Și ziceți că a căzut comunismul că s-a interzis un pelerinaj? Mințiți!


Print
YM
Mai mare
|

Patriarhia, reacție virulentă la „deversarea unor atacuri suburbane la adresa Bisericii”: „Zvârcolirea unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile”

de I.H.     HotNews.ro Joi, 29 octombrie 2020, 11:09 Actualitate

Vasile Banescu

Vasile Banescu Foto: basilica.ro Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, are o reacție virulentă la criticile apărute în spațiul public la adresa Patriarhului Daniel, catalogându-le drept o „deversare a unor atacuri suburbane”, o „zvârcolire a unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile care nu au nici cea mai vagă idee despre istoria reală, frecvent însângerată a României creștine”. Reamintim că Patriarhul Daniel a spus, marţi, în predica ținută în fața celor câteva sute de credincioşi prezenţi la Catedrala Patriarhală, de Sfântul Dimitrie cel Nou, că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. El a atras atenția că autorităţile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaşte, iar „această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut”.

Din cîte țin eu minte în 1989 patriarhul de atunci Teoctist Arăpașu, a trimis o telegramă de mulțumire regimului comunist pe cînd la Timișoara mureau oameni, inclusiv pe treptele catedralei ale cărei porți au rămas ferecate. Această telegramă a apărut în ziarul oficial al Partidului Comunist Român, Scânteia. Ea zicea cam așa:

Telegrama de felicitare
Adresata tovarasului Nicolae Ceausescu, presedintele Republicii Socialiste Romania, de membrii sfintului sinod, impreuna cu reprezentantii clerului si credinciosilor bisericii ortodoxe romane, intruniti in sesiune anuala de lucru a adunarii nationale bisericesti, prin care isi exprima profunda bucurie si deplina satisfactie pentru realegerea in inalta functie politica de conducere a poporului

Excelentei Sale Domnului Nicolae Ceausescu,

Presedintele Repubicii Socialiste Romania

Membrii sfintului sinod, impreuna cu reprezentantii clerului si credinciosilor bisericii ortodoxe romane, intruniti in sesiune anuala de lucru a adunarii nationale bisericesti, impartasind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru optiunea istorica de realegere a excelentei voastre in suprema functie politica de conducere a poporului, isi exprima profunda bucurie si deplina satisfactie fata de acest mare act patriotic, expresie a vointei unanime a intregii noastre natiuni si va roaga sa primiti, si cu acest prilej, cele mai calduroase felicitari, impreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea stralucita pe care o desfasurati in fruntea tarii, pentru binelesi fericirea intregului popor.

Analizind cu deplina responsabilitate activitatea desfasurata in anul 1989 de biserica ortodoxa romana pe diferite planuri, ierarhii sfintului sinod si reprezentantii clerului si credinciosilor din cuprinsul patriarhiei romane au luat act cu satifactie ca, actionind cu mijloace proprii si in forme specifice, lucrarea lor sa se integreze firesc si armonios in eforturile pe care intreaga noastra natiune, sub inteleapta si clarvazatoarea calauzire a excelentei voastre, le depune pentru o viata tot mai luminoasa si mai prosper.

Adinc recunoscatori pentru climatul de reala si deplina libertate religioasa in care biserica noastra si celelalte culte din tara isi desfasoara nestingherit activitatea, precum si larga intelegere si binevoitoarea apreciere pe care excelenta voastra, personal, le aratati lucrarii noastre, de sprijinire a eforturilor si muncii creatoare a poporului roman, va incredintam, stimate domnule presedinte, ca impreuna cu toti fiii acestui pamint strabun vom ramine neclintiti in hotarirea de a actiona cu tot ce avem mai scump pentru inaltarea patriei noastre dragi, Republica Socialista Romania, suverana si independenta, pe trepte tot mai inalte de progres si de lumina.

