Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam.


Spre sfîrşitul anilor 50 şi la începutul anilor 60 deplasarea rapidă prin oraş se făcea cu bicicleta. Erau unele mai capitaliste şi mai arătoase, Moeve, Mifa, Diamant (astea cu schimbător în butuc, cu frîne pe ambele roţi, unele chiar cu vitezometru şi kilometraj), Riga şi bineînţeles, Carpaţiul. De damă sau bărbăteşti, mai frumoase sau mai proletare, fiecare pedala, fiind aproximativ egali. Nu am înţeles niciodată de ce proletarul nu trebuia să fie frumos, dar asta e o altă problemă. În Arad exista o pistă pentru biciclişti, între Intimul de acum şi UTA, folosită mai ales duminica de cei ce mergeau la meciurile de fotbal. Fiecare instituţie avea la intrare un rastel pentru biciclete, chiar şi Miliţia. Circula un mit ce pretindea că Aradul ar fi pe locul doi în Europa la numărul de biciclete, după Amsterdam. Hmmm….

Cum nu am avut bicicletă, am încercat să învăţ să merg cu bicicleta la bunici, cu bicicleta unchiului meu. N-am reuşit că era prea mare (bicicletele erau mari, adică pentru adulţi – cele de damă erau un pic mai mici – jumătate, pentru copii pină la 10 ani şi şi trei sferturi, o mărime intermediară între jumătate şi una normală pentru adulţi). Totuşi, într-o zi de vară, aproape de sfîrşitul anului şcolar am comis probabil cea mai mare infracţiune a vieţii mele: am furat bicicleta colegului meu Farkas Alexandru ce venise la colega sa de bancă (Micu Carmen) ce locuia în aceiaşi clădire cu mine, dar la altă scară.

L-am văzut de sus de la fereastră, am observat că nu şi-a încuiat bicicleta, am coborît în fuga cea mai mare cele două eraje, am încălecat-o şi dus am fost. Am ieşit cu ea pe stradă (b-dul V.I.Lenin) şi am început să pedalez ca nebunul, în contrasens pînă cînd un Morkvici gri m-a claxonat. Pedalam cu capul în jos, aşa că aş fi intrat exact în botul maşinii sovietice făcînd bicicleta (jumătate) Mifa praf şi probabil luînd contact cu asfaltul. Am revenit exact cînd colegul meu coborîse, constatase furtul, s-a panicat, după care a urcat înapoi revenind cu tatăl colegei mele. Între timp am pus bicicleta exact acolo unde era şi urmăream scena de sus, de la aceiaşi fereastră. Cu mîna întinsă spre locul de unde dispăruse bicicleta şi cu un „Aici era!” gîtuit de emoţia despărţirii de bicicleta scumpă şi frumoasă, rămase cu gura căscată şi cu ochii cît cepele. Încălecă şi plecă să îşi facă tema: mai era doar o oră pînă suna clopoţelul.

Apoi au invadat bicicletele sovietice, solide, grele şi lente. Dar, cea mai bicicletă pe care am pedalat a fost o semicursieră Favorit cehoslovacă a cărei pedale parcă mergeau singure! Pînă la apariţia bicicletelor mini, a fost visul meu. În 1974 am cumpărat la mîna a doua o bicicletă românească mini cu ghidon easy-rider, cu roată mai mare pe spate, albastru metalizat, căreia i-am modificat şezutul şi i-am îndoit ghidonul prost conceput. Am abandonat-o pentru că am plecat în armată: era prea lentă, prea incomodă şi deja demodată. În 1976, din primul salar după armată (1356 de lei) mi-am cumpărat un Sputnik ce mi-a fost furat în 1987.

La sfîrşitul anilor 50 în Arad dispăruseră birjele, ca mijloc de transport public, dar ocazional vis-avis de bunica mea, mai venea din cînd în cînd cu o birjă cu vreo doi lăutari ce îi cîntau în strună vecinul ei afumat bine, poreclit „a lu Goba”. În schimb la Pecica, acolo unde locuiau bunicii mei, am luat o birjă în drum spre staţia CFR, că altfel pierdeam trenul de ora 5. A fost cam ca la stop. Nu eram singurii, dar am prins automotorul ce tocmai se pregătea de plecare. Nu am mai avut timp să vizăm permisele CFR.

