Why we got it so wrong (2): De ce am complicat biserica?


I-a chinuit Isus pe oameni? Nu, pe draci. Mîntuirea era la o propoziție-două distanță. Credință se găsea pe toate drumurile: spre Emanus mai puțină, spre Gaza mai multă. Noroc că mai erau și ape prin unele văi…

Mîntuirea era accesibilă. Era simplu, dar nu era simplă. Încă nu murise Isus. O baie în zoaiele oilor la Betesda, niște noroi pe ochi, o rugăciune și un răspuns aproape instantaneu. De multe ori o propoziție.

Senzație de ce ușor și simplu e… Nu trebuia să înghiți nici măcar o pilulă amară. Nu era nevoie de with a spoonfull of sugar the medicine goes down… Isus împărțea mîntuire și evident fericire, în ciuda predicii de pe munte. Se contrazicea?

Apoi a înviat. Învierea a pus capăt minunilor? N-a mai beneficiat nici un om de o minune făcută de Isus după aceea. Chiar dac-a trecut prin pereți, chiar dacă se transloca pe orizontală sau pe verticală. Și apoi a trimis Duhul. Pe care l-au complicat. Cine? Apostolii, în special Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Luca, Matei și restul succesiunii apostolice. Nu-i bai că există. E bai că ne-am complicat!

În așa hal încît azi dacă cineva vrea să fie vindecat nu se mai poate ca atunci. Dacă cineva vrea să scape de-un drac are nevoie de aviz de la psihiatru. Dacă cineva vrea să fie mîntuit de ceva trebuie să, și să, apoi să nu și să nu… Și așa de mult am complicat Biserica că va mai găsi el credință pe Pămînt cînd va reveni?

Îi chinuim pe oameni. Îi muncim. Îi ducem acolo unde avem impresia c-ar fi vrut el să-i ducă. Doar unuia i-a spus că va fi cu el, dar nu c-o să-l ducă el. Altceva l-a dus acolo. O propoziție-două. O cerere. Și credința.

Cu ce-am înlocuit credința-n biserică? Cu activități și am devenit activiști. Cu cărți și am devenit cărturari. Cu bani și am devenit… Și altele ca ele. Și în loc de credință ne chinuim. Noi, nu Dumnezeu.

Why we got it sooo wrong?

Ordinare în stil românesc


sursa:http://www.bethanialeeswood.org/blog/

Nu știu prea multe despre ordinare. Dar ceea ce știu, iaca spun.

Termenul este preluat mecanic, cred eu, din limba engleză unde are sensul de a hirotoni, a preoți. Dacă ne uităm prin DEX, ne uităm în van. Deci și la capitolul ăsta am comis-o. Cineva a fost ordinat. O-ce? Or-di-nat. Personal n-am vrut să fiu așa ceva, nu mi-a trecut prin minte, așa că nu faceți din postul ăsta ce nu este. Mă mir cum au fost unii vorba aia, dar în principiu nu e treaba mea, e treaba lui sau a lor. Pagubă-n ciu… biserică!

Nu! Azi nu discutăm despre ordinarea femeilor!

La evanghelicii din România cum îi spune, asta… ordinarea sau cum ar trebui să-i spună, hirotonirea, nu este un sacrament, o taină. E ceea ce se vede. Adică, cineva vrea să fie pastor, diacon, prezbiter sau mai știu eu ce. Entee zice că e un lucru bun. Se adună un sobor de pastori, își pun mîinile peste el și-l încredințează Domnului spunînd că de acum încolo e ce și-a dorit. Asta dacă trece de un pic de comisie și de votul bisericii. Deci este o îm-păstorire, o în-diaconire sau o îm-prezbiterire.

Acuma din nou discuția revolvă în jurul timpului: cînd a fost individu sau să o luăm mai pe creștinește, persoana, rînduită în slujbă: cînd a primit darul (dacă există), cînd l-a pus în negoț sau cînd biserica l-a recunoscut? N-are contează, că numa despicăm firu-n șapte. Tot așa putem să ne întrebăm cîți îngeri pot să dănțuiască pe crucea de pe catedrală sau pe un vîrf de ac. La ce ajută? Sora Felicia apăsați pedala dă ambreiaj să nu se oprească motoru!!!