Simtindu-ne martori si participanti directi la rodnicile impliniri ale harnicului nostru popor, faurite sub cutezatoarea dumneavoastra gindire si indrumare, intr-o epoca de aur ce va poarta intr-un mod firesc si justificat numele, impliniri ce vor dainui peste milenii, ca repere de necontestat ale acestui timp eroic, va asiguram ca vom sprijini, cu toata hotarirea, infaptuirea maretului program de dezvoltare multilaterala a patriei, prezentat de excelenta voastra la marele forum politic al poporului roman, desfasurat recent in Capitala, slujind in acelasi timp, cu sporita rivna, stralucitele actiuni si initiative de politica externa, elaborate de domnia voastra, precum si nobilele idealuri de intelegere si colaborare intre oameni si popoare, de dezarmare si pace pe pamint.

Ne exprimam aceleasi sentimente fata de mult stimata doamna Elena Ceausescu, savant de larga recunoastere internationala, luminat om de stiinta, care vegheaza ca in tara sa se desfasoare o intensa si densa activitate culturala si stiintifica, spre binele poporului si patriei noastre.

In aceste momente de insufletire romaneasca in prag de An Nou, va rugam sa primiti, mult stimate domnule presedinte, ca simbol al pretuirii ce va pastram, urarile noastre calde si sincere, izvorite din adincul inimii, de sanatate, fericire si de noi puteri de munca, pentru a conduce in acelasi mod stralucit natiunea romana spre noi si marete realizari pentru propasirea necontenita a patriei si bunastarea poporului roman, pentru pace, apropiere si bunavoire intre oamenii si popoarele de pretutindeni.

Intru multi si fericiti ani,
presedintele adunarii nationale bisericesti,
patriarhul bisericii ortodoxe romane
19.XII.1989

Nu numai că Biserica n-a făcut nimic, ci s-a manifestat de partea lui Ceaușescu și a reprimării mișcării de lichidare a comunismului.

Mai mult: de cînd comuniștii au preluat puterea conducerea Bisericii Ortodoxe din România s-a manifestat dramatic și consistent în favoarea politicii regimului comunist conlucrînd cu acesta. Unul dintre exemplele cele mai elocvente este lichidarea Bisericii Greco-Catolice din România în anul 1948.

Comunismul n-a căzut din cauza bisericii. A niciuneia. Comunismul a căzut în ciuda conlucrării conducerii bisericii cu regimul comunist. Asta să vadă prefericitul Dănuț. Și musiu Bănescu.

Și o altă veste deloc îmbucurătoare cu privire la pelerinaje. Vezi aici: https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-24386210-mitropolitul-amfilohie-muntenegrului-murit-cauza-covid-19.htm

Nostalgia comunismului autohton (2)


În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făcea PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o data pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de B.O.B. al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (3): partea goală a paharului


sursa: http://tvarheolog.com/2011/10/21/1981-12-31-revelion-1982-ziarul-scanteia/

De multe ori se pune aceiaşi întrebare: De ce sunt oamenii nostalgici după comunism? Întrebarea n-are sens pentru că oamenii nu sunt nostalgici după comunismul în sine sau doar după ce a reprezentat comunismul, ci după o perioadă din trecut a vieţii lor, ce a coincis cu regimul comunist din România. Simplist? Poate. Dar în același timp seamănă foarte tare cu basmul lui Petre Ispirescu Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

După ce am arătat care a fost partea plină a paharului, iată acum şi o mică parte a paharului gol din perioada comunismului. Nu vreau să mă limitez doar la perioada 1980-1989, ci mă voi referi la întreaga perioada începînd cu 23 august 1944, cu toate că terorismul comunist a apărut imediat după MRSO din 1917 din Rusia. Nu vă așteptați să fiu exhaustiv…

În primul rînd comunismul în România a fost o marfă de import. Fără trupele sovietice şi fără amestecul direct al trimişilor lui Stalin în politica internă a ţării noastre comunismul nu ar fi avut nici o şansă. La nivelul omului de rînd comunismul s-a manifestat violent impunînd principii, legi şi obiceiuri ce erau străine nu numai românilor, ci în general fiinţei umane. Confiscarea pămînturilor, a magazinelor, a caselor, în general a bunurilor de producţie (din mediu rural cum ar fi animale de tracţiune, vaci, maşini agricole – batoze, semănători, secerători, tractoare, etc.  şi din oraşe mașini și utilaje, toate intreprinderile) eliminarea totală din armată, poliţie, justiţie, învăţămînt, din viaţa culturală a aşa-numitelor elemente burgheze sau duşmănoase față de dictatura proletariatului, a dus la apariţia oportuniştilor, a trădătorilor de tot felul.

