Mircea Bulatov despre Cina Domnului


De unde frați și surori atâta conservatorism, atâta împotrivire la a împărtăși bucuria Învierii Domnului Isus?

Oare de ce această indicație restrictivă cu două zile înaintea primei duminici a lunii aprilie, tocmai în preajma sărbătorilor pascale, cu o săptămână înaintea celor catolice și cu două înaintea celor ortodoxe?

Finalul Recomandării CEx. al UBR in ce privește Cina Domnului in perioada de pandemie și prezentat azi 03.04.2020 cu două zile înainte de prima duminică din aprilie.

Ce să facem în situația crizei pandemice?

Întâi de toate, să nu ne abatem de la învățătura și rânduiala biblică. Crizele de un fel sau altul pot schimba împrejurările, nu Scriptura. Inovații de genul – Cina Domnului pe internet sau pe telefon ar modifica învățătura Domnului și practica apostolică.

• Unitatea Bisericii în părtășia la masa Domnului ar fi compromisă. Pastorul singur acasă transmite binecuvântarea prin telefon sau internet și fiecare credincios singur pune mâna pe pâine și pahar ca să recepteze binecuvântarea;

• Pastorul ar deveni un personaj eretic care își asumă puteri supranaturale de a transmite harul binecuvântării prin telefon sau internet și de a legitima împărtășirea fiecăruia cu pâinea și cu vinul lui. În lume sunt asemenea șarlatani care pretind că transmit puteri vindecătoare prin telefon, internet, obiecte, etc., contra donații, sau dacă beneficiarii pun mâna în locul durerii, sau pe ecranul televizorului, computerului, etc.,

• Solemnitatea celebrării Cinei Domnului ar fi înlocuită cu situații ridicole. Imaginați-vă situația unei femei credincioase cu un soț bețiv și batjocoritor, în momentul în care o vede luând sticla lui cu vin ca să bea la Cina Domnului.

Apoi, este bine să așteptăm în rugăciune și evlavie vremea când Dumnezeu va deschide ușa pentru a ne aduna laolaltă. Mântuirea noastră este asigurată prin credința în jertfa Domnului Isus în locul nostru. În această perioadă avem oportunitatea de a studia Cuvântul, de a stărui în rugăciune și de a depune o mărturie creștină frumoasă pentru cei din casele noastre.

Paul Negrut

Vicepreședinte cu educația

Întrebări retorice ce și le pun creștinii care nu au uitat alte vremi.

Crizele de un fel sau de altul nu trebuie lăsate să strice ADEVĂRUL scripturii. Iar acest ADEVĂR este înțeles de fiecare funcție de legătura pe care o are cu Cel Înviat. De aceea vă rog să mă iertați cei ce consideră gândurile mele, așternute mai jos, ca o greșeală.

Oare statul acasă din cauza agentului celui rău, COVID-19, nu este o detenție necesară pentru protecția trupului?

Dacă suntem înțelepți și o respectăm pentru a ne feri organismul de infecție, de ce am institui această privațiune a luării Cinei Domnului pe varii motive dictate de diverși lideri cultici, asupra sufletului pentru a-l face să sufere.

Oare modul cum au luat cina creștinii mesianici din lagărele naziste, ortodocșii de la Aiud, sau pravoslavnicii din gulagul sovietic au fost „inovații” sau a contribuit la întărirea celor ce se încredeau în Domnul chiar și în detenție.

Mesianicii din lagărele naziste luau cina doar cu bucățele de pâine reținute din felia aproape mucegăită dată dimineața. Seara, după ce pleca plantonul din baracă, unul rostea rugăciunea de binecuvântare în timp ce ceilalți țineau mâna pe bucățica de pâine ascunsă în buzunarul de la zeghe. Greșeau?

Ortodocșii de la Aiud, din perioada bestialei terori comuniste, deși considerau Sfânta Euharistie nu un simplu simbol sau un simplu rit ci o adevărată jertfă și o Taină, treceau peste opreliștea izolării singulare în celule și după ce „ascultau” transmise prin bătăi de lingură în pereți „cuvinte sfinte în alfabetul Morse – internetul deținuților” de la Părintele Felea sau Părintele Stăniloae, se împărtășeau singuri doar cu pâine și apă, având legătură în acele zile de Paști doar cu Domnul Isus. Cine erau acești „nechibzuiți” ce se „abăteau” de la „rânduiala biblică”. Erau cei mai periculoși infractori politici ai vremii, elita societății: avocați, arhitecți, comercianți, farmaciști, medici, ingineri, învățători, profesori, preoți, scriitori, subofițeri și ziariști, dar și cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moșieri, industriași sau diverși patroni. Ce ușor se uită că cei care au murit la Aiud (563 decese) în acei ani (1945-1965) au trăit clipe de zidire sufletească tocmai la aceste cine de taină „neortodoxe” luate de creștini ortodocși. Greșeau?