După ce a trecut de comisie, și după procedura punerii mîinilor în beserică, se lasă cu masă mare. Ca la botez sau ca la vreo aniversare mai mare. Ghiciți cine-s invitații. Eu n-am fost niciodată și nu mă voi duce nici dacă m-ar invita cineva. D-aia.

A fost ordinat Isus? Cînd, la botez? Poate. Dar nu în stilul ăsta. Un pic mai dramatic.

Ce primește cel ordinat cu ocazia asta? Nimic practic, doar girul autorității superioare. E vorba de o recunoaștere oficială. Ce dă? Nu mai întrebați! Pe vremea lui Inochentie Micu-Klein, episcop al greco-catolicilor din Transilvania, adică pe la 1700 plus, se dădea papei venitul episcopiei pe un an. Fain model! Asta ca să nu existe simonie, adică păcatul de a cumpăra o funcție bisericească.

Dar nu totdeauna se dă ceva material, cu toate că se dă ceva vizibil. Se dă ascultare de superior și se dă smerenie. La pachet. Apoi mai vezi tu ce dai… Zicea un pastor ce participa la ședințele de luni dimineața de la comunitatea baptistă de Arad că se dau laude, osanale, ridicări în slăvi… Să fie primit!

În cazul de față ne ciocnim, vrem-nu-vrem, de ceva care se cheamă succesiunea apostolică. Asta e faină, mai ales la penticostali că ei își spun biserică apostolică. Adecă succesiunea apostolică spune că mai-marii bisericii, ce la entee se cheamă episcopi (oare de ce nu avem așa ceva, că mult le-ar place unora?) trebuie să se știe că se trag din cutare episcop, care a primit credința de la cutare episcop și așa mai departe pînă la Petru, dacă ești catolic și pînă la Isus Cristos dacă nu ești. Este o garanție că ceea ce ți se dă în biserică este autentic.

La evanghelicii români nu există așa ceva. Baptiștii au răsărit din ceva baptiști nemți prin partea de est a țării sau din niște unguri în partea de vest a țării pe atunci aflată în Ungaria, penticostalii au răsărit în Moldova și la Păuliș, deci tot pe axa est-vest și în vest au ceva origini americane, da nu bag mîna în foc. Că mă ard. (Gh Bradin era baptist. În concluzie, parcă penticostalii sunt un fel de baptiști carismatici…)

Ca urmare, după principiul ăsta al lipsei succesiunii apostolice (că doar avem entee și știm cu toții de unde ne tragem, și avem și vetee și știm faza cu Avraam) adjudecăm principiul fărîmițării evanghelice cît mai colorate. Că cică cineva spune că la apocalipsă va fi o fiară ce va uni toate religiile. Să fie! P-ale noastre n-o să poată. Da ăla cu cipu? Fugi domle d-aici cu cipsurile!

Pavel zice că e bine să fii atent cu punerea mîinilor peste unii. Din cauza asta e mai bine să nu riști și să nu-ți pui deloc mîinile peste cineva. Ca Isus, ce nu boteza. Dar în conformitate cu lipsa succesiunii apostolice, cam toată lumea poate să-și pună mîinile peste toată lumea, așa că nu mai văd ce rost mai are discuția asta…

Și dacă hirotonirea, alias ordinarea, nu dă nimic, de ce se transformă cutărescu și devine pastor peste noapte din absolvent de seminar? Aici e taina: intră și el ca tot omul în rol și în tagmă, adică în grupul de referință. Un fel de taină seculară: învățăm, luăm note, promovăm, ne punem bine, ajungem. Ca urmare el nu mai este doar un simplu credincios, el este un fel de credincios special, un credincios și jumătate. Ca el nu mai e nimeni în biserică. Sau poate să aibă doar cîțiva egali, dar puțini. O fi un primo inter pares. Ca papa-ntre episcopi și după cum zice și Eminescu, ca Fecioara între sfinți. Bed boi! Bed boi!

