Nu se termină pînă nu se termină…


Mă tot lupt cu răzbunarea. Da, știu! Răzbunarea-i a Domnului. Dar e așa de plăcută cînd e a mea! Și de aici continua tensiune. Un fel de linie sinusoidală fără sfîrșit. Ca și alfa și omega. Ca începutul și sfîrșitul. Sau poate tocmai că de aia. Ce-mi mai plac filmele în care răii o încasează la final. Sau înainte de final. Mai ales cînd e și un pic de suspans…

Și pentru că ați rămas interziși cu privire la subiect, hai să vă luminez: cică se duce PSD-ul pe rîpă. Ce mi-ar place! Ce ne-ar place! Tuturor! Și acum unii-i cîntă prohodul. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte despre alegerile pierdute de PDSR și cîștigate de CDR. A urmat dezastrul. Și PSD/PDSR a ajuns din nou la guvernare cu un parlament majoritar. Din păcate și cu ajutorul altora. Și cu inepția liberalilor, țărăniștilor și a pediștilor.

Și atunci am crezut, am fost total convins cînd s-a anunțat rezultatul alegerilor, că PDSR-ul va fi aruncat la groapa de gunoi a istoriei. Și mulți au crezut ca mine. Eram optimiști. Mai ales după a doua oprire a minerilor în drum spre București. Nu era o reparație totală, dar mi se pare ca se făcuse în sfîrșit dreptate. M-am înșelat. Nu s-a sfîrșit.

FSN alias FDSR, alias PDSR, alias PSDR, alias PSD, a revenit la putere. Și acum nu o părăsește. Interesant? Nu, nu este interesant. Este tragic. Este tragic pentru că opoziția are impresia că puterea este mai importanța decît strivirea capului șarpelui ce ne-a ținut pe ultimul loc în Europa. Dacă vreți o comparație, e ca și cum prin ianuarie-februarie 1945 Aliații (USA, Marea Britanie, Franța și URSS) s-ar fi decis să se lupte între ei pentru hegemonie în Europa înainte de a înfrînge Germania nazistă. Ar fi fost un adevărat dezastru pentru planeta asta. Nu ca cei șase ani de război de pînă atunci ar fi fost o petrecere cu lăutari…

Același pericol ne paște și azi. Din partea lui Ponta, ALDE, din partea naționalităților și a maghiarilor. Și a altor partide și partiduțe. Pentru ca puterea îmbată. Nu doar corupe…

Comuniștii aveau o vorbă ce cred că ar prinde bine în momentul de față: Vigilență tovarăși! Ei da, acum opoziția trebuie să se întovărășească. Dar nu ca să cîștige doar, ci să facă în așa fel încît să nu mai scoată capul Fiara. Și pentru asta trebuie ca unii să-și sacrifice interesele. Oare poporul sacrificat mai bine de jumătate de secol pe altarul politicii n-ar merita asta? Oare țara asta ar trebui să mai treacă printr-o alta experiență traumatică?

Tocmai am terminat o carte pe care odată ce am pus mîna și n-am mai putut s-o las: Adriana Georgescu, La început a fost sfîrșitul. Ar fi bună de introducere la Vremuri second-hand a Svetlanei Alexievici. Păcat că nu este tradusă în limba rusă. Păcat că nu este în programa școlară. Ar trebui să fie.

Ar trebui să știe toată lumea cum și de ce după ciumă brună a urmat ciuma roșie. Și că doar luptînd pînă la victoria finală, pînă cînd ultimul păduche purtător de ciumă roșie va dispare, atunci va fi și ciuma eradicată. Suna a propagandă? Poate că da. Dar cînd mă gîndesc la grozăviile ciumei roșii, la îndobitocirea programată ideologic, la distrugerile cauzate, atunci îmi dispar toate scrupulele.

Dacă după cum spune Adriana Georgescu La început a fost sfîrșitul, cînd se va mai termina sfîrșitul? Depinde de noi. S-a văzut la ultimele alegeri. Să se vadă și-n continuare. Pentru că nu se termină pînă nu se termină cu PSD-ul și cu aliații lui. Cu ciuma roșie și cu păduchii ei.

Răzbunarea-i a Domnului. Dar numai cea din final. Între timp noi suntem responsabili. Să facem dreptate. Să se facă dreptate. Să se termine odată. Ca să nu mai înceapă Fiara să miște. Și ciuma să omoare. Să moară păduchii!