Denunţurile, arestările, interogatoriile şi condamnările pe baza unor legi ilogice şi inumane au transformat ţara într-o imensă închisoare ce avea în final aproape 22 de milioane de suflete. Grănicerii nu mai apărat frontierele de invadatori, ci de cei ce voiau să fugă din societatea socialistă multilateral dezvoltată ce-şi dorea construirea socialismului la oraşe şi sate şi dorea, conform documentelor progratatice ale PCR şi a cuvîntărilor lui Nicolae Ceauşescu să înainteze spre visul de aur al întregii omeniri, comunismul (sic!).

Dar consolidarea acestui tip de societate s-a făcut cu forţa, programat, fără să se ştie totuşi prea bine care va fi pasul următor. Trecuse deja perioada în care ştiam cu toţii că în urma hotărîrilor Biroului Politic al PCUS din URSS, URSS va ajunge din urmă statele capitaliste avansate şi le va depăşi. Urma conform programului naţional român să depunem eforturi ca România să depăşească înapoierea industrială şi să progreseze. S-au făcut eforturi, împrumuturi la bănci străine şi s-au achiziţionat tot ce trebuia. Rămînea de pus în practică programul partidului.

Dar între timp Ceauşescu a făcut o vizită de lucru în China, Kampuchia şi Corea de Nord. Inspirat de modelul comunismului oriental el a dat frîu liber cultului personalităţii, cu toate că anterior a admis că se făcuseră şi greşeli pe vremea lui Dej. În conducerea ţării este implicată Elena Ceauşescu. Controlul absolut devine un imperativ şi în acest context, speriat de datoriile acumulate se decide limitarea fondului de dezvoltare şi a celui de consum. Obiectivul principal a fost plata înainte de termen a datoriilor, cu toate că o altă țară socialistă, Ungaria, avea o datorie mai mare pe cap de locuitor şi în loc să recurgă la măsuri de austeritate, a liberalizat societatea în ciuda prezenţei trupelor ruse.

Pe plan intern măsurile luate s-au concretizat în: exporturi masive de materiale şi materii prime, ridicarea preţurilor pe piaţa internă și limitarea importurilor. Efectele s-au văzut imediat în necesitatea de a produce în ţară tot ce se importa (de cele mai multe ori la o calitate mai slabă), scăderea calităţii produselor datorită sistării retehnologizării. Ca urmare produsele româneşti s-au învechit, şi-au pierdut din fiabilitate şi nu mai puteau concura cu cele de pe piaţa externă. Autoturismele româneşti, camioanele, autobuzele se puteau vinde aproape numai în lumea a III-a în sistem barter sau la preţ de dumping.

Cu toate că producţia agricolă se diminua, se raportau producţii record. Era la modă să se obţină 10000 kg de grîu la hectar. Doar că niciunde nu se obţinea atîta. Ca urmare exista discrepanţa dintre adevărul din teren şi minciuna propagandei de partid ce domina statul socialist. Iată de ce toată lumea avea de lucru, dar produsele erau demodate, cu toate că se producea tot ce trebuie magazinele erau goale, cu toată producţia record pîinea, uleiul, zahărul, laptele, untul, carnea, ouăle, curentul, benzina erau raţionalizate. Cu cît ne apropiam mai mult de comunism, cu atît situaţia era tot mai grea, în ciuda celor prorocite de ideologii partidului şi de teoreticienii clasici ai sistemului marxist-leninist.

Omul de rînd cît și activistul de partid putea vedea că sistemul capitalist nu intrase în colapsul prorocit de teoreticienii comuniști, ba din contră Germania învinsă după un război mondial era țara spre care se scurgeau cetățenii români de origine germană, ce preferau să o ia de la zero acolo, decît să continue să trăiască în România, cu toate că mulți dintre ei aveau o stare materială satisfăcătoare.