Creștinii din Gulagul sovietic socoteau o binecuvântare când reușeau (unii) la începutul verii să culeagă малина (zmeură) din jurul lagărului printre șirurile de sârmă ghimpată. Trăiau un eveniment sacru în sufletele lor. O striveau pe bucățica de pâine păstrată cu grijă, învelită într-o bucată de pânză, într-un buzunar, sau legată cu șnur la piept pentru Sfânta Împărtășanie. Simțeau că Hristos nu i-a părăsit și este acolo cu ei, înconjurat și El de sârma ghimpată. Simțeau că sângele Lui mântuitor este acolo în picăturile roșii provenite din zmeura strivită. Greșeau?

Închei gândurile mele lăsându-vă pe voi, dragi frați și surori să hotărâți fiecare în cugetul lui dacă ei au greșit, atunci, sau voi greșiți, acum, în modul cum luați Cina Domnului cercetați de Cuvântul Lui și al vremilor în care trăim și suferim.

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

                                                                                                            Paul Claudel

În închisoare, purtam asupra mea o bucățică din Sfânta Împărtășanie, păstrată pentru momente limită. O păstram într-o batistă curată, înfășurată și înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar, pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. În timpul perchezițiilor, n-o ascundeam. Aveam credință că ea se apără singură și mă apără și pe mine. Așa se întâmpla.

Când îmi venea rândul să fiu percheziționat, eram dezbrăcați și la pielea goală. Hainele și lenjeria, batistele, prosoapele și orice îmi aparținea erau pipăite la toate încheieturile  și cusăturile și aproape totdeauna tăiate și descusute. După ce milițianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic și găseam batista cu Sfânta Împărtășanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsă, nedezlegată, necălcată în picioare, așa cum aveau obicei să facă cu orice găseau asupra celui percheziționat.

O singură dată m-a întrebat la Jilava un milițian:

– Ce ai în batistă?

– Sfânta Împărtășanie! i-am răspuns fără să mă tem.

– Ia-ți bagajul și treci la cameră!

Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul și Sângele Fiului Său, în mâinile mele păcătoase de om pământean: și am ieșit cu această Minune afară!

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Babel, 2012

Cu dragoste frățească

Mircea Bulatov

Despre euharistie – Cina Domnului cu Beni Fărăgău


Îmbrăcați-vă cu o inimă ca a lui Hristos!

Bate la ușă prima duminică a lunii, iar apoi Săptămâna Mare, în care, de ani de zile, ne-am obișnuit să ne adunăm în jurul Mesei Domnului. În circumstanțele în care ne aflăm, mulți se întreabă cum vom celebra Cina Domnului? Această întrebare mă frământă și pe mine de mai multe zile.

Textul din Coloseni 3:12-17 ne cere să ne îmbrăcăm cu o inimă ca a lui Hristos. Mi-am zis: când suntem mai aproape de bătăile inimii lui Hristos, dacă nu tocmai atunci când celebrăm cel mai mare act de iubire, pe care Creatorul și Mirele nostru l-a demonstrat pe crucea de pe Calvar? Faptul că Cina Domnului este singura sărbătoare poruncită Bisericii nou-testamentare subliniază importanța ei. Pavel cere corintenilor, ca prin frângerea pâinii, să vestească moartea Domnului „până va veni El” (1 Cor. 11:26, s.n.). Ei o făceau adunați laolaltă. Întrebarea este cum s-o facem noi în astfel de vremuri?

Să ne aducem însă aminte că Domnul Isus a instituit Cina Domnului în contextul Cinei Pascale. Aceasta înseamnă că, în mod implicit, El a preluat principiile care guvernau sărbătorile iudaice, chiar dacă Cina Domnului se încărca cu un conținut nou, pentru că, prin moartea și învierea Sa, El a împlinit prefigurările acestor sărbători. Ce s-a păstrat totuși?

Pentru că toate sărbătorile iudaice – de la Sabat la Jubileu – erau ale Domnului, Cel sărbătorit trebuia și trebuie să fie Domnul Însuși. Apoi, sărbătorile erau și trebuie să fie celebrate comunitar.

Dacă primul principiu poate fi respectat în contextul în care ne aflăm, pentru a ne putea apropia de Masa Domnului trebuie să clarificăm cel de-al doilea principiu, legat de aspectul comunitar.

În una din primele postări, plecând de la actul Creației, am afirmat că trebuie să definim Casa Domnului pe trei planuri: individul, familia și comunitatea. Acest ultim aspect ne este interzis astăzi. Da, nu putem să ne adunăm în locașurile de rugăciune, dar știm că, acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Domnului Isus, este prezent și El în mijlocul lor. Familia creștină ar putea fi deci locul în care cele două principii desprinse din sărbătorile Vechiului Testament să poată fi împlinite. Dar să revenim la ce ne învață Scriptura.

Am afirmat că Cina Domnului a fost instituită în contextul Mesei Pascale. Oare timp de șaisprezece secole, masa de Paști nu a fost o sărbătoare a familiei? Iată ordinul de instituire a Praznicului Paștelui:

Domnul a zis lui Moise și lui Aaron în țara Egiptului: „Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă” (Exod 12;1, 3, s.n.).

