politică că s-ar putea să iasă rău. Chiar dacă creștinii sunt naivi, ceilalți nu sunt. Și ei n-au milă.
Încă un argument în defavoarea creștinismului amestecat cu politica? S-a constatat că prorocii mincinoși au adepți mai loiali decît cei adevărați, considerați banali. Nu credeți? Să vă spun de ce. După ce mincinosul a greșit data declanșării apocalipsei, adepții săi nu puteau să admită că au fost duși de nas. Că au fost prostiți. Așa că l-au susținut, l-au urmat, l-au crezut. În continuare. Nu puteau admite că EI au greșit. Sau cine știe, God a mai dat har…
Aveți grijă să nu cădeți în categoria asta de credincioși super-creduli. Și nu uitați încă un lucru sau mai bine zis o avertizare: spre deosebire de prorocii mincinoși acei proroci poate banali prin adevărurile pe care le enunță se remarcă de obicei printr-o calitate negativă: deranjează!
Te-am deranjat cumva? N-am nici un merit! In God I trust!

Profesioniști?


Postul acesta apare după o scurtă discuție pe Facebook referitor la apariția cărții lui John Piper, Brothers we are not professionals. Păi altfel cum?

http://www.mrqe.com/movie_reviews/the-professionals-m100024595

Prin anii 70 am văzut un film cu cow-boys intitulat Profesioniștii. Nu știu dacă titlul era original sau românii l-au adaptat. N-are importanță. important e faptul că apare noțiunea de eficiență, responsabilitate și implicare. Chiar și în omorît oamenii.

Care ar fi echivalentul profesionismului în ceea ce privește biserica? Pe de o parte Isus spune că păstorul plătit nu e profesionist, ci invers. Mirare! Oare cum este sau ar fi să fii pastor profesionist? Care ar fi indicatorii pentru un profesionist în domeniul ăsta? Numărul de predici? Numărul de vizite pastorale? Numărul de evenghelizări? Numărul de membri? Cît a extins clădirea adunării? Dacă i-a crescut burta? Dacă și-a schimbat mașina? Dacă are relații cu americanii? Dacă are studii? Doctorat? Dacă ține sau nu tineret? Dacă are pe lîngă el un pastor mai tînăr? Dacă nu a călcat strîmb? Dacă face exorcizări, minuni, vindecă, merge pe sîrmă sau scuipă flăcări? Poate pentru unii.

Eu m-am tot întrebat de ce un pastor trebuie să fie atît de (mii de scuze pentru limbaj!!!)… constipat. Pastorul parcă nu mai e om. Da ce o fi? Constipăciune? Mă tem de ce se poate întîmpla cînd se strîng la un congres…

Mi-a fost dat să văd cîțiva pastori tipici, semn că nu toți sunt la fel, dar că există o anumită asemănare, derivată din tagma din care fac parte. Mai bine l-ar lua model pe Isus.

Din afară e ușor de observat, de pus degetul pe rană, din interior este aproape imposibil. M-ar interesa o carte, o mărturisire a unui pastor ce nu își găsește locul, ce nu se simte adecvat, ce nu mai știe ce să facă. Sinceritatea doare, dar lipsa sincerității erodează caracterul uni om. Pe deplin cîteodată.

Primul pastor întîlnit a fost tipul omului muncitor, cu mulți copii, unu a luat-o pe lîngă, dar el a rămas pastor. Umblau vorbe, dar din cîți pastori știam nu îl voiam pe altul. De exemplu cînd predica, chiar dacă avea același text a doua zi, nu ascultai aceiași predică. Săpa în grădină, avea probleme de sănătate, dar ce era a lui era a lui: ar fi murit între două biserici, două predici, două vizite pastorale sau două înmormîntări. A avut și puncte de vedere personale. Cel puțin unul dintre ele privind ordinarea unei alte persoane ca pastor alături de el a fost recunoscută public ca ceva ce nu a putut să vadă. Ei, ăsta da curaj! A rămas un pastor tipic, dar oare ce se cere altceva de la un pastor român format în vremurile comuniste care a lucrat din plin pe ogorul evangheliei? N-a fost un stindard al luptei împotriva comuniștilor, dar a suferit pe măsura dedicării sale tipice.