În ciuda succeselor trîmbițate în media regimul nu putea accepta că după 40 de ani de socialist era nu mai bine, ci mai rău, cu toate că generaţiile de pionieri, utecişti şi actuali comunişti erau acei oameni de tip nou în care partidul a investit atîta și care trebuiau să facă trecerea la comunism.

Viața omului de rînd se desfășura anost între serviciu și locuință cu mari pauze de stat la cozi interminabile pentru cele mai banale lucruri: la lapte dimineața de la ora 4 sau 5, la hîrtie igienică, la pui vineți de circa un kilogram, banala pîine sau cu ocazia sărbătorilor de iarnă (Crăciunul nu era pomenit) la portocale. Ajuns acasă în apartamentul de bloc unde se dădea rar căldură și lumină el putea viziona două ore de emisiuni teve în care tendința era de a arăta marile cuceriri revoluționare în două telejurnale ce puteau ocupa tot timpul de emisie dacă Ceaușescu era într-o vizită de lucru prin țară sau în străinătate. Filmele erau căsăpite de cenzura ce schimba pînă și titlurile pentru a nu se plăti pentru difuzare. Cel mai longeviv și anacronic serial a fost Dallas ce în final a fost eliminat de pe ecrane. Cinematografele aveau tot mai rar filme bune. Ecranele teve erau invadate de Daciada, o competiție fără sfîrșit în domeniul artei și a sportului.

Totuși apăruseră fisuri: antene parabolice pe blocuri alături de lozincile oficiale, tunere video cu casete din Occident și posturile TV străine Budapesta, Belgrad, Novi-Sad, unde se putea vedea altceva decît la programele cenzurate. Adevărul nu putea fi cenzurat. Diferența între munca depusă și salarul primit, dar și imposibilitatea de a cheltui cu folos banii a dus la frustrări ce erau accentuate de turiștii străini, de rudele din străinătate și de eventualele excursii la care se putea încă participa.

La cererea partidului totul era indigenizat, de la strungurile enorme pentru capete barelor de foraj, la guma de mestecat și jeansi. Diferea doar… calitatea. Statul socialist impunea prețurile în piețe, deținea monopolul producției, al importului și exportului și nu puteai cumpăra nimic în rate în afară de apartament și mașină, după care așteptai circa 3 ani. Cu benzina, căldura și curentul raționalizate orizontul omului se reducea la propria-i familie, politica PCR oprindu-se la ușa proprietății. Astfel în România socialistă s-a ajuns la o dihotomie privat-social cetățeanul trăind neoficial în schizofrenie: oficial el era comunist, dar în privat trăia ca un burghez.

Politizarea şi ceauşizarea vieţii a avut rezultate previzibile: tot mai mulţi indivizi au fost puşi în posturi în care îşi mascau incompetenţa cu obedienţa faţă de partid şi de familia Ceauşescu. Aceast stare de fapt a dus în 1989, după punerea în practică a politicii de perestroika şi glasnost din URSS, a primăverii de la Praga, refugierii masive cu trenurile a cetăţenilor est-germani în vest şi a căderii zidului Berlinului la un sentiment de aşteptare, de premoniţie cu privire la o schimbare majoră şi în România.

Refuzul lui Ceauşescu de a schimba ceva, cu toate că datoria externă fusese deja plătită, refuzul său de a renunţa la funcţia de secretar general al PCR la congresul al XIII-lea în noiembrie 1989 a pus capac aşteptării pentru mai bine a unui popor deja obosit şi malnutrit ce nu mai avea nimic de pierdut dacă murea sau continua experimentul comunist. În acest context s-au declanşat evenimentele din decembrie 1989.

Atunci partea goală a paharului a depășit partea plină a paharului care era doar amintiri despre o perioadă mai bună și despre care se povestea salivînd. Cu toții știm ce a urmat.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)


Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu… Continuă lectura

„Clasa politică din România“?


Clasa politică la ghilotină!

