Numai fraierii muncește


sursa:http://www.allmovie.com/movie/home-alone-2-lost-in-new-york-v22859

Azi am fost la frizer. Adică mai mult la frizerie. M-a tuns o frizeriță. Unde mă tund eu sunt numai frizerițe. Dimineața la ora 8 eram singurul  client, așa că s-au bătut femeile alea să pună mîna pe mine. N-a reușit decît una. Celelalte vociferau. Erau mai tinere. Și s-a iscat o descuție. Că cică una, că cică alta, dar în esență nimic dăunător sau foarte interesant. Dar una raționă că o să ajungă și ea la pensie, la care noi ăștia mai trecuți am zîmbit și le-am comunicat verbal că pe cînd va ajunge la pensie nu va mai fi pensie: tinerii nu lucrează, așa că nu se vor aduna banii, guvernanții vor cheltui banii pe altceva, așa că se vor împrăștia bani.

Dar în cele din urmă al ajuns la chestii banale: scumpiri, accize, inițiativa particularului, taxele statului, controalele de la ITM și amenzile că n-ai făcut sau scris mai știu eu ce chestie ce a apărut în urmă cu trei luni și tu tundeai clienții și dădeai de lucru la încă 10 fete și n-ai avut timp să-ți iei un abonament la Monitoru Oficial. Mînca-l-ar mă-sa de ofițial!

Păi, zic eu, ca tot clientu dă pă scaun, știți cît se cheltuie cu un deținut? 1400 de lei pe lună!

Așa mult? N-am știut!

Păi, curent, căldură, mîncare, programe educative, personal de supraveghere, pază, întreținere, etc.

Vai de mine, zice doamna frizeriță, patroana.

Vedeți dumneavoastră, ce-i face unui hoț cînd îi prinde? Îi ia ce a furat și îl condamnă la închisoare. Nici măcar nu-l amendează că a furat. Tot noi îi plătim căldura, apa, mîncarea, toată distracția.

Ei, lasă-mă!

Dar dumneavoastră, dacă ați uitat să depuneți o declarație la finanțe, dacă nu ați respectat o lege de care nu ați auzit, vă dă 3-4000 de lei amendă! Deci munciți și sunteți amendată! Și hoțul fură și după aia este îngrijit pe banii dumneavoastră! Păi ia să-i confiște și lui averea dacă e recidivist! De ce nu se dă o lege ca asta? Că sunt prea mulți hoți mari și tari în țara asta!

Așa-i domnu!

Păi vedeți, că numai fraierii muncește în țara asta doamnă!

Că bine ziceți!

 

Căsătorie, divorț și ordinare în stil românesc


În urmă cu cîteva ore am urmărit la teve un program despre o artistă din Anglia ce voia să își găsească rudele. A ajuns la stră-stră-stră-bunicul ei. Trecea de la o extremă la alta. A aflat că stră-stră a fost la casa de corecție la 13 ani. Apoi la penitenciar, la fel ca stră-stră-stră. Nasol. Se gîndea ea că are o latură rea, dar nu din partea tatălui, ci a mamei. Nimic mai fals. Era total dezorientată. Dar nu putea face nimic.

În urmă cu cîțiva ani am discutat cu o rudă, baptist din baptist, de viță veche și destul de importantă. Era ca să zic așa, cel puțin stră-stră-stră nepotul important. Nimic rău. Discutam despre penitenciar. Că e fain, că mie îmi place, că n-aș da o oră de penitenciar pe o oră de biserică. Aici șoc! Cum, cu criminalii, cu ăia? Da! Nu puteam să-l conving că Isus Cristos este la închisoare, la fel cum este bolnav, gol și flămînd.

Degeaba citam Scriptura. Și foarte trist, dacă eu susțineam că cei de la închisoare trebuie ajutați să depășească momentul, să se re-integreze, el susținea că nu, trebuie chinuiți. Că merită! Păi nu au fost condamnați pentru fapta lor? Ba da, dar sunt scursurile societății, merită, merită să fie chinuiți. Mă întrebam dacă omul a văzut vreodată o închisoare sau își închipuie că cei condamnați sunt trimiși de Ministerul de justiție direct în iad…

Dar după cîteva minute mă invită să fac parte din asociația Ghedeon, dacă tot fac treaba asta și sunt dedicat, și natural, mă duc acolo. Am refuzat. Mai trebuie să explic de ce?