Masa pascală se sărbătorea, așadar, în familie. Și atunci, ca și acum, nimeni nu putea ieși din casă, pentru că îngerul morții trecea prin toată țara. Cu alte cuvinte, aspectul comunitar era redus la familie. În același context se sărbătorea și Sabatul. Mai există însă un aspect important de menționat. Toate familiile, deși izolate unele de altele, erau totuși în părtășie, pentru că în fiecare casă familiile erau adunate în jurul mielului pascal sau a mesei de Sabat. În același timp.

Să venim acum în Noul Testament. În Ziua Cincizecimii, „la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:41-42). Cum se practicau aceste lucruri? Iată ce spune Luca: „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi” (46a). Acolo se bucurau de învățătura apostolilor. Dar textul continuă: „Frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” (46b, s.n.). Frângerea pâinii era ocazia curățirii inimii și a celebrării bucuriei pe care o simțea cel iertat.

Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrată în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor. 11:17-34).

Oare nu cumva Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem la origini? El Și-a dorit dintotdeauna să fie prezent și sărbătorit acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Situația nou creată ridică întrebări pe care nu ni le-am fi pus altădată, când ne adunam să ne bucurăm împreună.

Cum ar fi ca în prima zi a săptămânii sau în Joia Mare să ne pregătim să-L sărbătorim pe Domnul frângând pâinea în familiile noastre? Capul familiei ar putea să se întrebe astfel în ce măsură și-a luat în serios rolul de preot. Iar dacă s-ar întâmpla să avem în familie copii care încă nu s-au întors la Domnul, de data aceasta, ei nu vor putea sta pierduți în băncile adunării, ci vor fi cu noi în jurul Mesei Domnului, o ocazie extraordinară de a le vorbi despre semnificația acestui moment. Cine știe dacă Dumnezeu nu le va întoarce astfel inimile înspre El?

Unde în altă parte decât în jurul Mesei Domnului suntem mai aproape de inima lui Hristos, cu care trebuie să ne îmbrăcăm?

Desigur, rândurile de mai sus nu oferă răspuns la întreaga cazuistică pe care comunitatea mai largă o ridică, dar poate oferi un punct de plecare în încercarea de a răspunde la întrebările multora.

– Beni Fărăgău

Criza sfinților


Image result for sfint

Ironia sorții, pentru vajnicii apărători ai credinței ce se cred singurii sfinți în viață, este că la început biserica a avut cea mai mare concentrație sau proporție de sfinți. Vorba șefului meu, statistica spune că procentajul mergea spre 100%. Noroc cu Iuda care s-a auto-exclus. Ca urmare, se presupune că imediat după ridicarea lui Isus la cer, toți ucenicii de la 11+alesul apostolilor se nevoiau în rugăciuni, faceri de bine și evanghelizare masivă și ca urmare întreaga biserică era compusă din oameni sfinți în adevăratul sens al cuvîntului. Nu e greu de crezut asta. Apoi au apărut alți sfinți precum Ștefan, Pavel și alții.

Au urmat părinții apostolici, apărătorii credinței, martirii, părinții bisericii și evident ereticii. Dar azi îi sărim…

În Evul Mediu sfinții erau venerați și foarte venerați. Făcuseră minuni sau pur și simplu fapte demne de oameni ce îl cunoșteau pe Dumnezeu. Ca urmare apăreau icoane, statui, morminte, relicve, fel de fel de tradiții respectate de dragul sfîntului sau sfintei. Fără a mai pomeni de cuiele cu care a fost țintuit Mîntuitorul pe crucea răstignirii, crucea în sine, sfîntul graal, lancea, giulgiu, cămașa lui Cristos și multe alte obiecte. Mănăstiri, orașe, cetăți, biserici, creștini pioși sau doar afaceriști dețineau relicve făcătoare de minuni sau aducătoare de noroc. Subiectul merită tratat separat. La fel ca la eretici, sărim și moaștele, relicvele și tradițiile de ori și ce culoare.

N-a trecut mult și sfinții s-au despărțit. Pe temeiuri pascale, cardinale, lingvistice, sinodale și ire-conciliare (dacă pot să mă exprim așa…). Au apărut sfinții de răsărit și cei de apus, apoi în cei de Roma și de Avignon. La scurt timp Hus, traducători ai Bibliei în limba maternă și apoi Luther dau semnalul diversificării în sfinți mai protestanți. Și a urmat super-diversificarea. Deși susțineau toți un Domn, o credință și un botez.