Taxiurile de stat Getax (Moskvici, Volga – în spate încăpeau doi adulţi şi doi copii – sau Pobeda, toate de producţie sovietică) înlocuiseră birjele în Arad, dar lumea se putea deplasa şi altcumva decît cu şofer sau cu bicicleta. Independenţa deplasării era dată de benzina ieftină, dar şi de nevoia de a ajunge la ţară de unde te puteai aproviziona.

Existau motoretele, ceva între bicicletă şi motocicletă. În această categorie intra şi motoreta Simson. Avea pedale, un motor mic, număr pe aripa din faţă şi pe cea din spate cu regiunea Banat şi îţi trebuia carnet de motoretă. Nu aveai nevoie de echipamente speciale în afara unei agrafe ce îţi prindea pantalonul să nu intre la lanţ la pornire cînd trebuia să pedalezi. Erau nişte motorete silenţioase, destul de estetice şi culmea vitezei era cam 40 km pe oră.

Sîmbăta după-masa şi duminica dimineaţa puteai să le urmăreşti în deschiderea concursului naţional de motociclism viteză, cînd probabil că treceau de 60 km pe oră în linia dreaptă din faţa Sfatului Popular. Se zvonea că nu o să mai dăm atîţia bani nemţilor pentru o motoretă şi vom scoate noi ceva, mai ieftin, că se producea în ţară. Cucui Virgil, medicul pediatru de la Policlinica CFR, ce îmi chinuise toată copilăria cu injecţii şi internări, voia să îşi ia un Simson, dar în cele din urmă îşi cumpără o motoretă Carpaţi, ce semăna (cam mult) cu Simsonul nemţesc. În prima zi cînd a venit cu ea la serviciu (iar eu am fost prezent cu tata la „control”) a urcat-o pînă la etajul 2 al policlinicii şi ne-a arătat-o triumfător: fusese mai scumpă decît Simpsonul! Cam aceiaşi culoare, fără pedale, un pic mai lungă, dar în general cam cu aceleaşi caracteristici, cu şa dintr-un plastic spongios, mai sărăcuţă, mai zgomotoasă, mult mai puţin fiabilă, Carpaţiul se încadra în gama produselor cu acelaşi nume ce îl puneau în mişcare pe român: bicicleta, motoreta (descrisă aici) şi mai tîrziu puţin, camionul.

Mai erau ţigări Carpaţi (cu sau fără filtru), ulterior avea să apară şi pistolul, ca şi prăjitura cu acelaşi nume. Cum nu am mai cumpărat motoreta de la nemţi, opţiunile s-au îngustat la Carpaţiul autohton, ce a devenit ulterior Carpaţi Super, cu o altă vopsea, cu ceva urmă de finisaj, dar cu aceleaşi metehne. Redai, holteiul de la parter îşi cumpărase una şi o tot desfăcea şi spăla. În cele din urmă s-a căsătorit şi a scăpat de ea. În pivniţele clădirii sau în boze improvizate se găseau diverse capacităţi cilindrice. Era un adevărat spectacol să îi vezi pe vecini cum se căzneau să îşi urce sau să îşi coboare odoarele, cum le spălau, le dichiseau şi apoi plecau cu soţiile. Dar cel mai interesant spectacol pentru noi copiii era atunci cînd le reparau (sau credeau ei că le repară) şi se căzneau să le pornească. Puteai observa cum un vecin ce pînă mai ieri era om cuminte şi serios, nu ai fi îndrăznit să nu îi spui „Săru-mîna”, se ambala ca un ţap sărind pe pedala de aprindere a motorului. Sau se enerva după ce constata că atunci cînd motorul era montat gata i-au mai rămas nişte piese pe care nu mai ştia unde să pe pună. În schimb noi eram experţi.