N-am să spun prea multe în legătură cu legătura dintre căsătorie, divorț și ordinare că n-are sens. Știu că toate astea se combină într-un mod nefericit pentru a crea credinciosului aceiași senzație de greață sfîntă, de scîrbă veșnică că cineva a putut să deraieze (din vari motive) de pe traiectoria preconcepută a căsătoriei într-un divorț malefic, păcătos și pervers. Ordinat sau nu, el este condamnat la oprobiu public sau la ostracizare religioasă. Simplu. Este pătat pe vecie, la fel ca pușcăriașul statului. Iertarea lui Dumnezeu este doar a lui Dumnezeu, omul nu iartă și nu uită.

Cam ce diferență ar trebui să fie între biserică și stat? Poate ar trebui să existe una, nu numai în declarații ale credinței, în mimică și în pretenții. Și mai negăm că biserica a ajuns o instituție oarbă și impersonală ce își lichidează răniții și bolnavii. Cu așa credincioși nici nu e de mirare.

Și cînd te gîndești că uneori chiar și statul mai iartă…

Black and White (1)


Cătuşele ţăcăniră strângându-mi încheieturile. Sunt mânat ca o vită. Nu-mi pasă încotro. Să se termine coşmarul şi să mă trezesc. În zadar. Duba miroase a închis şi a urină. Întunerec. Uşi metalice trântite. Am ajuns în prima mea celulă, e drept, pe roţi. Contactul fizic cu peretele de metal a însemnat un cucui, primul, dar am învăţat repede cum se merge cu ,,duba.” Pierd repede noţiunea timpului. Un scrâşnet de frâne, un huruit de portă rulantă şi o comandă seacă:

 “Jos bă!”

 Lumină de neon imaterială. Zid cenuşiu. Unde e soarele? Unde e lumea? Unde e lumea mea? Unde sunt eu? Cine sunt eu? EU? Bărbaţi fără vârstă şi fără expresie mă înconjoară. Cenuşii. Îmi iau hainele, îmi iau bagajul. Mi-au rămas: amintirile, fizicul cam şubred pentru un asemenea loc, conştiinţa cam încercată şi sufletul năpăstuit. Doamne, unde eşti? Doamne, cine eşti? Încerc să ţin socoteala timpului. Dacă reuşesc să supravieţuiesc primelor două zeci şi patru de ore…

 Ceva bâzâie în celulă. Am maxilarele încleştate. Seamănă cu un deşteptător. E chiar deşteptător, doar că celula nu mai e celulă. E dormitor, e propriul dormitor cu pat dublu, cu baia alături şi cu fereastra deschisă spre grădină. Soarele-şi revarsă razele peste dealurile din apropiere. Păsărelele ciripesc parcă furioase. M-am trezit.

–         Hai, mai puţin şi pierzi trenul. Ce te-ai mai agitat! Ai uitat de întâlnirea aia de la ora un’şpe?

–         Penitenciarul! Rapid o cafea, un ochi cu jumări, o pâine prăjită… Mă îmbrac.

–         Da’ un suc de grep roz n-ai vrea?

–         Tentant, dar prea târziu. Dacă mai vin, îl stoarcem împreună.

……………………………………………………………………………………………………………..

Era ora unsprezece. Îmi trece prin minte experimentul nebun din anul 1971 de la Stanford University. O echipă de studenţi îndrumată de un cadru didactic a simulat în subsolul universităţii viaţa într-o închisoare. După două zeci şi patru de ore, orbiţi de rolul care îl jucau, cei ,,dinăuntru” – gardieni şi deţinuţi – ajunseseră foarte aproape de iad. Acum nu este un experiment. Va fi realitatea – o oră, două – dar nu două zeci şi patru de ore. O invitaţie la iad, o invitaţie la rai sau pur şi simplu, doar o invitaţie.

