Puterea: de la deliciu la răzbunare


Zimbardo disecă atît experimentul său din 1971 de la Stanford, cît şi alte cîteva experimente asemănătoare, dintre care cel mai greu de acceptat este cel al aplicării unor şocuri electrice de mare putere asupra unor subiecţi care nu dădeau răspunsuri corecte. Ceea ce iese la suprafaţă din toate aceste experimente este că unora dintre noi le place puterea şi că oricine poate deveni torţionar, dacă are şeful potrivit. Cu asta poate se mai toceşte mitul liderului înnăscut, al salvatorului providenţial, al măsurilor de urgenţă ce trebuie luate pentru salvarea naţiunii şi eliminarea duşmanilor. Şi ca o consecinţă probabil că ar trebui să investim mai mult în ridicarea nivelului civic al omului de rînd, al liderului educat ca să devină conducător responsabil.

Zimbardo mai face şi o analiză a sistemelor care au permis ca cei în poziţii de autoritate să abuzeze, să tortureze, fără să apere drepturile celor fără putere. Aici se pune întrebarea: cum a fost posibil aşa ceva. Tot Zimbardo atrage atenţia asupra fotografiilor făcute cu zîmbetul pe buze de către soldaţii americani care „were having a good time” şi care îşi imortalizau pentru posteritate (şi condamnare) ipostazele: cele ale vînătorului victorios stăpîn de invidiat şi de necontestat asupra trofeelor sale.  Era un deliciu personal.

Puterea îmbată. Puterea absolută, dreptul de viaţă şi de moarte amorţeşte raţiunea, umanitatea, suspendă timpul, decenţa respectării legilor şi pune la bătaie faima. De ce ori fi fost nevoie de imagini ale soldaţilor americani „in action” în închisoare, cînd cam toată lumea ştie că meseria de paznic de închisoare este detestată. Este evaluată un pic mai sus decît cea de călău. Dar angajîndu-se în torturarea deţinuţilor, soldaţii americani s-au jucat rîzînd copios şi de-a călăul. Era un deliciu pentru soldaţii americani. Dar mai era clar că în aceste condiţii irakienii nu valorau mai mult decît o ceapă degerată, diferenţa dintre „dead or alive” fiind minimă. Şi totuşi asta face să mă întreb, la fel ca şi oricare om normal, ce a fost în mintea irakienilor chinuiţi şi cum au îndurat ei situaţia. (Poate ar fi inetersant ca Zimbardo să stea de vorbă şi cu ei) Oare i-ar condamna cineva dacă ar vrea să se răzbune pe cei care i-au torturat? Există un procuror american care să ceară despăgubiri pentru victimele de la Abu-Ghraib? Cum poate sistemul vreodată să repare ce a stricat? Mai sunt şanse?

Să revenim pe pămînt american la atacul armat de la Newtown. Un fost elev înarmat a intrat în fosta sa şcoală şi a lichidat 20 de elevi şi şase profesoare. Nu înainte de a-şi lichida mama. În final s-a sinucis. Dar acest atac nu a fost ceva singular. Au mai existat atacuri asemănătoare. Nu cred că aceşti elevi asasini au învăţat să ucidă la şcoală. De ce un sistem ce nu are legătură cu violenţa este atacat şi de ce copiii care au trecut printr-un astfel de sistem au recurs la gesturi atît de iraţionale, dramatice, fără posibilitatea de reparare? Greu de spus, dar nu imposibil. Cert e că faptele au consecinţe. Chiar şi în ţara în care unii cred că curge lapte şi miere, cîinii umblă cu covrigi în coadă şi porcii zboară. Dar aici era vorba de răzbunare. Oarbă!