Pe vremea împușcatului pe holurile unei instituții cineva își felicita prietenul dorind să-i strângă mâna: Felicitări, am auzit că ai intrat în Partid! Prietenul său pune o frână imaginară, cuprins de panică, mimează posibilitatea iminentă de a-și găsi sfârșitul în hăul unei prăpastii și întreabă: ,,Am intrat în …ce?“

Cam asta e și reacția mea când aud sau văd vorbindu-se sau scriindu-se despre cineva care a intrat în „clasa politică din România“.

În primul rând, cei ce folosesc această sintagmă greșesc pentru că așa ceva nu a existat și nici nu există. Am mai auzit de clasa burgheziei, de cea a nobilimii, ba chiar de cler (mai ales în Franța celor trei stări). Dar de clasa politică n-am auzit de la Adam și Eva încoace via Sumerul post-deluvian, Grecia antică, India mogulilor, Anglia Magnei Charte, Franța napoleoniană, SUA Declarației drepturilor omului și Germania nazistă a caporalului Adolf Hitler. Ba nici în democrațiile originale a lui Stalin, Mao, Hodja, Ho-Shi Min, Naser, Pol Pot, Brejnev, Ceaușescu și longevivul Castro.

De unde a apărut la noi clasa asta?

Păi probabil că din cauză că roșii au devenit feseniștii roz, apoi pede și pesede, apoi pedele și așa mai departe, aceiași oameni și același partid fost cândva pecere ce s-a metamorfozat în te miri ce. Când cineva amintește de clasa politică nu poți să nu te gândești la indivizi ce pretind că sunt lideri, că sunt oameni politici de o integritate rară, cu principii, dar care nu au nici un fel de scrupule să-și ajusteze principiile politice după cum le este interesul.

Acești mamuți ai politicii românești, nu atât de bătrâni, ci atât de mari și lenți, nu se retrag undeva într-o neștiută peșteră pentru a muri în liniște sau pentru a aștepta ca gloata rămasă fără călăuză să le ceară cu lacrimi în ochi să își reia locul în fruntea turmei ca pe vremuri, ci într-o frenezie cameleonică își schimbă năravul, mai ceva ca lupul cu părul sur.

Atâta greață ne-au produs acești mamuți ai ,,clasei politice” poporului român, că mai bine de 50% dintre alegători preferă să nu mai voteze. Scârba de politică este de fapt scârba față de politicieni și de așa-zisa lor ,,clasă.“

Cum am ajuns să ne scârbim? Simplu: ne-am pus speranța în revoluție. Ne-au luat-o… Ne-am pus speranța în altceva decât FSN. S-a dus pe râpă. De fiecare dată când speram să sărim gardul am strigat prea repede hop și am mușcat țărâna!

Aș încerca să dau o definiție a acestei așa-zise ,,clase politice:“ o adunătură de animale preistorice șiret organizate pentru menținerea poporului român într-o perpetuă robie de sorginte socială. Aveți una mai bună? S-aud!

Primăvara de la Praga, dărâmarea Zidului berlinez, ba până la un punct (cel al apariției lui Ion Iliescu) și revoluția din 1989, au demonstrat toate că ceva se poate schimba peste noapte. Ba și mămăliga arabă a demonstrat că un sistem înțepenit poate să fie contestat. Cine știe, poate mămăliga noastră mai are încă o șansă: să pufăie încă o dată. Primul lucru care trebuie aruncat definitiv peste bord este mult-înțepenita ,,clasă politică“!

Am tot amintit cu diverse ocazii de proful meu de istorie Meic Pearse ce a spus că ,,democrația este un lux pe care doar țările bogate și-l pot permite.“ Aș vrea să completez cu o altă zicală și să adaug că suntem o țară prea săracă să ne permitem lucruri ieftine. Prin urmare, să abandonăm așa-zisa ,,clasă politică“ cu toate zorzoanele ei ce ne-au făcut să devenim dependenți de ceva nociv și să căutăm sau să ne manifestăm preferințele politice sau mai bine-zis democrația, așa cum n-am făcut-o până acum.