Au mai fost pastori pe care îi pot caracteriza ca fiind infatuați, manevrați și chiar deraiați. Unul colabora foarte mult cu Securitatea (eram rude!!!), altul era el securist, altul le-a făcut tuturor enoriașilor săi dosare. Te miri de unde sare paranoia? Am fost atras de un singur pastor cu veleități de evanghelist ce părea altcumva. Apoi am ajuns să îl cunosc mai bine. Profesionist? Probabil, dar nu în viziunea mea.

Ba unul care era foarte bine văzut ca muncitor, cuminte, un tip cu aplecări spirituale a fost ales pastor de o biserică de la sat. S-au oferit să îi construiască o casă ca să stea cu turma. El a preferatsă stea la oraș ca să își facă copiii școala. Din cîte știu nu s-a ales nimic de școlile alea, din bisericile pe la care se ducea, totul fiind perceput ca o ocupație de navetist. Total neprofesionist. Bineînțeles că a prins și un pic de burtă, că a îmbătrînit.

Și a venit liberarea!

Am dat de un pastor american ce l-a beștelit pe un român de-al nostru că a îndrăznit să pună o întrebare la un studiu pe apocalipsa. Cum îndrăznea el să conteste ce i-a dat lui Domnul, mai ales că venea de la mii de kilometri? Rezon! Sau mai mine spus ca majurul din armata burghezo-moșierească. Și au mai fost alți pastori americani foarte vocali și siguri pe ei.

A mai venit cîte unul-doi din bejănie sau diaspora să ne spună una și alta, dar nu prea mulți au rămas. Mă întreb ce i-a convins să plece înapoi? Noi, pastorii noștri sau a fost o inspirație de moment?

Au apărut mai mulți pastori, biserici… Unii pastori s-au îmbolnăvit de cît efort au depus pe ogor, alții și-au făcu relații, alții s-au apucat de studiu și alții s-au apucat de funcții. După cum zicea un fost prieten despre uniunea baptistă pe care a muncit-o un fost prieten de-al său (și de-al meu la vremea aia) pe cînd încă mai erau prieteni: Toți vreau să pună mîna pe uniune (de fapt pă funcția dă președinte) că a îngrășat-o P… ca pe o junincă tînără! Parcă comparația e din VT… Știți dumneavoastră coane Fănică, foncția, foncție!

La relativ scurt timp părea că ne vom confrunta cu un fenomen prezent în bisericile românești din SUA unde cîteodată stau la amvon trei pastori, iar în bănci mai stau vreo doi. După principiul unde-s doi, puterea crește! Dar unde-s cinci? Pastorul ce mi-a povestit asta cu ciudă și ironie a plecat și el după un timp în SUA, probabil să fie a șasea roată…

Am fost coleg de studii teologice cu trei pastori. Cu niciunul nu țin legătura. Și ce coincidență, nici ei cu mine.

În fine au apărut generațiile tinere și neîncercate. M-ar interesa să știu cum merge unii dintre pastorii cei care mi-au fost studenți. Cam 30-50% din cei ce au absolvit pastorala au ajuns pastori. Sunt profesioniști? Ce înseamnă pentru ei asta? Am dat de unul care la o nuntă a ținut o predică de-a-ndoaselea… Ce bine că eu l-am învățat numai Istoria bisericii!

Deci, cam ce înseamnă profesionism acum pentru un pastor? Ce zice el sau ce zice biserica? Sau ce zice Scriptura sau mărturisirea de credință?

Greu de decis. De aia nu îi invidiez pe pastori. Pe niciunul.

The Church Dropout


Published in Charisma Magazine, December 2009. (http://frankviola.org/charisma.htm)


Over the last decade many Christians have given up on church—often because leaders failed them. Is there any chance those leaving through the back door will return?

The Church Dropout

Like many charismatic Christians, Bob* (not his real name) has given up on church—at least for now. The first congregation he attended closed after two years when the pastor was caught stealing money from a church account. When Bob joined a second church he was pressured by leaders to attend two membership classes a week in order to be a part. When he balked at the demands, he was told he was “rebellious.”

Bob left that church wounded and disillusioned. He avoided his Christian friends for a few months, wondering if he even belonged in a community of faith. Finally he joined a casual Bible study that meets at a coffee shop once a month. Today, that monthly meeting is his only connection with Christians—but he considers it his “church” for now.