Sfinții au ajuns partizani. Apoi sfinții au avut partizani. Care s-au cam bătut, persecutat, executat. Pînă la apariția secularismului care a mai tăiat din avîntul extremiștilor. Și așa am ajuns la comuniști…

Apropo de sfinți, gîndul mi-a zburat la o pură întîmplare la care participau trei sfinți trecuți de cealaltă parte a orizontului actual: Dorel Popa, Marcu Nichifor și Truța Ionel. La acea dată un inginer, un fost profesor de seminar și un pastor. Toți baptiști. Doru Popa venea cu ceva nou în perioada comunistă, Marcu Nichifor era în sistem, dar nu era omul sistemului, iar Truța Ionel, un om prea blînd ca sistemul comunist să nu profite de el. La vremea aceea exista un conflict ce dădea în clocot și în acea duminică seara, nu din întîmplare, la amvon era toți cei trei. Marcu Nichifor a predicat despre împăcare, astfel că la sfîrșitul serviciului toți, sau mai bine spus, cea mai mare parte a celor prezenți se aștepta ca cei doi să se împace, să se strîngă în brațe și să se vadă cum sfinții pot să conviețuiască și să lucreze împreună.

Momentul culminant a sosit. S-au sucit în așa fel încît Truța s-a făcut că plouă. Popa s-a abținut. Oricine sau mai bine zis toți cei de față puteau citi pe fața lui Marcu Nichifor tristețe și fără îndoială amăreală în suflet. În ciuda bunelor intenții și sfinții eșuează. Știm unde s-a ajuns apoi. A sosit seminaristul minune ce se lăuda cu unchiul colonel de securitate. Apoi a apărut Maranata. Apoi Metanoia. Apoi Metanoia Harvest. Sfinți diverși din diverse motive. Fără comentarii.

Ceea ce mă face să mă întreb unde sunt sfinții de la noi pentru care s-ar picta icoane, ar apare și s-ar respecta o tradiție, două?

Într-o vreme Iosif Țon vorbea de la postul de radio și-l asculta o țară întreagă. Unde mai este acum? Tot prin vremea aceea Paul Negruț făcea valuri la Oradea. Ce se mai aude sau ce valuri mai face? Mai recent Pustan a mai făcut valuri, dar a dispărut.

Îl avem pe Arsenie Boca despre care se spune că va fi dus la Catedrala Mîntuirii Neamului. Ce simplu e cu un sfînt ce nu se poate opune! Vă mai aduceți aminte de minunea de la Maglavit? A cam dispărut.

Dar unde sunt sfinții în viață care sunt căutați, urmați și imitați?

Pentru că în esență, asta e problema: este o criză de sfinți. Iar dacă nu îi avem, îi inventăm, îi relocăm, îi revitalizăm. Vorba fiului meu: Soră, 300! Am încărcat padelele defibrilatorului cu suficientă spiritualitate? Soră, bagă 1000 să fim siguri!

 

Fără supărare: o întrebare pusă domnului Paul Negruț


Domnule Paul Negruț, aș vrea să vă întreb, fără supărare: De ce este normal, ba chiar indicat ca școlile confesionale să primească sponsorizare de la stat, cînd dumneavoastră ați făcut atîta caz că e total împotriva principiilor creștine ca biserica (cultul baptist) să aibă pastori plătiți tot de stat?

Vă citez: „consider ca incercarea de a justifica acceptarea subventiilor de la Stat dupa  modelul organizatiilor care functioneaza doar la nivel orizontal,  cu pretul rastalmacirii Scripturilor, tradeaza indepartarea de teologia  baptista.”

sursa: http://negrutpaul.wordpress.com/2010/03/20/subventiile-de-la-stat-si-doctrina-despre-biserica-ii/ Continuă lectura

L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…


sursa: http://apintofmadness.wordpress.com/2013/03/06/twentyyearsafter/

Porniți cu mari speranțe la al doilea sunet al trîmbițelor în 1990 (vezi LBC (1)), cînd la Oradea s-a aflat la crème de la crème, la finalul drumului, după hurducături financiare, organizatorice și dogmatice (fără a le mai pomeni pe cele mustăcioase) se cade să trag o concluzie la 20 de ani după absolvire. Ca orice concluzie, este subiectivă și deci pot fi făcute mai multe observații preliminare. Asta din punct de vedere metodologic și de ce nu, sentimental. De dragul organizării am optat pentru două posturi: După douăzeci de ani și Imperiul contra-atacă…

După două zeci de ani…

Proiectul studiilor în teologie făcute mai ales de români baptiști și de unii penticostali în străinătate după 1989 s-a materializat în cîteva locații diferite, dar au existat două direcții principale de studiu: una în Statele Unite ale Americii și a doua în Marea Britanie. După spusele unui important personaj de la București, două direcții sensibil diferite în care se vor confrunta teologii neo-conservatori (i.e. liberali…) formați în Anglia, cu cei conservatori, chiar fundamentaliști, formați în USA…

Aceeași percepție a avut-o și Iosif Țon ce ne-a atenționat (tardiv) la LBC în ultimul an că ne confruntăm cu teologia liberală. După mai puțin de un an, același Țon m-a somat la interviul angajării la IBEO să declar cum m-am luptat cu teologia liberală. Am fost angajat. (Asta ca să se termine o dată cu cît de liberal sunt și pe cine slujesc.) De remarcat că cele două curente nu s-au confruntat doctrinar, conceptual, ci, după cum spunea un tovarăș de suferință, în domeniul sferelor de influență și în antagonizarea reciprocă a surselor de finanțare din străinătate.