 Secretara micuţă, cochetă şi puţin cam vorbăreaţă pentru gustul meu a dat doar un telefon. S-a aranjat, o să intrăm. Taxiul mirosea a parfum oriental. Drumul l-am parcurs parcă neprevăzut de lin şi repede: universitatea, spitalul, parcul, apoi gara. Au urmat casele de la periferie în culori variate şi vesele. Copiii ieşeau de la şcoală. Se ţineau de şotii. Câteva fetiţe sporovăiau încă la poarta şcolii. A urmat o curbă strânsă, un drum larg pustiu şi am ajuns. Parcarea aproape plină. Multe maşini noi. Secretara a achitat taxiul. A fost ieftin şi oricum, se decontează. O clădire modernă înconjurată de un gard înalt. Poartă de termopan ieftin. La colţuri, turnuri de pază cu geam tip oglindă. Sigla cu tricolorul, drapelul fâlfâind. În faţa intrării femei, copii şi câţiva bărbaţi cu bagaje mari, parc-ar lucra la en-gross-uri. Baxuri de sucuri şi apă minerală, plase gigantice doldora de te miri ce, un tort ,,Diplomat” personalizat cu un ,,La Mulţi ani!” de-a dreptul hazliu. O femeie tânără, frumoasă şi zâmbitoare îmbrăcată la patru ace îl prezintă la control. Soţie, soră, ,,alt grad de rudenie”? Am înmânat buletinele şi mobilele gardianului cu privire întrebătoare.

–         La doamna Nedelcu. Ne aşteaptă.

Am intrat pe poartă după telefonul de rigoare, însoţiţi de un alt gardian. Relativ curat, dar anost. Panouri cu lozinci, cam ca pe vremea ,,Împuşcatului.” Un birou mare, neobişnuit de mare, cu o masă dreptunghiulară şi scaune ieftine. Două computere şi o fereastră mare. Aerul condiţionat lipseşte. Luăm loc. Doamna Nedelcu apare afişând un zâmbet distant. Prezentările de rigoare. Nu ni se serveşte nimic. Secretara turuie, doamna tace. Ce grad o fi având? Fumează fără să întrebe dacă ne deranjează. Noi nu suntem fumători. Încerc să îmi imaginez cum ar fi fost dacă eu eram femeie şi ea bărbat… Sfidătoare? Dar dacă aş fi fost deţinut? Ei, ce contează! – devin paranoic.

–         Domnul Nădăban de la fundaţia noastră ar dori să înceapă un program sau o activitate ce i-ar ajuta pe deţinuţi să se reintegreze în societate după eliberare. Aveţi aici CV-ul şi cererea noastră pentru accesul dânsului în penitenciar.

–         Cred că am putea oferi nişte activităţi mai variate, poate chiar cu personalul… Sprâncenele circumflexe ale doamnei Nedelcu îmi tăiară avântul. Înainte de a-mi exprima îngrijorarea, mi se anunţă prima sentinţă pe un ton ferm ce nu putea contrazis:

–         În niciun caz!

–         Poate un program de vizitare a celor ce nu sunt vizitaţi de nimeni…

–         Nu sunt de acord cu o astfel de activitate.

Visele începeau să mi se năruie. Se vede că eram un amator. Habar n-aveam ce să mai spun. Realitatea cu care mă confruntam depăşea încărcătura de bunăvoinţă a intenţiilor mele. Părea un dialog cu peretele.

–         Aş putea face consiliere.

–         Nu e cazul să insistaţi. Asta noi o facem. Domnul Nădăban, dumneavoastră puteţi doar să ne ajutaţi pe noi, nu să faceţi ce vreţi. În funcţie de nevoile noastre dumneavoastră vă încadraţi în programul penitenciarului. V-aş putea eu recomanda câteva activităţi. Asta dacă doriţi să vă integraţi.