Ordinarea moarte n-are pentru că cineva tre să ne conducă, să fie în frunte. Tre să dea cina. Păi dacă tot facem caz de sola scriptura, adică admitem ca autoritate doar Scriptura, hai s-o zicem p-aia dreaptă. Dacă ne uităm în entee vedem că nimeni în biserică nu primește bani pentru slujba lui. Că doar n-o fi văduvă… Apoi mai vedem că cel ce dă cina nu este nominalizat ca fiind episcop, diacon sau prezbiter. Deci poate să o dea oricine? Logic da. Ura, mîine luăm cina!

Și în final ar fi o istorie întreagă despre păcatele, alunecările, mîrșăviile și cîte mai cîte ale unora care au ajuns să fie ordinați din antichitate pînă în contemporaneitate. Despre bani, putere, sex, ambiție, poziție și expoziție. Lumea e rea! Lucrurile bune despre preoți, pastori, episcopi, cantori și ușieri sunt trecute cu vederea că sunt normale. Așa ar fi normal?

În stil românesc am avut pastori senatori, am avut diaconi oameni de afaceri, am avut turnători de toate culorile și sfinți de toate nuanțele. Lumea e invidoasă… (și rea după cum am mai zis). Poate ar mai fi loc pentru oameni ordinați care să fie smeriți, cinstiți, curați, miloși, darnici, îngăduitori, primitori de oaspeți și altele de felul ăsta, adică plini de Duh și de Adevăr. Pe bune!

Nu mai vreau să discut de congrese, conferințe și alte cele ale ordinaților în care sunt discutate și aprobate doar interesele lor ca în parlament. Ca între politicieni… Ce, am zis ceva ce nu trebuie?

PS Cine vrea să discutăm tunderea întru monahism la evanghelici să dea un semn de viață.

Sfîrșitul lumii?


sursa:http://www.aumethodists.org/community-blog/the-city-of-god/

Lumea s-a sfîrșit de nenumărate ori. S-a sfîrșit cu alungarea din paradis. Dar a început tot atunci în afara lui. Apoi cu potopul. Apoi cu căderea Ierusalimului și demolarea templului. Dar de fapt Ierusalimul a fost cucerit încă o dată și templul a fost încă o dată și definitiv demolat. Nimeni nu pare să bage de seamă că înainte de prima demolare Ierusalimul a mai fost cucerit de două ori. Citiți Biblia.

Roma a căzut și se credea că lumea s-a sfîrșit. Mai ales pentru Augustin. Și toți au dat fuga să-i laude teologia. El a justificat folosirea forței statului împotriva altor creștini. El a susținut justificarea prin credință, dar și prin fapte. Citiți-l pe Augustin.

Creștinii apuseni așteptau ca lumea să se termine în anul 1000. N-a fost așa.

Constantinopolul a căzut, dar n-a avut același efect. Era doar o cetate mare în care se zbăteau un împărat și un patriarh? Tradiția spune că în Sf Sofia preoții care tocmai duceau elementele cinei Domnului s-au topit în zidurile bisericii care s-au închis în urma lor sub nasurile turcilor ce voiau să-i hăcuie. Încă mai așteaptă să iasă afară. Normal că n-au ieșit pe partea cealaltă că acolo erau tot turci. Nu a fost ca la trecerea mării din exod.

Lumea incașilor s-a terminat, la fel ca și cea a toltecilor, olmecilor și aztecilor. Apoi cea a apașilor, mohicanilor, șoșonilor și cirochezilor. Ba unii credeau că lumea s-a sfîrșit la revoluția franceză sau la ocuparea Romei de către regele Emanuel al Italiei. Probabil și papa a crezut asta. S-au înșelat. Cam toți…

Pentru unii lumea s-a terminat la marele faliment din 1926. Și s-au sinucis. Alții s-au sinucis din alte motive: că au fost trădați în dragoste, că și-au pierdut vreun membru sau au fost diagnosticați cu o boală în fază terminală. Mulți s-au sinucis în armată dezamăgiți de înfrîngeri sau ca să nu fie luați prizonieri. Pentru ei lumea s-a sfîrșit, pentru ceilalți a fost un motiv de veselie. Ciudat, nu?