Fundamentaliştii spun că acest tip de incidente se datorează scoaterii lui Dumnezeu din şcoli. Poate că da, poate că nu. Dar oare de ce nu s-a spus acelaşi lucru în legătură cu abuzurile armatei americane din Irak? Unde era Dumnezeul americanilor cînd ei îşi torturau deţinuţii după ce superiorii le dăduseră mînă liberă? Era El cu cei ce abuzau în numele statului american sau era cu cei torturaţi? Unde era dumnezeul islamului? Atît Dumnezeul creştin, cît şi cel musulman este un Dumnezeu răzbunător. În final fiecare îşi va primi răsplata conform faptelor sale.

Fostul elev s-a sinucis, aşa că nu mai putem şti ce era în capul său. Probabil că nu a putut îndura ceea ce el însuşi a imaginat şi pus în aplicare. Nu era soldat. Nu a fost instruit să omoare cu sînge rece. Sinuciderea lui poate a fost o reacţie destul de normală. Cam tot aşa a procedat Iuda cînd şi-a dat seama că a greşit.

Dar soldaţii americani implicaţi în torturarea deţinuţilor de la Abu-Ghraib au fost judecaţi. Nimeni nu s-a sinucis. E o reacţie normală? La asta doar Zimbardo ar putea răspunde. Dar cum rămîne cu şefii, cu sistemul, pentru că după cum ştim şi noi putoarea peştelui se propagă de la cap la coadă şi în ciuda asigurărilor date de secretarul de stat că va căuta „at the bottom of this”, nimeni n-a căutat „at the head”.

În final, revenind acasă, ar trebui să ne întrebăm cum de sisteme de autoritate îşi ating scopul indiferent de mijloace şi de pierderi. Mai ţineţi minte afacerea Ţigareta? A plătit doar colonelul Truţulescu. Dar incidentele de la Tîrgu-Mureş din 1990? Au plătit doar cei ce au fost induşi în eroare şi s-au bătut ca chiorii. Deturnarea evenimentelor din decembrie 1989? Mai degrabă o răzbunare faţă de fostul regim. Nici aia dusă pînă la capăt. Unde sunt cei ce au conceput acapararea puterii? Mai ţineţi minte acuzaţiile de lovitură de stat legionară cînd Iliescu plîngea la tevere să fie ajutat că i se scurge puterea printre degete? Intervenţia minerilor? Şi altele mai mici sau mai mari? După mai bine de 20 de ani ne dăm seama că unii au făcut din putere şi exercitarea ei un deliciu. Dar vine şi răzbunarea…

Jesus and Lucifer on Social Justice by Rev. Jennifer Brooks


sursa:http://www.lucifereffect.com/theologyblog.htm?articleID=49

I was intrigued by television personality Glenn Beck’s advice that Christians „run as fast as you can” from a church that has „social justice” on its website. Beck apparently sees „social justice” as something new, springing from Marxism and not only irrelevant but harmful to Christianity.

Thinking about Beck’s advice, I asked myself, WWJD, „What Would Jesus Do?” and immediately wondered WWLD, or „What Would Lucifer Do?” Which one, Jesus or Lucifer, would run away from a congregation that has „social justice” on its website? For those of us who want to do good, not evil, what does the Lucifer Effect tell us about Christianity and social justice?

The biblical roots of social justice go deep. Jesus, a devout Jew who became an itinerant teacher for the last three years of his life, preached from his Jewish tradition. He quoted Isaiah and Amos, the Hebrew prophets who called on their political leaders for social justice.

The political connection is important.

It’s true that Jesus did not aspire to a career in politics. His focus was on the minds and hearts of the individual human beings he met on his journey. He encouraged people to be reconciled to God by loving their enemies, feeding the hungry, sheltering the homeless, and visiting those in prison. He urged people to treat other people as neighbors.

Jesus told the story of the Jerusalem road and the Samaritan who helped an injured man lying by the side of the road—in stark contrast to the two religious leaders who „passed by on the other side.” That story shows clearly the distinction between WWJD and WWLD, because Jesus would help, while Lucifer would come up with „reasons” to pass by on the other side.