De data asta ar trebui să începem să ne uităm și la caracterele oamenilor cu ambiții politice, nu numai la averea, studiile sau moștenirea lor genetică. Să lăsăm mamuții să-și găsească locul de veci în osuarele muzeelor politice.

Dar să nu uităm când vom striga ,,clasa politică a murit!“ – să ne oprim și să nu mai strigăm anesteziați de succes și ,,Trăiască noua clasă politică!“

Cine știe, acum că avem atâta AUR s-ar putea ca unii să strige ,,Clasa politică la ghilotină!“ Abia aștept să văd câteva execuții. Din alea politice.

Ultimul ştiulete, ultimul congres, ultima şansă (1)


Autobuzele erau pline ochi: eram cam toţi de la proiectare, înghesuiţi şi ambalaţi în haine de scandal. Nimeni n-ar fi dat doi bani pe noi cum arătam, dar totuşi eram cei mai buni dintre cei mai buni care gândeam tehnologia unor produse exportate. Treceam prin sate pustii şi după ce ne-au legănat pe nişte drumuri pline de praf autobuzele s-au oprit între lanuri de porumb. Eram înconjuraţi de miliţieni nervoşi,  grăniceri cu cîini lup şi responsabili de partid. Oamenii muncii, puţin mai tehnici şi mai intelectuali, erau păziţi ca o comoară. Câinii la fel de nervoşi ca şi miliţienii ne lătrau, scena semănând cu lagărele de concentrare naziste văzute în filmele redegiste ale copilăriei. Însoţit de privirile noastre lacome deja de libertate, în zare se pierdea un tren. Am întins mâna şi i-am  şoptit lui Rudi mai mult şuierând: “Libertyyyyyyy!” – a căscat nişte ochi băiatul de parcă ar fi văzut pământul făgăduinţei. După un moment de tăcere miliţienii au început să răcnească şi câini lor să latre parcă mai în ton cu modelele naziste mai sus-amintite. Ni s-a făcut frică. În rolul principal s-a afirmat un tip ce nici măcar nu a coborât din aroul 243 indicându-ne ca unor sclavi ce şi unde să culegem. Hainele-i albe se asortau cu adidaşii imaculaţi. Nu prea părea ieşit la cules de porumb. Trăgea dintr-un Kent superlong. Din buzunarul tricoului îi răsărea un pachet cartonat, valuta forte a socialismului biruitor la oraşe şi sate. Doar că nu îl puteai fuma numai dacă îl cumpărai în valută forte de la „shop” sau pe mulţi lei de la bişniţari.

După vreo trei zile lucrurile s-au mai relaxat. Un grănicer îmbrăcat ca vai de el, cu cisme de cauciuc în picioare de parcă era din armata spulberată a vreunei ţări bananiere, zicea că dacă ar vedea pe cineva mergând spre fâşie la cinci metri de el, nici nu s-ar mai obosi să facă ceva. Avea o privire ciudată. Să îl crezi? Era senin şi chiar cald în octombrie. În partea ungurească se vedea Bătania, cu acoperişul bisericii ortodoxe strălucind în bătaia soarelui. Puteai să îl atingi cu mâna, sau cel puţin aşa credeam. Trenurile continuau să se piardă în zare urmărite de privirile noastre. Mâncam pîine cu slană, mai rupem dintr-un gogoşar şi îl petreceam cu privirea. Noroc cu vasodilatantul de 35 de grade. După masa de o oră, ne ghemuiam în tulei şi jucam cărţi până la venirea autobuzelor. Îi lăsam pe alţii, mai membrii şi mai membrane …de partid să culeagă porumbul. După câteva zile n-a mai fost atâta motorină, aşa că autobuzele nu mai plecau, ci ne aşteptau să terminăm. Aşa terminam mai repede şi bântuiam prin oraş, poate mai găsim ceva de mâncare în afară de adidaşi şi tacâmuri.

Peste două zile Karcsi mă sună pe la ora zece seara.

– Şti ce mănânc?

– ???

– Ficat de gâscă cu pâine albă proaspătă.