Dacă ar fi să analizăm sec, atunci cînd lumea se sfîrșește, începe din nou. Indiferent de proces. Se încălzește soarele o dată la 11 ani pentru că printr-un oarecare mecanism își schimbă polii magnetici (hmmm!) și ardem de nu ne vedem. Vine sfîrșitul lumii. Citiți ce spune Petru.

De fapt, sfîrșitul tot începe, dar nu se termină. Poate am ajuns doar la sfîrșitul începutului, cine știe? Știa Churchil ce știa…

Și cea mai potrivită concluzie e că lumea fiecăruia se termină atunci cînd viața se termină. Cel puțin în principiu.

De la concepere pînă la moarte sunt doar vreo 50-60 de ani în medie sau 123 de ani pentru cel mai bătrîn, o marjă de timp în care omenirea există. Dincolo de mileniile sau milioanele de ani ale existenței sale omenirea nu face decît să supraviețuiască într-o marjă foarte mică de timp, neglijabilă (indiferent de sistemul de numărare a anilor) față de existența ei per total. Ca să zic așa, viața noastră este mai degrabă un accident ce se poate încheia extrem de ușor datorită unei colecții de accidente (vezi emisiunea cu 1000 de feluri de a muri).

La toate astea se mai adaugă și expresia de sfîrșit al lumii.

În toată treaba asta suntem invadați de producții cinematografice (și nu numai) despre sfîrșitul lumii: ne invadează ceva sau cineva din spațiu, ne facem noi de petrecanie sau pur și simplu pămîntul, soarelea sau întreg universul o ia razna.

La școală (de fapt doar la una dintre ele…) am învățat că scenariile apocaliptice apar cînd lucrurile merg nasol. În timpul unei crize e ușor să presupui că va fi mai rău. Interesant că mai de mult aveam un reflex: cînd lucrurile mergeau mai rău spuneam că o să fie bine pentru că nu se putea mai rău. Unii erau mai optimiști și au demonstrat că mă înșel. Dar în general, pînă acum, cam toate relele de pe planetă s-au datorat oamenilor și ideilor lor.

Moartea sau sfîrșitul s-a acutizat de la apariția bombei atomice: de data asta chiar că putem să inițiem sfîrșitul lumii. Alții nu au fost de acord: au zis că Dumnezeu nu va lăsa omul să-i distrugă opera. E cumva vorba de o întrecere? Cine o va distruge primul?

Dar hai să spunem că omul va reuși s-o distrugă. Cu siguranță însă nu va reuși să facă un pămînt nou și un cer nou. Pentru asta trebuie să fii Dumnezeu. Cam ca la doctor: dacă pacientul nu moare, doctorul poate să-i facă ceva și să se laude. După ce moare doar Dumnezeu mai poate face ceva. Doar că Dumnezeu nu se laudă cu asta.

Adevărul despre biserică, dragoste și alte lucruri banale (1)


Câteva precizări de început.

Aproape că a trecut vara, dar ce, asta a fost vară? Am revenit, pentru unii un pic mai târziu, pentru alții un pic mai devreme. Și eu sunt de aceiași părere.

Atunci când te afli în fața unei instanțe trebuie să juri că vei spune adevărul și numai adevărul so help me God. Sper că lucrul acesta a fost valabil și pe blogul meu, cu toate că nu am scris sub incidența anonimatului. Am căutat să fiu cât se poate de obiectiv și să dau dovadă de curaj atunci când am abordat un subiect. Cu sau fără curaj, dar cu umor sau cu altceva, am fost și voi fi eu.