Bob’s story is certainly not unique.

All across the United States today, believers who once attended church regularly are in the dropout category. Some quit because they were wounded by leaders or disappointed by pastoral failure. Others became bored with irrelevant church programs or petty squabbles. Others simply felt relationally disconnected, even though they sat beside the same people week after week.

In an increasingly secular culture, pastors are facing the reality that the social pressures of respectability or family influence that may have once filled church pews no longer hold sway. Additionally, committed believers are asking whether their Sunday morning ritual of sitting in a pew, singing songs and listening to a sermon is what it means to obey the Scriptures’ command to be the church.

From graphic sermons about sex and contests to win a Hummer to cafés and skate parks, marketing techniques and programs are the methods some churches have resorted to as the way to counteract this trend, targeting the unchurched or de-churched in an attempt to regain their participation. But could this effort actually intensify the problem?

The seeker-sensitive and church-growth movements of the 1970s through the 1990s made churches aware of nonessential layers of tradition that turn off outsiders, and they helped pastors become savvy in how they communicate the gospel to seekers. But an unintended consequence was that church became not an essential means of discipleship and accountability for the family of God, but an optional consumer product that could be shaped to appeal to specific audiences.

And for many—particularly the young—this option is just as easily ignored. A 2007 study by LifeWay Research revealed that 70 percent of young adults ages 23 to 30 stopped attending church regularly for at least a year between ages 18 and 22.

Their reasons for leaving ranged from wanting to “take a break from church” (27 percent) and going to college (25 percent) to “religious, ethical or political beliefs” and—perhaps most telling—“I was only going to church to please others” (17 percent). Among the reasons there is no mention that these young people left because the programs weren’t meeting their needs or the message wasn’t being communicated in a relevant way. If this were the problem, it could easily be solved with some simple programmatic shifts in the way we do church.

In fact, the situation is much more serious. As LifeWay President Ed Stetzer laments in his analysis of the study, “Parents and churches are not passing on a robust Christian faith and an accompanying commitment to the church.” In other words, declining church attendance is a symptom of a deeper problem: Many churches are not venues of active and effective discipleship. And this epidemic has driven some church leaders to abandon the system altogether.

‘Detoxing’ From Church

James Bradshaw served as an ordained United Methodist minister for 22 years until June 30, 2009, when he voluntarily surrendered his credentials and resigned his position as pastor of First United Methodist Church in Sanford, Florida. No, this was not another pastoral scandal. Bradshaw felt called to leave the church to pursue a more “authentic understanding of the kingdom of God.”

“The organized church today has been infiltrated over the centuries by religious things that have watered down the gospel,” he explains. “It started in A.D. 300 with Constantine. The church sold its birthright when the apostles and prophets said to the king, ‘You govern, and we’ll do the spiritual stuff.’”

Since his departure, Bradshaw says he’s been “detoxing” from organized church and has connected with an apostolic network in Atlanta that shares his views. Although he admits to being tempted to start a nondenominational church, he notes, “It would have been the same thing all over again—the house of Saul.”

Instead, he envisions himself tent making in the secular workplace so that he can pursue relational discipleship among a smaller group of people in hopes of raising up “spiritual sons”—sons he believes are much less likely to be dropouts from the body of Christ.

For Frank Viola, stories like Bradshaw’s are an indication that a “second reformation” is already happening. The co-author with George Barna of Pagan Christianity, Viola has long been a controversialist in evangelical circles and a popular speaker in the house-church movement. Although he admits that some are leaving the church because of a shallow or nominal commitment to Christ, Viola argues that many more are doing so for all the right reasons.

“Of the 1 million adults who leave the traditional church every year in the United States, a large number of them are joining simpler forms of church, such as house churches and organic churches,” he notes. “God is moving once again, and He’s bringing His people back to His original intention for church life.”

The numbers on these “simpler forms” are notoriously fuzzy. A 2009 Barna Group study attempted to pin down the movement’s size with specific questions on house-church involvement and discovered that 3 percent to 6 percent of adults claim to be involved in home-based fellowships “not associated in any way with a local, congregational type of church.”