De aia-mi place reclama aia: Distruge toți gîndacii. Și ouăle lor. DEFINITIV!!!

Iohannizarea României?


Îndrăznesc să afirm că Ceaușescu n-ar fi ajuns atît de ceaușist, dacă nu l-am fi făcut noi. Martore stau manifestațiile naționaliste entuziaste ce au precedat ziua de 23 august 1968. Chiar credeam în el. Era eroul nostru și devenise și eroul lor. Al vestului. Probabil că era simpatizat și de către dreptacii din estul socialist. Era, dacă pot să mă esprim așa, o Mama Omida comunistă în plină glorie… Un fel de proroc nervos. Românul inervat, peltic, dîn popor ajuns mare și tare. Dînd cu pumnu-n masă la el acasă. Versuri! Contra rușilor. Vorba vine… Ce bine că nu era și bețiv, că atacam Uniunea Sovietică cu părădăici stricate!

Un fel de afară-i vopsit gardu, înlăuntru-i leopardu! Sau un fel de seiv-scrin, dacă vreți. A doua zi după ocuparea Cehoslovaciei se asculta Europa Liberă fără opreliște în public. Patria-n pericol! Unde am mai auzit noi asta?

Apoi l-am lăudat, l-am pupat, l-am lăudat iar, l-am dat exemplu, l-am iubit nu alta și l-am făcut președinte. După o vreme ne-a părut rău…

Cum stăm cu Iohannis? Cei mai mulți dintre noi suntem mesmerizați. E frumos! E cinstit! E ardelean! E neamț! E luteran! E prof! E primar! E sprijinit de Merkel! E Tanda! E Manda!

În curînd va umbla pe apă, va calma furtuni, va învia morții și va face greșeli. Pentru că așa cum știm noi toți, nu există om infailibil. Ce să faci, Iohannis nu e catolic… Dacă era mai aveam o șansă. Poate-l făceam și papă!

Mulți ar vrea ca Iohannis să rostească legendarele cuvinte ale căpitanului Kirk: Beam me up Scotty! Dacă iohannizarea ar fi zi soliușăn, i-am putea cere lui Iohannis aceiași mișcare: Beam me up Iohannis!  Nu este posibil. Fizic. Financiar. Cultural. Energetic. Valutar. Nici măcar în caz de extremă urgență. Să revenim cu picioarele pe pămînt. Eu sunt mai realist. Să-l lăsăm să lucreze. Să-și facă echipa. Să transpire. Să ceară ajutor. Că nu poate să le facă pe toate singur!

Mă pregătesc și pentru ziua cînd unii vor vrea să meargă să moară cu el. Ca Toma. Dar mă pregătesc pentru ziua cînd se vor arăta cei ce-l vor pîrî. Sau înțelepții ce se vor lepăda de el.

Nu cred că Iohannis va schimba România. Eu voi schimba România. Tu vei schimba România. Noi vom schimba România. Iohannizarea lui Iohannis nu ne va teleporta într-o lume ideală sau cel puțin în Occidentul întreprinzător, civilizat și curat sau Occidentul idealizat după gustul personalizat al fiecăruia dintre noi. O Românie iohannizată o va lua pe urmele României ceaușizate cu toate deziluziile trecute și prezente încă, pentru că nu ar mai fi în stare să fie obiectivă.

Care este atunci soluția? În primul rînd soluția nu este dez-iohannizarea lui Iohannis. Nu petițiile publice pentru convertirea președintelui la o sectă sau alta vor schimba ceva. Fie aceasta chiar secta ideală.

Iohannis-ul de mîine trebuie să rămînă Iohannis-ul de azi. Deși președinte, nu doar el este România. Soluția pentru ne-Iohannizarea României este implicarea fiecăruia. Dar să nu uităm: nimic nu se schimbă peste noapte, așa cum cu un singur Iohannis nu se face… primăvară. Cînd vedem însă mai multe flori, e clar că se face primăvară.

Mitul salvatorului providențial


Omul, spre deosebire de animale, trăiește cu speranța salvării providențiale. Și-o întreține. Și-o confirmă. Și-o cultivă. Îi place la nebunie. E ceva ce îl unge la inimă. La suflet.