În al treilea rând, trebuie să menționez pentru unii care nu sunt la curent cu ceea ce cred sau nu cred, că am rupt contactul cu orice instituție eclezială, varianta oficială (ha!) fiind că mi-am luat un an sabatic de cugetare la cele spirituale și mai mult sau mai puțin sfinte. În fine, tot la acest capitol trebuie să menționez că recent am fost convins de valabilitatea teologiei sacramentale protestante și ca atare nu mai cred în oficierea actelor de cult de către așa-zișii slujitori cu funcții (diaconi, prezbiteri, pastori) ce chipurile nu fac parte din cler, dar oficiază pentru că au fost ordinați și sunt curați ca lacrima. Prefer un profesionist pe linie apostolică care își face treaba ca la carte, chestia cu sfințenia unor oficianți rămâne problema lor personală între ei și Dumnezeul lor.

Ca să nu ne pierdem în detalii ar mai trebui să fac unele precizări referitoare la titlu: adevărul este de preferat minciunii, biserica cârciumii și dragostea urii, dar ce facem când acestea nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie sau mai bine zis, sunt cu totul altceva?

Deci, ca să încep, trebuie să spun că mie mi se pare că adevărul a fost transformat în minciună, biserica într-o peșteră de tâlhari și dragostea în ură. De aceea au devenit ceva banal, inutil și fără valoare. O altă întrebare vă va clarifica situația: cine își mai dă viața pentru adevăr, pentru biserică și pentru cel pe care-l iubește? Marele apărător al credinței ortodoxe Gigi Becalli a intrat la închisoare pentru altceva, el războinicul luminii. Mai mult, bisericile tradiționale își fac loc cu coatele ca meritele lor să fie recunoscute în noua constituție. Guvernul, parlamentul, senatul, justiția și alte instituții ale statului se joacă de-a alba-neagra cu adevărul.

Și cu toate astea trebuie să încercăm să facem ceva. Ca să fiu în ton cu muzica, cred că Pink le zice bine.

Deci:

În ultimul timp am fost marcat de faptul că biserica este locul unde se întâlnesc sfinții, doar că de atâta sfințenie nu mai este loc pentru păcătoși. Ce a devenit biserica? O fortăreață din care ieși doar mort și intri doar dacă te transformi asemenea cristalidei într-un fluture perfect. Parcă inițial biserica era acea adunătură de păcătoși ce credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. O adunătură a rataților de marcă dintre care cel mai ratat era unul pe nume Pavel. Nu am o explicație plauzibilă pentru trecerea de la o adunare a celor vulnerabili la adunarea celor perfecți și invulnerabili. Incoruptibili. Dacă stau să mă gândesc biserica din Noul Testament pe care o tot invocă unii ca prototip perfect se chinuia cu mari probleme. Vorbesc despre ele Iacov, Pavel, Petru, Ioan, îngerii și Luca.

Apoi mă întreb de ce s-o fi făcut vulnerabil Dumnezeu atunci când l-a creat pe om, când s-a legat la cap cu Izraelul și de multe ori când s-a întrupat? De ce s-a făcut Isus vulnerabil și a fost botezat când botezul însemna că ești păcătos și că ai nevoie de iertare? De ce s-a lăsat atins de oameni? De ce s-a lăsat învins de trei instanțe și arestat ca un făcător de rele? Pentru ca biserica să fie perfectă sau vulnerabilă? De ce s-a lăsat biciuit, scuipat, lovit și batjocorit? Ca biserica să nu mai îndure vreo jignire și să îi ardă pe rug pe cei ce credeau altceva? Dumnezeu întrupat în Isus a murit pe cruce. Culmea vulnerabilității.

Îmi aduc aminte de atmosfera din instituțiile noastre de învățământ. Nu era tocmai una marcată de vulnerabilitate. Din contră. Cu toate astea acum ceva timp au anunțat un seminar dedicat creativității, imaginației și inovației. Adică un seminar pentru studenți  (https://www.facebook.com/events/131834337000548/?ref=3&suggestsessionid=3f2378be5a537f3b438716e3c05d8b87) într-un mediu prietenos și relaxat, propice noilor idei. Sper că a fost așa. O singură mențiune: doar vulnerabilitatea crează cadrul propice pentru inovație, imaginația și creativitate. Vulnerabilitatea este cadrul perfect pentru schimbare, ceva ce bisericile și instituțiile de învățământ din țara noastră nu admit. Pesimist? Nu. Depresiv.