These would be considered the classic house churches that gather in homes, coffee shops and pubs, have a minimalistic view of leadership and structure and—sometimes—a negative attitude toward the institutional church. But, in addition to the “not associated” there are an increasing number of simple church groups that are affiliated in some way with traditional congregations—even if their members never walk through the doors.

Dan Lacich is pastor of distributed sites for Northland, a Church Distributed, a megachurch with multiple sites in the Orlando, Florida, area. Northland Senior Pastor Joel Hunter said he felt called in 2008 to plant 1 million churches, which led to the congregation of 12,000 partnering with the house-church movement to accomplish this goal.

“We knew these 1 million churches would not be traditional churches,” Lacich explains. “It would have to be a first-century model in which people self-organize the church.”

To that end, Northland created high-tech resources for home fellowships and partnered with Global Media Outreach, an online evangelism tool affiliated with Campus Crusade for Christ, to disciple people who come to faith through the church’s Web ministry.

“Our goal is to figure out how we can help someone be the church, even if they never walk through the doors of a traditional church,” Lacich says, describing a new interactive Web platform that the church is creating.

“We hope they never find out who we are, and the Web site we’re putting together to make this happen has no connection with us.”

Although Northland has an extensive community of online worshipers, Lacich stresses that the church’s intention is not to accomplish its vision of 1 million churches by simply replicating miniature franchises of the megachurch. And the church will not collect offerings or dues from the house gatherings that use its resources or stream its services.

Lacich admits the open-handed approach comes with its own problems.

“What if someone does something wrong in one of these churches?” he asks. “The incorrect assumption is that we have it under control and don’t have troubles in a large church.

“There will always be the chance that someone will do something that’s heretical. Just like the first-century church, we have to trust that the Holy Spirit is in this thing.”

Any conversation about house churches naturally gravitates toward the issues of heresy, but from a historical perspective, the assumption that smaller churches are more vulnerable to heresy is problematic.

When one observes the theological corruption that led to the Protestant Reformation or the current schisms in denominations over the ordination of practicing homosexuals, it could be argued that large, top-heavy church institutions are worse breeding grounds for false doctrine than small groups of believers seeking accountability and spiritual growth together.

“I get asked about heresy more than almost anything else when I am teaching about organic church,” says Neil Cole, a church planter and author of Church 3.0: Upgrades for the Future of the Church. “But the best solution to heresy in the church is not to have better-trained leaders in the pulpits but better-trained people in the pews.”

Cole left his role on staff at a megachurch in the Grace Brethren Church in 1998 and launched Church Multiplication Associates (CMA). The organization has trained nearly 22,000 church planters from all denominations to start churches as small as two or three people that are called Life Transformation Groups.

Although Cole argues that because of human weakness no church will ever be able to completely avoid heresy, he says intensive discipleship models such as CMA’s create settings in which new believers learn Bible study methods that will help them discern truth from error.

“Perhaps we have misread what is the real threat of false doctrine that infiltrates the church in the West,” he notes. “Sometimes we can espouse the right words and live by the wrong ideas. Having correct statements of faith in your creed is not all there is to being orthodox.”

Cole’s statement touches on the root issue of “church dropouts.” At its core the trend of church dropouts is only a crisis if those “dropping out” are moving away from authentic biblical Christianity—which may be cultivated outside the institutional church but not outside the body of Christ in its many local expressions.

Of greater concern are those who don’t drop out but remain in the pews as passive consumers of a religious product that never transforms their lives, convinced that the Sunday ritual somehow earns them favor with God and satisfies His radical call to discipleship.

The Historic View

No one is sure where the “simple church” model will take us. But at a time when moral absolutes are being reconfigured in our culture, it would be beneficial to consult with early church fathers on this subject.

The third-century bishop of Carthage, Cyprian, is known for his declaration, “Outside the church there is no salvation.” Whether he was referring to those who left the church or those who had never been a part of it, he compared their plight to that of the poor souls who didn’t make it on the ark before the flood.

This may sound like a blunt and condemning statement in the ears of a postmodern Christian who attends church if, where and when he or she chooses, and who believes one’s relationship with God is an entirely personal matter. The problem is, Cyprian had the Bible on his side.