Folks like Glenn Beck may argue that Jesus was all about individual conduct and did not tell followers to create justice in their social system. Yet Jesus began his three-year ministry by reading from Isaiah’s Chapter 61: „The Lord has anointed me to preach good news to the poor.” In this chapter (well-known at the time), Isaiah describes the kind of nation Israel can become if it is a nation based on justice. The prophet Isaiah preaches God’s message: „For I, the Lord, love justice.”

This prophet, this chapter, launches the ministry of Jesus. And why not? Anyone who has worked seriously to help the poor soon becomes aware of how the roots of poverty are deeply embedded in the structures and institutions of our society.

As citizens we vote for our political leaders. WWJD? Elect leaders who refuse to change systems that perpetuate injustice? Or choose leaders who understand that an individual’s power to help those in need is affected by social systems that perpetuate poverty? As citizens, do we work to change unjust social systems? Or do we insist that social justice is none of our business?

What would Lucifer do?

The insidious message of the Lucifer Effect is that systemic poverty is not our problem, that we have enough to do taking care of ourselves, our families, and the individuals to whom we are charitable. This is a self-focused, narrow benevolence. It’s much easier to be merely charitable than to accept personal responsibility for social systems that perpetuate poverty. And when celebrities like Glenn Beck label social justice un-Christian, the Lucifer Effect encourages us to go along with the behavior and advice of an outspoken leader who offers us the easier path.

So take a look around. We’re all on the Jerusalem road, and in many ways it’s not a safe place to be. It may be OK for the well-to-do, who can hire private security guards, send their kids to the best schools, and pay for good medical care. But for the vast majority of working people—whose income simply isn’t enough to pay the bills and whose kids are trapped in dead-end schools—the Jerusalem road can be deadly.

WWJD and WWLD. Is the only difference between Jesus and Lucifer that Jesus would help the occasional victim while ignoring the unsafe conditions…and Lucifer would ignore both? Or should we read Jesus’s message of personal transformation in the larger context of social justice, the context Jesus himself established by choosing the words of Isaiah as his first public teaching?

The words of the prophet echo down through the millennia, resonating with the hearts and minds of so many others who are religiously inspired to create justice in our world

Efectul Lucifer?


În 1971 Zimbardo a făcut un experiment: cel al închisorii. A devenit clasic. Am făcut parte şi eu dintr-un scurt experiment, dar pot mărturisi că am jucat diverse roluri în diferite „experimente” de o durată mai lungă sau mai scurtă. Tot Zimbardo analizează cîteva incidente tragice (sinuciderea colectivă din Guyana a enoriaşilor lui Jim Jones, masacrul cetăţenilor de origine tutsi din Ruanda, închisoarea din Gauntanamo şi abuzurile trupelor americane în închisoarea Abu-Ghraib ) ce au afectat oameni dintr-o cultură asemănătoare cu a noastră. Ca urmare a experienţei în domeniul abuzului autorităţii şi al răului Zimbardo a scris o carte: The Lucifer Effect.

Concluziile pe care el le trage sunt în esenţă:

1. Oamenii buni pot să facă lucruri foarte rele

2. Puterea înrăiește.

Cum explică Zimbardo aceasta? Deloc simplu. Eu îl citez pe Guard Hellmann, When Roles Become Real: „Once you put a uniform on, and are given a role, I mean, a job, saying „your job is to keep these people in line,” then you’re certainly not the same person if you’re in street clothes and in a different role. You really become that person once you put on the khaki uniform, you put on the glasses, you take the nightstick, and you act the part. That’s your costume and you have to act accordingly when you put it on.”

Interesant, nu?