Atît prima direcție, cît și cea de-a doua s-au desfășurat în diferite locații. În SUA amintesc Liberty University unde au plecat unii dintre tinerii ce din păcate (sau din fericire) nu s-au mai reîntors în țară. Tot în SUA a existat și o școală mai fundamentalistă a cărei locații îmi scapă. În cea de a doua direcție, au existat mai multe centre (Belfast, Queens’ University. Wales, Spurgeon), unul dintre ele, poate cel mai populat de români a fost LBC, unde ne aflam în anul al treilea, 15 români. Spre edificare vezi poza ce apare pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, din care lipsesc Daniel Bulzan și Paul Negruț, cel de-al doilea fiind considerat probabil cel mai influent exponent al baptismului conservator autohton.

Singurul pastor penticostal ce îl cunoscusem în program pe cînd eram încă în țară nu a finalizat cursul.

O altă remarcă de care trebuie ținut cont este că indiferent de orientarea celor care au început să studieze teologia la acest nivel, nu s-a pus niciodată problema orientării teologice a școlilor în cauză. În primul rînd s-a sesizat oportunitatea, apoi s-a făcut chemarea la studii și s-au așteptat rezultate. Deschiderea inițială, cînd s-au trimis tineri și tinere nu a avut în vedere că România și mai ales bisericile baptiste și penticostale erau tributare unui sistem patriarhal aproape închis ermetic, unde femeile ce predau erau privite cu suspiciune.

Deci, de la circa 40 de oameni, cu care a plecat la drum proiectul LBC, au obținut doctorate Paul Negruț, Gheorghe Ille (London University), Alexandru Neagoe, Octavian Baban, Cornel Boigeanu, Silviu Rogobete, Sorin Sabou, Simona Sabou, Alexandru Nădăban, Dănuț Mănăstireanu, ceea ce înseamnă 25%. Cu toate că 10 doctorate (împreună cu cele a lui Sorin și Simona Sabou ce n-au studiat în străinătate, ci la Oradea, dar și-au făcut doctoratele la LBC) ridică procentajul celor ce au terminat la LBC și  au obținut un doctorat la 10/17, adică mai mult de 50%. Pozitiv sau negativ, acesta este rezultatul. Atîta s-a realizat.

Mircea Mitrofan, Dorin Axente și Cristi Sigheartău mai au la activ un MA în teologie cu specializarea hermeneutică tot la LBC.

La revenirea mea în țară, am început să predau, urmat la scurt timp de Dănuț Mănăstireanu, după un an de Mircea Mitrofan și Dorin Axente (ce au finalizat programul de MA). Ulterior ultimii doi au revenit la Londra pentru doctorat. Din surse independente am aflat că ulterior a mai predat, cel puțin în scripte și Corneliu Boingeanu. Tot pe surse, Mitrofan și Axente ar fi dorit să continue să predea, dar au fost refuzați din motive neînțelese de mine (și nu numai) de către eminențele cenușii de la UBEO. Dorința de a preda acolo și-au manifestat-o atît Gina și Petrică Bulica, Alexandru Neagoe și Silviu Rogobete (rezidenți în Timișoara), dar și aceștia au fost amînați și ulterior refuzați. Ca urmare la Timișoara a apărut și s-a dezvoltat Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană Areopagus.

După doi ani de studii în țară cu LBC Emil Bartoș a ales finalizarea studiilor la o altă universitate din Marea Britanie, plecînd să își finalizeze studiile în 1994. După obținerea doctoratului a ocupat funcția de decan la UBEO, apoi din cauza divergențelor cu Paul Negruț a fost executat în același stil binecunoscut, ulterior plecînd Paulian Petric (PhD Cluj) și Silviu Tatu (PhD Oxford).

În același timp lui Sorin și Simonei Sabou li s-a refuzat prelungirea contractului la UBEO. Motivul sau motivele stau poate în orientarea spre finalizarea studiilor prin SMR (alias Iosif Țon), nu prin filiera Paul Negruț. Un alt personaj important prin prisma alegerilor independente făcute a fost și Călin Pop ce a terminat la IBEO, apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD în USA, actualmente Atlanta. Atît lui cît și unui alt student înscris la doctorat la o universitate din Ivy League i s-a spus că nu pot preda la UBEO atunci cînd aceștia au vizitat UBEO. Les jeux sont faits, rien ne va plus…

Nu știu de ce nu a mai predat la UBEO Gheorghe Ille. Totuși Corneliu Boingeanu și Octavian Baban, ulterior Sorin și Simona Sabou au predat la ITB București și Emil Bartoș la ITPB. Mărturisesc că și mie mi s-a făcut propunerea de a preda la București de către Ioan Bunaciu, dar am refuzat. În același timp am fost tras de limbă cu o mare invidie detectată în glasul dumnealui cu privire la sursele de finanțare din străinătate a Oradiei. N-am avut contacte directe cu astfel de surse, așa că nu le cunoșteam. În contrast cu cele spirituale, totdeauna banii m-au lăsat rece.