Bineînțeles. Cine-ar refuza să fie salvat de la moarte? Poate sinucigașii. Dar în mod normal, toți ne dorim să fim salvați de te miri unde, te miri ce și asta mai tot timpul. Suntem leneși? Nu cred. Nu degeaba spunem că speranța moare ultima. Cînd moare speranța murim și noi. Am avut o colegă de birou ce se numea Speranța. Poate mai trăiește…

Și acum despre alegeri.

Contrar vestului continentului, la noi dreapta, cu tot cu extrema ei, a intrat la apă. Corneliu Vadim Tudor s-a boșorogit.  E un neandertal men cu okelari de soare în degrade. Indiferent cîte blonde elimină la Antenă. Nimeni nu mai crede că un stergător de parbrize ceaușiste o să propulseze România direct acolo unde-i e locul. Adică în rai. Chiar mă gîndeam zilele trecute la România – grădina Maicii Domnului. Hmmm… Dacă așa arată grădină, cum o arată restul?

Udemereul. Pagubă-n ciumperci! Pînă și un amărît de actor român e mai bun ca un partid întreg. Etnic? Cine se mai identifică cu maghiarul neaoș în Europa? Poate Bella Kun. Apropo udemereul ăsta e de dreapta, stînga sau e ambidextru? Mie mi se pare că udemereul este soluția imorală. Indiferent cine conduce ei sunt la guvernare sau imediat la guvernare. Chiar ne reprezintă? Cum? Unde? De ce? E un fel de hopa-mitică. Adică un fel de mitici unguri. Nu unguri mitici. Să nu confundăm! Nu ne salvează ăștia pe noi.

Apoi PNL-ul. Ăștia și-au dat cu firma-n cap. Antonescu parcă-a uitat că a apelat la Johanis ca la Rambo. Să-i salveze partidul. Are ceva în cap omu ăsta, dar e prea superficial. Și auto-suficient. Pentru un partid e ceva fatal. Îl ia pe neamț și-l elimină pe directorul de teatru cu probleme. Să fim curați. Imaculați. Sec. Apoi Rambo o încasează. La fel și directorașu. Numai că directorașu încasează peste 300000 de voturi. Cît aproape juma de penele și pdl. Mai mult ca trei partide ce voiau să ne salveze. Un mit. Sau o mită!

PDL-ul. Partidul oportuniștilor pe cale de desființare. Cam ca și PNȚ-CD-ul. Cine vrea să fie în partidul condus de un buldog? De dreapta? Zău așa. De bani. De profitori. De făcut plinul și de demarat unde e rost de mai mult.

PMP-ul cu Elena Udrea. O glumă. Un banc. De partid. O blondă la conducere? În frunte? Știți bancu cu blonda ce conduce un partid pus la cale de un președinte cu chelie, fost marinar, ce și-a băgat o fată-n parlamentul de la Strassbourg, alteia i-a cumpărat sute de hectare și și-a aranjat și fratele? Nici eu nu-l știu, dar mîine vor apare cîteva. Sunt românii proști, dar nu sunt blonzi! Să mă ierte blondele de bună-credință! O salvatoare blondă ce pozează în Playboy? S-ar răsuci și Ceașescu-n mormînt! Și tiza Elena decedată cu primul președinte.

PP-DD. S-a închis postul de scandal. S-a dus și partidul. Un lider de partid trist. Un Robinson Crusoe al unei televiziuni eșuate pe o interes pustiu. Românu e prostit ușor, dar și uită ușor. Spre deosebire de Robinson Crusoe ce s-a salvat, Diaconescu nu s-a salvat pe sine-însuși. Un mit ce a fost demolat de însuși cel ce l-a promovat. O altă sinucidere politică. Un alt fel de Voiculescu.

Ah! Și Voiculescu. Ăsta cică ar fi de stînga. Stînga cui? Celula aia din stînga, pe celularul de la etajul I. Alegeți dvs. penitenciarul. Curînd.

Deci dreapta a încasat-o. Stînga a trimfat. E drept că dreapta asta nu-i dreaptă. E strîmbă. Și stînga e strîmbă. Ponta cu plagiatul, Iliescu cu morții, Năstase cu închisoarea și alți afaceriști ca Michi Șpagă (cine știe cu ce se ocupa ăsta?) ne vor asigura o salvare instant. Promisiuni de mărire a indemnizației la copii, pensii mai mari, creștere economică mare (de ce nu cred mitul ăsta oare?). Retorica lui Ceușescu plus autostrăzi de-a lungul și de-a latul partidului. Pă bani! Suntem însă liniștiți. Nu mai dăm după ei cu tîrnăcopul să-i scotem de sub asfalt că s-au topit în conturi ofșor! Offf!!!