Figura aparent absentă era trădată doar de ţigara care se micşora cu repeziciune. Tăcerea nu prevestea ceva bun, dar cel puţin ostilităţile fură întrerupte de acestă scurtă pauză. În mod evident nu eram pregătit pentru un astfel de dialog. De ce risca o confruntare când eu am venit să ofer ceva gratuit? De ce îi este frică? De mine, de şefi, de eventualele reacţii din interior? Cu un gest reflex îşi consultă ceasul. Audienţa ajunsese într-un impas şi se apropia cu repeziciune de un sfârşit neprevăzut. Mi-am privit şi eu ceasul, ca într-o confruntare contra-cronometru. Era şi jumătate. 

–         De fapt aş dori să am activitatea mea proprie, poate grupul meu.

–         Şi mă rog ce aţi dori să faceţi? Un curs de limba engleză ne-ar prinde bine. Ultimii dumneavoastră colaboratori au dispărut. Nici măcar nu ne-aţi anunţat. Ce s-a întâmplat cu ei, domnule Nădăban?

Figura ei începea să-şi piardă bruma de calm şi starea ei de spirit începea să mă molipsească. ,,Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!” – încercam să mă calmez şi să invoc divinitatea într-u apărarea mea, poate şi a ei. Ce altceva ar mai fi de spus?

–         Îmi pare rău, dar şi eu am fost tot atât de contrariat de plecarea englezilor. Ştiţi, eu nu sunt şeful lor, iar ei lucrează ca voluntari, la fel ca şi mine. Relaţiile dintre noi nu sunt dictate de regulamente sau de ierarhie; din această cauză e puţin mai complicat ca aici, la dumneavoastră. Dar poate suplinim prin calitate ce lipseşte la cantitate…

–         Mda…

Secretara era vădit încurcată şi deloc încurajată de evoluţia discuţiei. Relaţia clădită pe banii fundaţiei şi pe amabilitatea personală părea să se clatine. Încercă o diversiune:

–         La penitenciarul vechi cred că nu sunt probleme şi asistenta noastră socială ar putea continua, nu…?

–         Da, acolo merge. Cred că Domnul Nădăban ar putea veni cu nişte propuneri mai concrete după ce va vedea ce se întâmplă la noi şi se va obişnui cu mediul. De exemplu, veniţi săptămâna viitoare cu echipa din Australia şi dacă vă integraţi mai vedem ce iese de aici.

Un început de zâmbet, mascat de aprinderea unei noi ţigări părea să mai destindă atmosfera. E o cursă, sau mi se pare că trădează un pic de amabilitate? Nu o să resping un deget, dar nici nu o să iau toată mâna.

–         Ştiu şi eu? Păi, să încercăm. Îmi faceţi accesul, vin cu echipa şi apoi mai discutăm. Ce ziceţi?

–         Bun, daţi-mi încă o dată datele dumneavoastră.

După cinci minute eram într-un alt taxiu ce ne ducea spre lumea noastră. Rămân pe gânduri. A fost un vis? A fost contactul cu o altă realitate? Care dintre ele este cea adevărată? Unde e adevărul? Ce e adevărul? Cine e adevărul? În cazul ăsta filozofia nu pare să ajute, sau cel puţin nu filozofia mea.

 Ne oprim în faţă la McDonald’s. Altă chitanţă decontabilă. Mă despart de secretara fundaţiei – oricum nu ne prea simpatizăm – cu un ,,Mai vedem noi…” şi un ,,La revedere” neutru. Ea intră în Mac, eu o iau în jos, pe jos, spre gară. Un Pepsi rece şi o plăcintă fierbinte şi crocantă mă delimitează parcă de cei care nu au acces la aşa ceva. Privind în gol, văd ca prin vis un copil ce fuge cu o franzelă într-o mână şi cu ceva ce fâlfâie în cealaltă. Dispare într-o gură de canal. Doi poliţişti burtoşi trec gâfâind şi înjurând. Asta-i viaţa.