Ca să nu rămânem cantonați în depresia noastră cea de toate zilele, hai să recunoaștem un lucru: opusul vulnerabilității, frica și rușinea sunt la mare căutare în locurile menționate mai sus. De ce? Pentru că în caz că vrei să schimbi ceva, să fii altcumva, ți se spune: Cine te crezi? Nu știm noi cine ești? Cam aceleași întrebări cu care a fost confruntat și Isus. Totuși într-un astfel de context, nu te face decât  să vrei să pleci, să te faci nevăzut și să uiți că ai dat pe acolo.

Adevărul dureros despre biserica secolului XXI este că avem o biserica obeză, grasă de atâtea resurse, de cursuri, școli, grădinițe, posturi de radio și teve, întruniri și conferințe, centre și locuri de odihnă, biblioteci, filme, edituri și librării și cu toate astea calitatea și numărul creștinilor devotați trup și suflet este în scădere. Parcă ceva merge pe dos. Parcă rezultatele ar trebui să fie altele. Sau poate mi se pare doar mie.

Cu toate că este percepură ca o slăbiciune vulnerabilitatea, după cum spune Brene Brown, este de fapt un act de curaj. Îți trebuie curaj să schimbi, să încerci altceva, să nu rămâi înțepenit în lege. Să fii botezat ca adult, să accepți să ajungi în ipostaze dificile și să riști să fii jignit, necăjit, bătut sau omorât. Îmbrăcați în armură, cu pavăza lăsată, aflați în cel mai inaccesibil turn al inviolabilei noastre biserici vrem să facem mari lucrări pentru Domnul, cel ce a fost batjocorit, biciuit și a murit răstignit între tîlhari. Parcă nu prea sună a evanghelie a prosperității…

Încercăm să găsim adevărul? Try!

Cele 10, 7, 5 sau mai știu eu câte căi, pași, metode sau secretul de a dezvălui secrete


http://www.deutsche-synchronsprecher.de/filme/may-index.htm

Te pui și mâzgălești ceva pe hîrtie, pe blog. Dacă nu sunt cei zece pași pentru o viață spirituală îmbelșugată, cele șapte idei despre cum să ai o căsnicie fericită și cinci trepte spre o viață spirituală de succes, trebuie să fie un secret sau niște secrete ce trebuie musai dezvăluite, că altfel de ce te-ai mai obosi?

La fel ca și sexul, secretul vinde orice. De ce ca și sexul? Pentru că și sexul se face în secret. Sau mai bine zis se făcea cândva. Acum e pe toate gardurile…

Indivizi dintre cei mai străini, faimoși și probabil foarte ocupați, îți garantează secretul reușitei în vreun domeniu. În învățarea unei limbi, în finanțe, în sănătate, amor și de ce nu, în viața spirituală. Cum să slăbești, cum să ai un trup ca Șvarți sau Miss univers, cum să faci bani ca Reckefeller sau să vorbești ca Cicero.

Nimeni nu mai are timp, bani sau nervi să ajungă să cunoască și să practice ceva ce era excepțional la unii indivizi deosebit de dotați și de perseverenți. Cum să tragi cu pușca ca Old Shatterhand, să arunci cu lasoul ca  Bronco Billy, să conduci ca Michael Schumacher și să ai bani ca Bill Gates? Asta dacă ne limităm doar la câteva domenii rezervate în principal bărbaților.

Așa că pentru a scurta drumul spre succes s-au scris și există acele 10, 7, 5 sau mai știu eu câte căi, pași, metode sau secretul în care se dezvăluie secretul după care jinduim. E ca o scurtătură a potecii spre casa bunicii din povestea cu Scufița Roșie în care noi suntem lupul.

Dar iluzie: noi suntem lupul bun pentru că lupul cel rău este autorul cărții ce ne promite marea cu sarea în timp record. Dacă ar fi așa ușor în lumea asta ar trebui să existe numai oameni superdotați sau super destoinici la toate cele. Cu amar constat că nu e așa, nici măcar eu numărându-mă printre ei, eu care citesc de mama focului!