Ia salvatoru neamule!

„Clasa politică din România“?


Clasa politică la ghilotină!

Pe vremea împușcatului pe holurile unei instituții cineva își felicita prietenul dorind să-i strângă mâna: Felicitări, am auzit că ai intrat în Partid! Prietenul său pune o frână imaginară, cuprins de panică, mimează posibilitatea iminentă de a-și găsi sfârșitul în hăul unei prăpastii și întreabă: ,,Am intrat în …ce?“

Cam asta e și reacția mea când aud sau văd vorbindu-se sau scriindu-se despre cineva care a intrat în „clasa politică din România“.

În primul rând, cei ce folosesc această sintagmă greșesc pentru că așa ceva nu a existat și nici nu există. Am mai auzit de clasa burgheziei, de cea a nobilimii, ba chiar de cler (mai ales în Franța celor trei stări). Dar de clasa politică n-am auzit de la Adam și Eva încoace via Sumerul post-deluvian, Grecia antică, India mogulilor, Anglia Magnei Charte, Franța napoleoniană, SUA Declarației drepturilor omului și Germania nazistă a caporalului Adolf Hitler. Ba nici în democrațiile originale a lui Stalin, Mao, Hodja, Ho-Shi Min, Naser, Pol Pot, Brejnev, Ceaușescu și longevivul Castro.

De unde a apărut la noi clasa asta?

Păi probabil că din cauză că roșii au devenit feseniștii roz, apoi pede și pesede, apoi pedele și așa mai departe, aceiași oameni și același partid fost cândva pecere ce s-a metamorfozat în te miri ce. Când cineva amintește de clasa politică nu poți să nu te gândești la indivizi ce pretind că sunt lideri, că sunt oameni politici de o integritate rară, cu principii, dar care nu au nici un fel de scrupule să-și ajusteze principiile politice după cum le este interesul.

Acești mamuți ai politicii românești, nu atât de bătrâni, ci atât de mari și lenți, nu se retrag undeva într-o neștiută peșteră pentru a muri în liniște sau pentru a aștepta ca gloata rămasă fără călăuză să le ceară cu lacrimi în ochi să își reia locul în fruntea turmei ca pe vremuri, ci într-o frenezie cameleonică își schimbă năravul, mai ceva ca lupul cu părul sur.

Atâta greață ne-au produs acești mamuți ai ,,clasei politice” poporului român, că mai bine de 50% dintre alegători preferă să nu mai voteze. Scârba de politică este de fapt scârba față de politicieni și de așa-zisa lor ,,clasă.“

Cum am ajuns să ne scârbim? Simplu: ne-am pus speranța în revoluție. Ne-au luat-o… Ne-am pus speranța în altceva decât FSN. S-a dus pe râpă. De fiecare dată când speram să sărim gardul am strigat prea repede hop și am mușcat țărâna!

Aș încerca să dau o definiție a acestei așa-zise ,,clase politice:“ o adunătură de animale preistorice șiret organizate pentru menținerea poporului român într-o perpetuă robie de sorginte socială. Aveți una mai bună? S-aud!

Primăvara de la Praga, dărâmarea Zidului berlinez, ba până la un punct (cel al apariției lui Ion Iliescu) și revoluția din 1989, au demonstrat toate că ceva se poate schimba peste noapte. Ba și mămăliga arabă a demonstrat că un sistem înțepenit poate să fie contestat. Cine știe, poate mămăliga noastră mai are încă o șansă: să pufăie încă o dată. Primul lucru care trebuie aruncat definitiv peste bord este mult-înțepenita ,,clasă politică“!

Am tot amintit cu diverse ocazii de proful meu de istorie Meic Pearse ce a spus că ,,democrația este un lux pe care doar țările bogate și-l pot permite.“ Aș vrea să completez cu o altă zicală și să adaug că suntem o țară prea săracă să ne permitem lucruri ieftine. Prin urmare, să abandonăm așa-zisa ,,clasă politică“ cu toate zorzoanele ei ce ne-au făcut să devenim dependenți de ceva nociv și să căutăm sau să ne manifestăm preferințele politice sau mai bine-zis democrația, așa cum n-am făcut-o până acum.