Și cu aceasta am ajuns la partea mai spinoasă, dezamăgitoare a afacerii studii în străinătate pe bani mulți, cu aplicații în țară.

La acest punct aș vrea să fac o remarcă cu caracter general, dar cred eu, de bun simț. Orice investiție are un scop. Cu cît este mai importantă, cu atît se așteaptă ca rezultatele ei să fie mai bune. În anii 90, cînd noi ne-am început studiile, românii plecau din țară ca să nu se mai întoarcă, pentru că la noi nu erau condiții bune de studiu, de trai și de muncă. Acest lucru a fost confirmat de plecările masive la munca și traiul din străinătate după deschiderea granițelor CE. Investiția ce se făcea în noi, ce ne consideram pe bună dreptate niște privilegiați, a fost privită cu seriozitate și respect.

Marea investiție făcută în studierea teologiei evanghelice în beneficiul comunității evanghelice din România a fost subvenționată de comunitatea evanghelică din Occident. Parafrazînd o veche expresie ce spunea că la filmele coproducție franco-române noi am dat caii și peisajul, și ei actorii și banii, aș putea spune că de data asta noi am dat actorii și ei au dat finanțele. Și aici există, poate de ambele părți, cred eu, două mari regrete: primul, că această investiție nu a fost exploatată și al doilea, că această investiție extrem de mare a fost sabotată. Să mă explic:

Reveniți în țară, absolvenții 1994 au fost înglobați în sistemul românesc: trai deloc ușor, mijloace materiale reduse, salarizare aproape mizeră, facilități inexistente și resurse academice extrem de reduse. La toate astea se adăuga presiunea continuării studiilor post-universitare, lipsa cronică a timpului de pregătire a cursurilor, lipsa de experiență în predare și de ce nu, o familie sau o căsnicie ce își cerea drepturile legitime. Ba unii dintre cei ce erau în programe de doctorat erau implicați în pastorală.

Unde ar fi fost loc de relaxare, meditare, gîndire fecundă plină de imaginație și cine știe, conform visurilor unora, predicare, ucenicizare, misiune, timp devoțional pentru creștere spirituală? Ca să dau un singur exemplu, în cei zece ani de predare la Oradea am fost doar de două ori în concediu, prima dată datorită unui eveniment foarte trist, decesul tatălui meu. El ne-a lăsat niște bani și am moștenit Dacia aceea de pomină. Dar cine știe, alții au avut parte de timpuri mai bune.

Studiile în străinătate mai aveau ca scop și promovarea unor „lucrători” bine pregătiți. Se subînțelegea că cei bine pregătiți vor sălta calitativ și poate cantitativ nivelul comunităților din țară. Cu toate acestea structurile de putere baptiste interne nu erau pregătite pentru un influx masiv din exterior. Asta ar fi dat peste cap rînduielile deja împămîntenite. Și fiefurile controlate. Biserica-fortăreață nu era gata să ofere locuri cu mari reponsabilități și influență unor persoane integre, pe care nu apucaseră să le influențeze, să și le subordoneze în vreun fel, să le integreze în structuri de interese și diverse proiecte. Am simțit asta pe pielea mea de cîteva ori cînd cineva mi-a comunicat că vrea să mă trimită la un curs de șase săptămîni în SUA, apoi altcineva m-a informat că se puneau întrebări de genul „Cine-l ține pe ăsta aici?”

Dar nu am fost singurul ce a beneficiat de atenția unui sau altui pol al puterii.

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

România Mare – România Mică


sursa:http://www.virtueonline.org/portal/modules/news/article.php?storyid=12928#.UzE5xc6GeHc

De data asta n-ați ghicit! Nu e vorba de partidul România Mare, nici de reîntregirea neamului. Cu atît mai puțin de amenințarea rusă. E vorba de fărîmițarea bisericilor. Tare, nu?

Spre neștiința deloc rușinoasă a enoriașilor de tot felul, trebuie menționat că fărîmițarea bisericilor în viitoarea Românie Mare a debutat în ultima jumătate a secolului XIX și s-a accentuat în prima jumătate a secolului XX. Reformații (unguri) s-au transformat în baptiști. Ortodocșii în baptiști. Apoi baptiștii în penticostali. Ortodocșii în tudoriști. În anii 40 penticostalii au trecut la baptiști ca să reziste la presiunile statului.

Continuă lectura

Umbra lui Mircea la Cozia?


sursa:http://romaniancoins.ancients.info/mircea.htm

Prin anii 1990-2000 apărea pe tevere un reportaj făcut de echipa de la Pentru patrie sau ceva asemănător. O emisiune făcută de armată. Pe cînd filmau ei încolo-și-ncoace pe la mănăstirea Cozia și au uitat aparatul deschis, ce să vezi, apare Mircea. Pe casetă. Ca o mustrarea la adresa românilor ce voiau să devină capitaliști, să-și vîndă țara și sufletul și altele de genul ăsta. Un gen deloc neutru.