Și se cumpără.Cine mai are timp de așa ceva? Cu o mică notă: doar naivii, oamenii lipsiți de ambiție, pierde-vară, demodații și expirații mai citesc așa ceva. Dacă în secolul XX am trăit în secolul vitezei, acum cred că vrem să trăim în secolul instant. Acum vreau, acum am, sunt, produc, mă schimb. Și fără durere, fără caznă, fără complicații. Și dacă se poate ieftin și ireversibil!

Pe lîngă toate chestiile astea lente care vor să te pună pe calea cea bună, ar trebui să existe O PILULĂ pentru așa ceva!

Dincolo de comicul intenționat, cam toată lumea vrea azi UNA BUCATĂ PILULĂ pentru orice: o pilulă pentru succes (asta s-ar vinde mai bine ca Viagra), una pentru revenirea după o lungă beție, alta pentru rezolvarea problemelor psihice și una mai specială pentru noi, ăștia preocupați de cer, pilula pentru succesul spiritual.

Să iei o pilulă și să predici ca Pavel. O alta să evanghelizezi ca Filip. Una mai mare probabil să suferi ca Cristos. Ei, nu! Asta cu suferința o lăsăm pentru alții… Dar una ca să vindeci ca Isus n-ar fi rea… Nici una pentru minuni. Oare sunt mai multe pilule pentru minuni, în funcție de tipul minunii? Mai întîi să o luăm și apoi mai vedem noi! În rest totul bine. Să nu lipsească pilula prorociei. Dacă se poate una tamponată să nu strice la stomac în caz că îmi prorocesc mie…

Asta cu pilula smereniei, a celui ce spală picioarele, a celui ce duce crucea, să meargă la export pentru cei ce au luat și pilula de misionar. Mie dați-mi pilula lui Sf Petru ce stă ACUM la poarta raiului. Să fiu sigur de mântuire.

Bine ați venit în secolul instant, unde cel mai mare succes îl va avea biserica instant, dotată cu creștini instant. Dacă o mai fi timp pentru așa ceva. Într-un instant trebuie să sosească Isus… Cînd? Păi e secret! Dar poate mai apuci să faci niște pași… 10, 7, 5, 0!

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (5)


Unul dintre personajele celebre ale Istoriei Bisericii, indiferent cum am suci-o, a fost şi rămîne papa de la Roma. Cu toate că Biserica Romano-Catolică consideră ca primul papă a fost Petru, probabil că acest titlu a fost conferit retroactiv. Papa era episcopul Romei, cel căruia credincioşii romani au ales să îi spună „papa”, pentru că era considerat părintele lor. Există multe date despre ce au făcut papii pentru că aceştia erau înconjuraţi de oameni care ştiau să scrie.

Petru apare în lista papilor pe primul loc la cei mai mulţi istorici catolici. Greu de crezut că a ajuns la Roma înaintea lui Pavel, care nu îl menţionează, dar cine ştie, pe vremea aceea comunicaţiile lăsau de dorit, aşa că orice este posibil. Cert însă este faptul că Pavel a scris epistola către romani fără să menţioneze că el ar fi fondatorul bisericii romane. Episcopul Romei, cum le place unora să-i spună papei, a avut o istorie zbuciumată şi complicată. De la primele menţionări papa pare să fie mai important decît ceilalţi episcopi pentru că se află în capitala imperiului spre care duceau toate drumurile.

Tot în capitală îşi au sediul „central” şi unele dintre cultele noastre, cu toate că dacă ar fi să comparăm densitatea credincioşilor pe judeţe, ar fi probabil mai indicat să fim adepţii descentralizării. Persecutaţi, întemniţaţi, torturaţi, luaţi prizonieri sau alungaţi, ba chiar omorîţi, papii au rezistat tuturor încercărilor de acest fel. De cealaltă parte, plini de putere, bani şi faimă, papii au fost invidiaţi, linguşiţi, li s-a căutat pritenia sau alianţa, de cele mai multe ori confruntîndu-se cu pericole demne de o asemenea poziţie. Cel ales papă îşi schimba numele unii intrînd în criză de inspiraţie astfel că avem Ioan XXII,  Pius XII, Benedict XVI, Leon XIII, Inocenţiu XIII sau Bonifaciu IX, numele lor încercînd să reflecte ceva din orientarea sau caracterul acestuia. Nu totdeauna numele lor a reflectat caracterul papilor, papii dedîndu-se la abuzuri inimaginabile.