De data asta ar trebui să începem să ne uităm și la caracterele oamenilor cu ambiții politice, nu numai la averea, studiile sau moștenirea lor genetică. Să lăsăm mamuții să-și găsească locul de veci în osuarele muzeelor politice.

Dar să nu uităm când vom striga ,,clasa politică a murit!“ – să ne oprim și să nu mai strigăm anesteziați de succes și ,,Trăiască noua clasă politică!“

Cine știe, acum că avem atâta AUR s-ar putea ca unii să strige ,,Clasa politică la ghilotină!“ Abia aștept să văd câteva execuții. Din alea politice.

Băsescu cel voinic şi merele de aur


Lăsând la o parte faptul că în limba sîrbă voinic înseamnă războinic sau soldat, titlul actualului preşedinte se referă la cu totul altceva. Preiau uzanţa românească şi cu ea tratez: voinic înseamnă un tip care are curaj şi este solid. Pe înţelesul tuturor cred. Băsescu s-a arătat mai voinic în ciuda zmeilor care îi stăteau înainte şi a ajuns pînă la urmă să reintre in posesia “merelor de aur”. Cum a făcut asta? Aş încerca o explicaţie. 

Opozanţii preşedintelui re-ales au criticat modul cum acesta a apărut la tv. A evitat televiziunile mogulilor, dar a apărut la emisiunea “Nasul” şi la OTV. Dincolo de scandalul presupus vis-a-vis de aceste apariţii şi conţinutul lor, trebuie să remarcăm ceva. Stafful de campanie a preşedintelui a făcut o mişcare extrem de inteligentă. În loc să intre la bătaie pe un teren minat de opoziţie, preşedintele s-a adresat poporului de pe B1 şi OTV.

Ce a evitat Băsescu: în primul rând o dispută pe care opoziţia o aştepta şi despre care profeţise că se va termina în defavoarea preşedintelui. În felul acesta opoziţia a rămas fără muniţie. Din această cauză a răsărit filmuleţul pumnului. În al doilea rînd Băsescu a evitat marginalizarea mediatică pozitivă. El a evitat un posibil dezastru la nivelul limbajului academic, care ar fi putut scoate la iveală şi mai mult din caracterul de său criticat de opoziţie. Astfel preşedintele re-ales a putut să îşi menajeze forţele pentru disputa finală. În acest caz, era imperios necesar şă nu se angajeze cu Geoană, care nu strălucea la găselniţe verbale fulgerătoare, dar ar fi putut influenţa prin o anumită decenţă şi rigoare voturile nehotărîţilor.

Unul dintre cele mai mari beneficii datorită apariţiei la B1 şi OTV a fost expunerea preşedintelui la “popor”, şi vice-versa. În felul acesta Băsescu a atins mai multe obiective. În primul rând s-a identificat cu masele, lucru pe care opoziţia nu a ştiut să îl facă. Dincolo de aspectul populist, respins din start de opoziţie datorită aspectului ne-intelectual, nu i se poate reproşa staffului preşedintelui re-ales că a făcut o greşeală. Din contră, Băsescu s-a afişat acolo unde se uita poporul, adică acolo unde nu se uitau intelectualii Antenei sau Realităţii (şi nu numai ei). Acel popor l-a acceptat şi l-a votat. Acel popor nu a votat Geoană, în ciuda programului coerent, dinamic şi promiţător cu remorcile Johanis şi Crin Antonescu. Această expunere l-a protejat de o eventuală umilire în problema filmuleţului apărut pe canalele mogulilor. Nu la ei s-a dus să clarifice pumnul.

Opoziţia, cu mari valenţe intelectuale şi financiare, a pus în evidenţă prăpastia dintre poporul otevist şi poporul ne-otevist, dar anti-băsescian. A jucat această  carte şi a pierdut. Le era greu să înghită un hap amar, cel al poporului aşa cum este el, cu toate că de câte ori apărea ocazia, analizau suferinţele poporului şi indicau spre Băsecu şi PDL ca fiind cauza. Opoziţia nu s-a indentificat cu poporul, ăla jerpelit, slinos, rapciugos, dar românesc. S-a identificat cu altceva.

Nu discutăm care sunt premiile lui Băsescu dincolo de aluzia la povestea lui Ispirescu. Nu ştim cine este “fata împăratului” şi nci cine ar fi ceilalţi “fraţi” care au ieşit din cursă. Dar trebuie să recunoaştem preşedintele re-ales a fost voinic! Sau cel puţin stafful lui.