Unde sunt domeniile în care se aplică această identificare cu rolul? Zimbardo dă cîteva exemple. Întîi unul nevinovat:

A fascinating example of this effect of a dramatic role becoming a „tad too real” comes from the British television series The Edwardian Country House. Nineteen people, chosen from some eight thousand applicants, lived the lives of British servants working on a posh country estate in this „reality television” drama. Although the person chosen to play the head butler in charge of the staff expected to follow the period’s rigidly hierarchical standards of behavior, he was „frightened” by the ease with which he became an autocratic master. This sixty-five year-old architect was not prepared to slip so readily into a role that allowed him to exercise absolute power over a household of underservants whom he bossed: „Suddenly you realize that you don’t have to speak. All I had to do was lift my finger up and they would keep quiet. And that is a frightening thought—it’s appalling.” A young woman who played the role of a housemaid but who in real life is a tourist information officer, began to feel like an invisible person. She described how she and the others so quickly adapted to their subservient role: „I was surprised, then scared at the way we all became squashed. We learned so quickly that you don’t answer back, and you feel subservient.”

Apoi unul general:

„Typically, roles are tied to specific situations, jobs, and functions, such as being a professor, doorman, cab driver, minister, social worker, or porn actor. They are enacted when one is in that situation—at home, school, church, or factory, or onstage. Roles can usually be set aside when one returns to his or her „normal” other life. Yet some roles are insidious, are not just scripts that we enact only from time to time; they can become who we are most of the time. They are internalized even as we initially acknowledge them as artificial, temporary, and situationally bound. We become father, mother, son, daughter, neighbor, boss, worker, helper, healer, whore, soldier, beggar man, thief, and many more.”

Deci omul îşi intră în rol cam peste tot.

Toate astea m-au purtat cu gîndul la școlile confesionale. Ele combină două tipuri de autoritate: cea didactică și cea spirituală. Ba acestor două li se adaugă, în cazul în care proful deţine o poziţie în biserică, şi una eclesială. Deci aceiaşi persoană poate cumula funcţii şi autoritate întreită. Oare am uitat că Ceauşescu a monopolizat cele mai importante funcţii politice? Era oare chiar atît de bun? Avea nevoie de mai multă putere? La ce i-a folosit? La ce ne-a folosit?

Cumulul de funcţii poate fi periculos, efectele fiind dezastruoase atunci două sau trei funcţii se completează reciproc. Școlile confesionale (mai ales cele dotate cu internat) prezintă riscul de a se transforma în închisori în care personalul să se poarte ca niște gardieni. Favoritismele, turnătoriile, lingușelile sunt simtome ale fricii, ale dominării și ale exercitării puterii necontrolate.

Zimbardo își analizează propriul experiment, dar nu enunță un adevăr cunoscut de mult, dar absolut ignorat: închisoare nu îl transformă pe deţinut într-o persoană mai bună. Deținutul, vinovat sau nu, nu își va schimba comportamentul pentru că gardianul nu îi este superior (indiferent din ce punct de vedere).

Gardianul este superior doar ca autoritate, exercitănd puterea instituției conform unui regulament sau în mod discrețional. Așa cum gardianul își joacă rolul şi deținutul își joacă rolul. El nu este interesat să se schimbe pentru că gardianul şi sistemul pe care îl reprezintă nu se impune ca un ideal: gardianul nu este un om bun care l-ar motiva . El reprezintă și aplică autoritatea celor care l-au condamnat, nu a celor care au suferit sau a celor care l-au iertat.

Mă întreb în cazul şcolilor confesionale a căror autoritate se întinde dincolo de zidurile lor, ce le-a rămas celor care lucrează acolo şi cît celor ce studiază acolo.

La finalul experimentului din 1971, ce a durat cinci zile şi care a fost oprit înainte de termen, a existat un defriefing, nu s-au constatat sechele pentru că toţi cei implicaţi au înţeles printre altele că era vorba de un experiment, că cei ce nu au rezistat au fost eliberaţi şi că era ceva temporar. Dar în cazul închisorilor, ca şi în cazul şcolilor confesionale, lucrurile nu stau aşa de simplu. Ba sunt agravate de faptul că nu sunt doar un experiment, cei ce ajung acolo petrec trei ani, iar eliberarea înainte de termen este asociată cu nereuşita, cu ruşinea, cu păcatul. Este vorba tot de efectul Lucifer?