Datorită marii influenţe, a puterii şi a bogăţiei de care putea dispune un papă, scaunul a fost foarte rîvnit cîţiva papi ajungînd pe tron cu mult înainte de vîrsta episcopatului. Ba chiar unii autori susţin, dar Biserica Romano-Catolică neagă, că ar fi existat chiar şi o papesă, după cum au existat şi contra-papi, adică papi aleşi ilegal. Cert este că în timpul lui Inocenţiu al III-lea puterea papală a ajuns la apogeu, punctul cel mai de jos fiind probabil înregistrat în timpul Revoluţiei franceze cînd papa a murit şi se bănuia că nu va mai fi ales alt papă. Nepotismul, luxul, amantele şi copiii papilor contrastau cu titlul de vicar sau locţiitor a lui Cristos.

Unii papi au investit mult în proiecte culturale, fiind adevăraţi Mecena, alţii au construit mult, iar alţii au condus armate. Indiferent cît rău sau cît bine a făcut un papă, aproape că nu există papi „identici”, interesele, obiectivele şi circumstanţele politice şi ecleziale diferind. Înainte de alegere unii au fost călugări, alţii episcopi, oameni simpli sau aristocraţi de vază. Iniţial aleşi prin aclamarea poporului, procedura s-a definit, alegerea depinzînd din 1241 de un conclav de cardinali. Pentru ca alegerea să nu se tărăgăneze, conclavul a fost încuiat, fiind convenit un semnal în cazul în care exista o alegere precisă. Unii papi au domnit cîteva zile, alţii mulţi ani. Ioan VIII a sfîrşit otrăvit şi lovit cu ciocanul, deschizînd lista papilor asasinaţi, anul 986 fiind unul cu 3 papi. Înainte de conciliul de la Constance din 1412, timp de 70 de ani au existat cîte doi papi, unul la Avignon şi unul la Roma, ceea ce a dus la anatemizări reciproce. Schisma ia sfîrşit după o scurtă perioadă cînd au existat 3 papi, conciliul de la Constance decretînd că este singura adunare şi autoritate legitimă a Bisericii, superioară oricărui papă. Istoria nu a consemnat convertirea vreunui papă la altă religie sau la o altă denominaţie, pînă la conciliul Vatican II Biserica Romano-Catolică considerîndu-se singura biserică adevărată. Deşi limitat ca stat la suprafaţa de azi a Vaticanului, Biserica Romano-Catolică este probabil cel mai mare deţinător de clădiri din lume.

Înţelepciunea sau curajul unui papă ca Leon I, l-au întors pe Atilla din drum spre Roma cea rămasă fără apărare,  mărind astfel prestigiul papilor. În lipsa unui prestigiu clădit pe caracterul şi faptele papilor, Roma şi curia papală au profitat de Donaţia lui Constantin, un fals ce pretindea că în urma vindecării sale de lepră, împăratul Constantin i-ar fi dăruit papei Silvestru I Roma şi Italia, ba chiar toată partea de apus a imperiului.

În secolul IX Decretele (pseudo) isidoriene pretindeau că papa deţinea supremaţia în Occident încă din primele secole ale creştinismului. Importanţa scaunului şi a coroanei papale este subliniată de cele trei coroane puse una peste alta, dar mai este foarte cunoscută şi atribuirea numărului 666 şi titlului de Anticrist de către Luther şi încă menţionat cu vehemenţă de către adventişti. Bogat sau sărac, binefăcător sau răufăcător, papa rămîne în istorie ca fiind capul Bisericii Romano-Catolice, şeful celei mai mari organizaţii din lume, o organizaţie ce încă mai poate influenţa mersul acestei planete.

Cold war (5/2): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza, spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală ca o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare a exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă şi de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?