Ce bine e să fii liber. Merit oare mica mea recompensă cu toate că am fost înfrânt? Înfrânt? Da, dar nu definitiv. Am pierdut o bătălie, dar războiul abia a început! Ce-ar fi să punem la cale o mică aventură ce va sparge monotonia celor ,,dinlăuntru”? Ce-ar zice doamna Nedelcu and company de vreo câteva activităţi bombă? S-ar putea să îmi râdă în nas! Dacă aş găsi pe cineva care să înceapă un cor! Cor? Ce cor? Hei Alex, eşti dus? Ce fel de cor s-ar potrivi într-un loc ca ăla? Hmmm… Poate Gospel spiritual! Râd de unu’ singur pe stradă. În alte vremuri m-ar fi dus la glumeţi. Dar dacă – o pereche mai în vârstă mă priveşte ciudat – unul, doi tineri actori vor pune în scenă o piesă de teatru, una clasică fără riscuri inutile? Nu asta nu merge, implică prea mare libertate pentru deţinuţi şi prea multă muncă pentru gardieni. Sau poate, cine ştie!

Trenul meu pleacă la doi’şpe fix. Mai am cinci minute. S-a dus o dimineaţă, dar parcă s-a dus toată ziua. Îngaim obosit ca după un schimb în abataj:

–         A doua la Sântana.

–         Trei cin’zeci!

Revista


„Când eram copil mi se părea că singurul motiv pentru care merita să dorm erau visele. De fiecare dată când mă culcam adormeam cu o fantezie care speram că se va transforma într-un vis frumos. Pe la patru ani visam la trenuleţul care era prea scump pentru ca părinţii să mi-l poată cumpăra, pe la patrusprezece ani visam la impresia bună pe care aş face-o asupra colegilor mei la şcoală, iar pe la 16 ani adormeam cu imaginea fetei pe care o iubeam, dar care nu m-a băgat niciodată în seamă. Până şi ineficienţa echipei naţionale de fotbal m-a făcut să visez: intram pe teren în minutul 85 pentru a egala din primul contact cu balonul ca mai apoi să fiu faultat în careu în minutul 89 şi să marchez prin transformarea loviturii de la unsprezece metri. Fără să mi se impună în fiecare seară visam ceva pozitiv, frumos, ceva care îmi doream foarte mult. Nu pot să spun că toate dorinţele mele s-au transformat toate în vise, dar am avut parte în viaţa mea de câteva vise deosebite pe care nu le voi uita niciodată.

 Am crescut şi am dat zdravăn nas-în nas cu realitatea şi cu nevoiele unui adult. Dar, unele vise le-am transformat în realitate. De exemplu, primul salar mi-a adus semicursiera la care visam din copilărie. Am întâlnit fata visurilor mele, alta decît cea din visele mele de adolescent şi căsnicia noastră a devenit un vis împlinit. Am ajuns să visăm cum ar fi casa noastră şi copiii noştri. Şi acest vis s-a transformat în realitate: acum avem o casă şi copii şi cred că ne putem considera o familie fericită.

 Există oare o legătura între vise, transpunerea lor în realitate şi fericirea noastră? Pentru unii fericirea este realizarea la maturitate a viselor din vremea copilăriei. Din păcate mulţi dintre noi uităm de visele copilăriei şi suntem marcaţi de realitatea dură a vieţii.”

Cam aşa suna prima parte a editorialului revistei Tranzit Magazin 24 în urmă cu patru ani de zile. Articolele erau însă scrise de deţinuţi şi de personal, apariţia revistei era sponsorizată de Europa pentru Europa, asociaţia creştină fondată de Graham Giles şi se ocupa cu reintegrarea deţinuţilor. N-a fost să fie. Revista s-a blocat din ambiţii deşarte. Dar dincolo de acest eşec, o revistă poate să apară acum mult mai uşor şi ieftin. Apar reviste pe Scribd.com sau Scribd.ro. Poate fi pentru deţinuţi. Dacă începem o să reiau accesul la Penitenciarul de maximă siguranţă din Arad şi o să îi provoc să scrie. Dacă vor, dacă mi se aprobă.

Who’s in?

Aş vrea să încep o astfel de revistă. Cine mai vrea? Opinii?