The New Testament does not envision the possibility of authentic spiritual life outside the body of Christ. Whether it’s in the “I am the vine” passages of John 15 or the exhortation to not “forsake the assembling of ourselves together” (Heb. 10:25, NKJV), Scripture is clear in its teaching that Christian faith is meant to be lived out in community.

In addition to the positive instructions to participate as an active member of the body of Christ, Jesus’ words on church discipline reveal the serious side of life outside the church. Although it may not carry much weight today, for early Christians, the threat of excommunication was a dire warning that put their very souls in danger.

Jesus says this much when He lays out the earthly—and eternal—consequences for the unrepentant sinner who is put out of fellowship: “‘And if he refuses to hear them, tell it to the church. But if he refuses even to hear the church, let him be to you like a heathen and a tax collector. Assuredly, I say to you, whatever you bind on earth will be bound in heaven, and whatever you loose on earth will be loosed in heaven’ ” (Matt. 18:17-18).

Later, Paul fleshes out Jesus’ principles on church discipline when he instructs the church at Corinth to expel the immoral member in their midst. Paul notes that by doing this the church is turning the unrepentant sinner over to Satan so that, though he may be physically destroyed, his soul might be saved (see 1 Cor. 5:5).

Like Cyprian, Jesus, Paul and the writer of Hebrews are not suggesting that salvation comes through participation in church activities. They are saying that fellowship with the body of Christ reveals and strengthens the union believers already have with Christ Himself—the two are inseparable.

In this season of uncertainty about what a genuine church looks like, it is essential that we hold on to the historic, biblical concept of the family of God and our membership in it. Although it is crucial for us to reject old, tired models of church that don’t inspire vibrant faith, we must be careful that we aren’t attempting to tear down what God intends to build.

After all, it was Jesus who said in Matthew 16:18: “‘On this rock I will build My church, and the gates of Hades will not prevail against it.’ ” In the end, regardless of the opinions of men, the church will stand.

Pentru toţi pastorii normali…


În urmă cu mulţi ani am auzit acest banc spus de un pastor, sursa fiind propriul său fiu. L-am mai adaptat, dar poanta e aceiaşi:

Mergea o dată un tip cu un sac pe umăr şi pe drum se întîlneşte cu un alt om.

– Bună ziua.

– Bună.

– Departe?

-Da. Tu?   

– Nu aşa departe. (După un timp) Da’ ce ai un sac?

– Un monstru.

– Ei, cum un monstru? Nu există monştrii! Dă să văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el mori!

– Hai mă!  Fii serios! Cine a mai auzit aşa ceva!

Şi tot aşa pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, celălalt aruncă o privire şi… cade mort. Apoi omul nostru leagă sacul, îl pune pe umăr şi pleacă mai departe. După un timp se întîlneşte cu un alt om.

– Bună ziua!

– Bună să-ţi fie inima.

– Departe?

– Departe.

– Da, ce duci în sac?

– Ei, ia acolo şi eu…

– Păi hai, spune-mi!

– Păi, un …monstru.

– Ei, cum un monstru? Nu există monştrii! Ce banc bun! Dă să-l văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el, nu mai poţi, mori!

– Hai mă!  Fii serios! Cine a mai auzit aşa ceva!

Şi tot aşa, pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, celălalt aruncă o privire şi… cade mort. Apoi omul nostru leagă sacul, îl pune pe umăr şi pleacă mai departe. După un timp se întîlneşte cu un alt om. De data asta un pastor.

– Pace!

– P…ace.

– Cum eşti azi?

– Ăăă, normal? Normal. Sau aşa cred. Dumneavoastră?

– Cu Domnul!

– Aha.

– Da ce duci în sac?

– Nimic… ia acolo… mmm… ceva. Nu-i important.

– Ei, cum să nu fie, trebuie să ştiu.

– Păi, dacă insistaţi, un monstru.  

– Ei, cum un monstru? Nu mai există monştrii! Toţi sunt în Adînc.

– Al meu nu.

– Ei, cum se poate? Dă să-l văd!

– Nu te las. E aşa urît, că dacă te uiţi la el mori! Deja au murit cîţiva.

– Hai mă!  Fii serios! Io-s pastor! Cine a mai auzit aşa ceva?

Şi tot aşa, pînă cînd omul nostru cedează, deschide sacul, pastorul aruncă o privire şi… moare monstrul!