Mai existau şi motorete Jawa, mici, verzi şi graţioase, mai rapide ca Simsonele, dar nu la fel de rapide ca motocicletele cu acelaşi nume. Nu ştiu de unde, dar dacă mă gîndesc bine cred că de la rudele din străinătate, apăruseră motoretele Hercules, ce păreau de pe altă lume! Capitaliştii ăştia…Cromate lucios, cu culori deschise şi atrăgătoare, cu o formă futuristică, silenţioase şi invidiate, îţi treceau prin faţa nasului ca o fantasmă. După motorete urmau scuterele: Manet, în două culori (alb cu albastru, roşu sau verde), cu semnalizatoare la 90 cmc produse în DDR cu un duduit specific şi un claxon foarte ascuţit ce semăna cu o sirenă şi cele sovietice, clasice, foarte asemănătoare cu cele italiene, dar avînd o culoare greu de definit, ceva între albastru şi verde.

Primul pas în sus de la motorete erau motocicletele 125 cmc. Aici se încadrau K, MZ, Jawa, CZ, Csepel, Danuvia şi încă o marcă sovietică din care am văzut doar un singur exemplar. Cam tot aşa la 175. La 250  începea selecţia, MZ, Simson, Pannonia, CZ şi Jawa, iar la clasa superioară, de 350 cmc, IJ şi Jawa. Din cînd în cînd se mai putea vedea cîte un BSA sau un DKW pufăitor cu schimbător la rezervorul de benzină. Rar apărea cîte un NSU, o IFA .  Tot în Arad mai exista un frumos şi bine întreţinut MZ de 500 cu motor boxer ca al BMW-ului, vreo două Zundapp-uri de 1200 şi M-urile miliţiei. Motocicletelor mai mari li se mai putea ataşa un ataş, o cutie mai mult sau mai puţin aerodinamică în care putea sta un copil sau doi sau o persoană adultă. Am văzut o dată un demaraj, depăşire şi curbă a unui motociclist teribil ce a făcut toate astea cu ataşul în aer.

Tata a făcut şcoala moto pe motocicleta Zundap de 1200 cu ataş a miliţiei şi a căzut la primul examen. Spunea că Zundapului îi place viteza şi că cerea să fie schimbată viteza mai sus. N-am înţeles cum putea o motocicletă „să ceară” unui om aşa ceva pînă n-am condus şi eu. Cartea lui era plină de fotografii de motociclete de toate mărimile, capacităţile, destinaţiile şi naţionalităţile. Din păcate s-a pierdut. Victima colaterală a examenului căzut a tatălui meu a fost sora mea care a fost surprinsă în clasă în timp ce povestea despre acest eşec. A încasat-o acasă, după morala burgheză! Prima şi ultima experienţă moto s-a produs cînd tata m-a aşezat în faţa lui şi am mers cu 60 la oră pe drumul asfaltat dintre Vladimirescu şi Arad. Mi se părea că stăm pe loc.

Pentru motociclete şi motorete nu era necesară purtarea căştii (cu toate că după un timp au apărut în magazinele cu articole sportive), aşa că echipament de protecţie ţi-l confecţionai singur. Dintr-o manta de vinilin maro primită de bunicul de la colectivă pentru mai ştiu eu ce bravură, mama a croit o scurtă şi o cască clasică ca cele ale aviatorilor. Toţi am participat la aventură avînd în vedere că vinilinul era extrem de gros şi maşina de cusut Ileana nu reuşea să tragă materialul. S-au rupt cîteva ace, dar în final tata era dotat.