Am stat cît am stat să văd minunea, dar pas să mai apară renumitul voievod. Pînă în final au uitat complet de el. Atunci i-o fi apărut și lui Diaconescu inspirația pentru OTV.

Cine n-a uitat de ce i-a apărul poetului umbra, adică fantoma lui Mircea cel Bătrîn la Cozia, să-i aducem aminte:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mândre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește, O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc… Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește… Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă… Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez… Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute, Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn, Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura, Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc, Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează, Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință: Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași; Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință, Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat: Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare, De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie, Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit, Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește, Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc; E a cerului urgie, este foc care topește Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește, La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt; Peste unde și-n tărie întunerecul domnește; Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Și-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.

(„Propășirea“, 7 mai 1844)

(Puțini dintre noi știu că scrierile lui Grigore Alexandrescu Lebăda și puii corbului și 1840 au deranjat și a fost întemnițat.)

Mă tot gîndeam în urmă cu cîteva zile la vremurile pe care le trăim, la lipsa liderilor în biserici. Nu lipsa popilor sau a pastorilor, ci lipsa acelor lideri, conducători, care să inspire, să dea direcție și să polarizeze. Iosif Țon nu are un urmaș. Paul Negruț nu are un urmaș. Cine e urmașul lui Vladimir Pustan? Aceiași lipsă ca pe vremea lui Grigore Alexandrescu. Doar că noi l-am vrea pe Țepeș, nu pe Mircea…

Mă gîndeam că în ziua de azi nimeni nu mai amintește și nu mai dă dovadă de sacrificiu. Toată lumea pretinde, vrea și țipă să se ajungă, să nu piardă ocazia. Să ducă o viață îmbelșugată și liniștită. Fără probleme.

Mă gîndeam la Cozia ca la un nume cu rezonanță. La fel ca la Alba Iulia, unde în 1918 Iuliu Maniu a mutat adunarea națională de la Arad pentru unirea Transilvaniei cu țara, pentru că Alba Iulia avea ceva ce nu avea nici un oraș din Transilvania. Alba Iulia însemna ceva, Aradul nu le spunea nimic. Inimile românilor din Transilvania au tresărit la vestea adunării de la Alba Iulia. Era un simbol. Ca El Alamo.

Azi nu mai contează simbolul. Azi contează materialul. Să construim, să aranjăm, să investim, să profităm.

Mă întrebam dacă s-ar arăta umbra lui Wurmbrand, unde s-ar arăta? Precis nu în California.

Dacă s-ar arăta umbra lui Bradin unde s-ar arăta? La Sovata?

Dar umbra lui Cornia? Precis nu la București.

Și noi am ajuns niște umbre…

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

London Bible College – London School of Theology (3)


Îmi aduc aminte că la prezentarea studenţilor de la Oradea din toamna lui 1990 am spus din greşeală London Bible School în loc de London Bible College şi am fost imediat atenţionat. Doar School!? Poate am fost un pic proroc, avînd în vedere că numele şcolii s-a schimbat ulterior din LBC în LST.

Duminică dimineața am urcat într-un Tupolev destul de obosit, am decolat şi am zburat întins peste toată Europa. Am ajuns deasupra Londrei şi am început să ne învîrtim. A durat cam cinci-zece minute, timp în care am putut distinge parlamentul, Tamisa cu vestitul său „u” (pentru conformitate vezi Battle for Britain).

Mă bucuram că îmi vedeam visul cu ochii pentru că mă interesau doar două ţări: Anglia şi Japonia. Eram printre puţini români care aterizau în Englitera. În fine aterizăm şi o luăm spre controlul paşapoartelor. Era o sală mare despărţită în două: pentru cei cu paşapoarte britanice doar două ghişee mici prin care se trecea foarte repede şi restul sălii, pe stînga, circa 200 mp cu vreo 15 ghişee şi cu direcţionare şerpuită ca lumea să nu se bulucească, ştiindu-se că non-britanicii, desigur, nu sunt civilizaţi.

Funcţionarii stăteau pe scaun în spatele unui pupitru, pe un podium, capul tău ajungea aproape la nivelul mîinii sale care verifica paşaportul. Trebuia să completăm nişte fişe de debarcare cu datele personale şi cu scopul şederii noastre în UK. O negresă autoritară îţi făcea semn chiar înainte de ieşirea spre ghişee la care dintre ele să te duci. Am nimerit la o tanti de vreo 40 de ani. I-am dat paşaporul, s-a uitat, mi-a cerut biletul de avion. M-a întrebat de ce am venit şi cînd merg înapoi. I-am spus ce şi cum (biletul de avion era dus-întors, pentru că aşa cerea ambasada UK) şi mi-a cerut invitaţia. I-am spus că mi-au luat-o cei de la ambasadă. S-a uitat ciudat la mine. M-a întrebat de ce dacă am venit la studii am bilet dus-întors. I-am explicat de ce. N-a părut convinsă. M-a întrebat dacă am bani. Am întrebat-o şi eu pentru ce să am bani, nu eu plăteam studiile. M-a întrebat cine mă aşteaptă. (Între timp Daniel Bulzan, aflat la un alt ghişeu în dreapta mea, trecuse „vama” şi dispăruse din raza mea vizuală.) Mă aştepta Les Tidball, director R.M.S.