– Eşti nebun!

– Şti ce beau?

– Apă!

– Nem! Coca-cola!

– !!!

– Şti de unde sun?

– ???

– Din Bekescsaba!

A rămas în lanul de porumb într-una din zile şi a luat-o la picior până a dat de Bătania. De acolo a fost mai uşor. Încă unul care s-a lăsat de socialism şi de drumul spre viitorul de aur al întregii omeniri, comunismul.

Apoi a venit frigul şi doar bărbaţii au mai fost chemaţi. Câtă grijă pentru sexul slab şi frumos din partea partidului… Am ajuns pe la ora 9 în câmp doar ca să constatăm că recolta fusese incendiată, iar tipul cu adidaşi a venit să ne dea aceiaşi lecţie de agricultură. Care lecţie, care cultură, care agricultură? Simţeam toţi cum ne creşte tensiunea. Nu mai vorbesc de adrenalină. De la cel mai mic şi neimplicat, până la secretarul de partid. Înjurăturile creşteau ca frecvenţă, semnificaţie şi implicaţii juridice. Dacă “cineva” ne-ar fi ascultat, ne-ar fi legat pentru mulţi ani. Dacă cineva ne-ar fi dat arme am fi lichidat tot ce se numea conducere de partid şi de stat în Arad. Pe loc. Ce mai proces, Marea Adunare Naţională, avocaţi ai apărării! Domnia terorii din perioada Revoluţei Franceze ar fi părut o simplă joacă de copii. Dar nu s-a întâmplat nici una nici alta. În cele din urmă am ajuns tot acasă, tot mâncând aceeaşi mâncare mizeră şi tot aşteptând să vină apa caldă şi curentul. Instinctul de conservare era mai puternic. Până când?

Azi e ultima zi al congresului al treisprezecelea pecere. Toată lumea vorbeşte că l-ar lăsa în locul lui pe Nicu, că poate după Honecker şi Cehoslovacia nu va mai fi re-ales. Pe la ora 10 am pus monitorul color al calculatorului pe dulapul cel mare al atelierului aşa să îl vadă toată lumea. Toţi eram cu sufletul la gură. Primul moment de suspans s-a terminat când Dăscălescu a anunţat că “tovarăşul” a fost reales. Al doilea s-a încheiat cu nişte înjurături pe înfundate când după un discurs în care tot îi căuta aprobator privirea “tovarăşei”, tovarăşul nu şi-a dat demisia.

……………………………………………………………………………………………………………………..

La Timişoara se trage în populaţia care luptă cu miliţia, securitatea şi armata. Toată ziua fluier “Deşteaptă-te române!” la serviciu. Aproape toţi avem priviri triste şi sufletele indignate. Apar primii morţi la Arad, un copil de câteva luni aflat în braţele unui cuplu tânăr care vizitase nişte rude este omorât de un glonte rătăcit. Ne adunăm doi unguri, un român, un evreu şi ne apucăm de conspirat. Unul ştia să conducă un tab. Eu eram trăgător destul de bun. Vom încerca să capturăm un tab. Vom face cocteiluri molotov. Păstrăm regulile conspiraţiei, nu ne vom lăsa duşi de mulţime. Ştim ce vrem. Studenţii arădeni vin cu veşti proaspete: Timişoara s-a săturat de comunism şi foame. Cere judecarea lui Ceauşescu pentru morţii ei. M-am dus să stau de vorbă cu un coleg ce fusese în delegaţie la Timişoara dar n-a mai apărut la lucru. Confirmare totală. Armata s-a retras în cazărmi. La tv budapesta un reporter sună pe cineva din Timişoara şi vorbeşte cu persoana respectivă în limba maghiară. Spre final îi spune acestuia să repete totul în limba română. Am decis să nu mai merg a doua zi la serviciu. Am vorbit cam multe. Azi e 20 decembrie. Seara Ceauşescu vine din Iran, dar nu este arestat pe aeroport. Apare la tv livid si flancat de Dăscălescu şi un general. Minciuni ca şi cele din ziare: imixtiune străină şi huligani la Timişoara.