Cea mai lungă aventură pe motocicletă a fost Arad-Călimăneşti şi retur, cînd într-o vară ne-am dus să facem o cură de apă clocită. Pe malul Oltului am văzut primul şarpe din viaţa mea şi mi-am pierdut haina. Pe drumul de înapoiere a pierdut lichidul din acumulator (drumurile naţionale erau acoperite cu piatră cubică) şi motorul s-a oprit, dar un şofer experimentat (pe atunci eram mai ales din ăştia) i-a spus să pună apă de ploaie dintr-o baltă de pe marginea drumului şi aşa şi-a putut continua călătoria. Mama a tras o răceală zdravănă soră cu moartea, dar s-a refăcut rapid cu „vată termogenă” (o vată de culoare roz pe care dacă o stropeai cu oţet se încălzea şi te încălzea) şi cu piramidoane. Tot la Calimăneşti am învăţat o nouă expresie: „De, coana mare!”, un fel „Ia uite!” oltenesc, am trecut Oltul cu bacul şi am fost la bîlci, o chestie enormă (cu tiribombă, cîrnaţi, suc, capse, dulciuri şi iar dulciuri, fluiere, ceramică, înghesuială, băieţi puşi pe şotii şi oameni nervoşi, sticlărie, muzică, nelipsita baracă pictată pe dinafară unde puteai vedea femeia cu barbă, femeia cu corp de şarpe şi alte grozăvii) despre care numai Caragiale mai ştia să povestească. N-am întîlnit-o în schimb pe tanti Lucsiţa, moaşa diplomată.

La clasa motoretelor am observat prin 1970 apariţia unei motorete de culoare neagră, cu unele elemente cromate. Motorul era răcit cu aer, furca din faţă semăna cu cea a MZ-ului din generaţia a II-a, mergea încet şi parcă foarte turat. Călare pe ea se afla un miliţian ce părea prea mare, prea greu şi ăv cours prea albastru pentru aşa un vehicul. Pe ea o chema  Mobra, pe el îl chema sergent major. Ea era produsă la Zărneşti şi se afla în perioada de testare. Miliţieni să testeze motorete! – era o jignire adusă tuturor tinerilor ce tînjeau după un mijloc de transport mai dinamic. Aveai impresia că dacă fugi pe lîngă miliţianul de pe motoretă îl ajungi din urmă, poţi să îi iei chipiul de pe cap, să îi dai un bobîrnac în nas şi îl şi depăşeşti pierzîndu-te în zare ca la desene animate. După un timp a apărut în magazinul Auto-moto cu numele de Mobra 50. Costau ceva bani…

Conjugarea verbului „a găsi”: între micro şi macro (2): varianta locală


Pe vremea cînd părinţii mei încă se mai aflau în ghearele celui de-al doilea război mondial erau două modalităţi de a conjuga verbul a găsi. La Pecica, unde locuiau părinţii ei, mama îl conjuga la negativ: să nu mă găsească …ruşii. De aceea, stătea ascunsă sub magazia de cereale, unde era legat cîinele şi era foarte întunerec. Numai dacă înfruntai cîinele şi te tîrai pe burtă intrai în locul acela. Bănuiţi de ce se ascundea mama de ruşi. Nimeni nu s-a ascuns de nemţi sau de unguri.

Tot atunci tatăl ei, adică bunicul meu, ce avea o pereche de cai foarte frumoşi i-a încredinţat unui pecican să îi ascumdă împreună cu ai săi, tot de frica ruşilor, ce luau tot ce găseau. După ce a trecut frontul, individul i-a spus că ruşii au găsit caii, aşa că bunicul a rămas fără cai. Ăsta era riscul. Ciudat însă că la scurt timp individul avea la căruţă caii bunicului. Confruntat, a spus că sunt alţii, ce i-a cumpărat. Aşa-i la război: unii pierd, alţii găsesc, alţii cumpără.

Şi tatăl meu a conjugat acest verb. Era elev TR anul I, la şcoala de ofiţeri în rezervă de la Radna. Jumătate din elevi, cei din anul II, au căzut răpuşi de ofensiva ungurilor pe coridorul Mureşului. La vremea aceea nu era bine să fi găsit de unguri sau de gloanţele lor. El a scăpat pentru că poziţia lui dincolo de Mureş, la Şiştarovăţ şi nu a fost atacată. Dotarea lor era minimă. Cîte o mitralieră, un tun anticar de 30 de mm şi carabine cu două cartuşe în magazie, din care unul pe ţeavă. Îmi povestea că la instrucţie făceau flotări pînă leşina primul terist.