Mi-am amintit că am hîrtiile de la LBC în bagaj, aşa că i-am spus asta şi mi-a reţinut paşaportul lăsîndu-mă să mă duc să îmi iau bagajul şi să revin. Ei totuşi nu erau aşa de haini capitaliştii! M-am dus la bagaje. Geanta mea nu a apărut. Nu au apărut nici bagajele grecilor cu care împărţisem avionul, aşa că ne-am dus toţi la „bagage reclaim”. Era acolo jumate din avion şi jumate din turnul Babel! Am reclamat, dar pe cînd reclamam mai abitir, cine apare cu falcă în cer şi una în pămînt, nu Muma Pădurii, că nu eram pe Ţărîmul Zmeilor, ci funcţionara de la „Immigration” stropşindu-se la mine că o fac să piardă timpul, de parcă tocmai acum intrase în ore suplimentare ce nu se vor vedea pe pay-check-ul de luna viitoare.

Negrul de la „reclaim” tocmai ne spusese că s-a produs o încurcătură: bagajele noastre au fost încărcate în al doilea avion ce urma să aterizeze în curînd, adică peste trei ore (de fapt nici nu decolase încă). Noi trebuia să fim în avionul ăla, nu bagajele în avionul ăsta! M-am întors cu vestea proastă la ghişeu. În toată sala aia enormă mai eram doar eu şi ea şi i-am comunicat-o.

S-a uitat la mine, s-a uitat la paşaport şi mi-a spus sec să iau loc să aştept pînă vine avionul. În caz că hîrtiile din bagaj nu vor confirma povestea mea, viza va fi anulată şi voi fi trimis cu primul avion înapoi. Cum în faţa destinului nu ai ce face, am luat loc pe scaunul tare de plastic, m-am făcut comod (cît se putea), iar ea a dispărut printr-o uşă aproape invizibilă. M-am gîndit că dacă doar atîta a fost din aventura mea cu studiile, adică zborul cu avionul, totuşi nu a fost chiar aşa de rău. M-am rugat „Mulţumesc Doamne pentru zborul cu avionul, fă tu ce şti dacă aici se termină, eu nu mai pot face nimic”, mi-am pus un scaun în faţă, mi-am întins picioarele pe el, am închis ochii şi m-am culcat.

Nu ştiu cît timp a trecut, dar am fost alertat de nişte bocănituri la ghişeul din faţa mea, unde funcţionara mai sus-menţionată tocmai ieşise şi bătea amarnic cu ştampilele. M-a chemat şi mi-a comunicat pe un ton la fel de sec că am primit o viză de studii pe trei ani şi că în termen de două săptămîni trebuie să mă înregistrez la poliţie. Am luat paşaportul şi am plecat cu mîinile în buzunare. Eram ca picat din lună: ăsta răspuns la rugăciune! Ei, nici chiar aşa: la ieşire era un grup de poliţişti cu două poliţiste tinere şi drăguţe, una dintre ele mai blondă, se întoarse pe călcîie exact cînd să trec printre ei şi mi-a spus cu un surîs larg pe faţă, privindu-mă în ochi: „May I see your passport, sir?” I l-am întins, s-a uitat, mi l-a dat înapoi, spunîndu-mi în limba lui Shakespeare, cu acelaşi surîs pe buze: „Thank you sir. You are free to go!”

De cealaltă parte, la circa zece metri, era ieşirea unde se înghesuiau cei ce îşi aşteptau rudele sau cunoscuţii: dintre necunoscuţi se distingeau feţele surîzătoare ale lui Paul Negruţ şi Daniel Bulzan, ce îşi agitau disperaţi braţele.

– Hei, unde ai stat atîta? Le-am povestit pe scurt de ce. Culmea: Daniel Bulzan ce avusese lasupra sa hîrtiile de la LBC. Primise viză doar pentru un an.

Am plecat cu un Peugeot 204 condus de un student englez din anul doi, Justine spre LBC. În parcarea subterană din Heathrow am mai avut parte de un şoc: am văzut parcată o Dacia 1310 cu numere de România! La primul Volvo combi bleumarin am strigat că l-am văzut pe Less Tidball. Eram naiv: în Londra trebuie să fi existat la ora aceea mii de Volvo din alea! Apoi am apucat-o pe autostradă. Nu mă dumiream cum puteau să aibă becurile alea pe asfalt ca să nu încurci benzile. Aceiaşi naivitate a românului ce nu văzuse o autostradă în viaţa lui.

„Şi aşa am ajuns la Londra…”