Tatăl său, şi bunicul meu, a fugit de frica ungurilor la deal. Fugise de ei şi cînd s-a terminat primul război mondial. Bunicul nu ştia dacă ungurii îl căutau, dar voia să fie sigur. Bine că nu l-au găsit. După reîntregire a mai făcut ceva armată la Craiova. L-a trimis undeva pe măjurul ce l-a pus să îi facă cismele: „Da ce, io mi-s slugă!?” În septembrie 1944 administraţia ungurească a trimis dubaşul satului să anunţe în Micălaca că toată lumea trebuia să îşi plătească „porţia”, adică impozitele. În Arad au început să schimbe numele străzilor. Tot veneau să îi anunţe pe săteni să meargă la primărie. Noua administraţie avea nevoie de bani. Bunica s-a dus pînă la şoseaua spre Deva. De la deal, adică dinspre Păuliş, veneau camioane. Se putea auzi numai strigăte  de „Ioi! Ioi!” ale răniţilor. A dat de veste în sat să nu îşi plătească nimeni impozitele, că ungurii nu vor sta prea mult. A avut dreptate. Ulterior, cînd mergeam la piaţă în oraş cu bunica nu cumpăra de la unguroaice. Nici nu le vorbea, nici măcar pe româneşte, chiar dacă ştia şi ungureşte. Avea două clase făcute sub unguri. I-a fost destul. Dar în rest nu îşi manifesta antipatia sau naţionalismul.

La scurt timp după bătălia de la Păuliş s-a desfiinţat şcoala de ofiţeri pentru că o santinelă a împuşcat un rus beat criţă ce tot venea peste el. Dacă nu l-ar fi găsit, probabil era mai bine. Avantajul a fost că tata a primit livretul militar şi nu l-au mai găsit în scripte ca să plece pe frontul de vest.

Apoi au venit comuniştii. Cam toată lumea ce a încercat să ascundă ceva. Dar comuniştii conjugau foarte bine verbul a găsi. Au găsit cine e vinovat de agresiunea împotriva URSS, de colaborarea cu regimul Antonescu şi de crime de război. Apoi au găsit cine era vinovat de sabotarea economiei, de complicitate cu capitaliştii, de trădarea intereselor naţionale şi de tentative de răsturnare a ordinii de stat. Asta la nivel macro. La nivel micro, mai toată lumea începuse să sufere de foame, de lipsa de îmbrăcăminte şi încălţăminte. A găsi însemna a supravieţui. Au apărut cartelele. Le-am mai prins şi eu. Dacă erai pe lista neagră a comuniştilor nu puteai munci decît la plata cu ziua. Îmi aduc aminte ce diferită era situaţia după primul război mondial. Pisack Ioan, originar din Uzgorod, unul dintre colegii de la Intreprinderea de Strunguri Arad, de la care am învăţat tehnologie, mi-a povestit cîte ceva din cele auzite de la tatăl său. Acesta ajunsese într-un detaşament al armatei ungare revoluţionare a lui Bela Kun. Nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să fie bolşevic. Unitatea aia era. Nu a dezertat. Şi-ar fi pus viaţa în pericol. Apoi a fost capturat de armata română. A primit cîteva cozi de lopată peste spate, şi gata, a fost trimis acasă. S-a întors în Arad, dar nu a găsit de lucru. Aşa că a plecat la Bucureşti, în capitală. Lucra cu ziua şi reuşea să îşi întreţină familia, soţia şi doi copii. Asta într-o ţară „duşmană”. I-a mai spus că grevele din 1933 de la Atelierele Griviţa au fost declanşate din alte motive decît cele enunţate mai tîrziu de către propaganda comunistă. Spre deosebire de salariul său de zilier, salariile muncitorilor calificaţi de la CFR, angajaţi cu contract, erau mai mult decît suficiente. Dar unii se pricepeau foarte bine să risipească banii. Era oare subiectiv? Probabil… Sunt şi eu. Era şi bunica.