Numărătoarea…


Am eu o teorie. Evident nu-i perfectă. Ba-i total subiectivă. Răutatea de pe lume. Nu știu dacă-i răutatea de clasa sau de rasă. Adică-s mînat de ura de clasă sau de rasă. Dar cel puțin o am.

Am moștenit o numărătoare. Pe la șapte ani. De la soră-mea. Clasică. Cu bile de lemn. Roșii. Destul de mare să nu-ncapă-n ghiozdan. Că pe atunci îi spunea ghiozdan. Nu mai țin minte dacă se încadra în peisaj înainte sau după bețișoarele legate în zeci și sute… Dar era de neconceput să pleci de acasă sau de la școală fără numărătoare.

Într-o după-masă, după terminarea orelor mergeam spre casă, Cu doi colegi. Unu Relu, de pe același rînd, din fața mea, alrul-l uitai. Nu mergeam pe drumul obișnuit. Probabil ca să merg cu ei…

Pe la liceul economic, pe atunci școală profesională T.A.P.L., Relu-mi zice, că mă agitam cu numărătoare cînd în dreapta, cînd în stînga fiind în culmea fericirii (habar n-am de ce…):

– Mă, unde ți-i ghiozdanul? Aveam un ghiozdan de carton presat. Verde. Ieftin. Mi-era rușine cu el. Eu și doi frați ce păreau ai nimănui mai aveam așa ceva-n școală. Panicat, în același moment am făcut stînga-mprejur și-am fugit la școală.

Exista o intrare prin spate la Ghiba Birta. Am urcat treptele-n fugă, am deschis ușa clasei. Ce să vezi? Aer de nerespirat. În băncile noastre se înghesuiau ditamai oamenii mari. Ba unii erau în uniformă de armată. Cine știe, poate să fi fost și milițieni acolo… N-a contat. M-am dus direct la banca mea, m-am aplecat și-am scos ghiozdanul din pupitru. Am ieșit cum am intrat, nimeni n-a zis nici pîs. Ce bine că nu era nimeni la catedră!

Ei n-aveau ghiozdane. Nu păreau să aibă cărți sau caiete.

Nu mai țin minte, da nici nu-i important, dacă și cînd i-am ajuns din urmă pe colegi. Ghiozdanul era-n mîinile mele. Aveam cărțile și caietele. În clasă nu mai rămăsese nimic. Oare?

În clasă rămăseseră elevii de la seral. Ăia mari, mai mari decît cei din clasa a opta care aveau cursuri dimineața. Și a căror desene le admiram pe pupitre… Erau oameni maturi. Erau neobișnuiți. Respingători. Cel puțin pentru mine. Prejudecăți. De copil de clasa-ntîia…

Mai tîrziu, pe la liceu, am făcut cunoștiință cu oamenii de bază ai industriei locale. Foști ofițeri din armata română. Nu mai corespunseseră și fuseseră transformați în cadre tehnice. De asta avea nevoie Partidul. Se număraseră printre seraliștii fără ghiozdane.

Dar să n-atentăm la reputația lor sau a școlii. A școlii românești din anii 60. Cine știe, seraliști fără ghizdane n-o fi fost așa de grav. Nici fără cărți. Nici fără caiete. Important era că erau acolo. Că făceau școală. Fără doar și poate!

La banchetul de 45 de ani de la terminarea liceului de acum o lună și ceva, unul dintre foștii mei colegi, ce încă mai lucrează în învățămîntul superior, se plîngea de slaba calitate a elevilor de liceu. A fost aprobat unanim. Ce școală se făcea pe vremea noastră! Ce școală?

O școală ideologică. Atît. Și noi credeam că-i extraordinară.

Și azi se face la fel. De exemplu școala de poliție. Mai precis academia. Cu doctorate plagiate. Cu MULTE doctorate plagiate. Adică cu hoți între polițiști. Adică cu decani a căror teze de doctorat nu se mai găsesc.

Probabil că s-au evaporat asemenea ghiozdanelor, cărților și caietelor seraliștilor de partid ai anilor 60. Pe cînd partidul își dăduse seama că nu poți conduce o țară fără oameni școliți. Doar că deși în bănci, oamenii ce se școleau mimau procesul. Ei ne-au condus mai departe. Și a ieșit în anii 80 ce a ieșit. O răsturnare din cauza valorilor impuse de o clasă. De o dictatură a proletariatului eșuată.

Ce ne așteptăm de la partidul ce conduce România? Ce așteptăm de la poliția coruptă a României? Dacă cei ce-i învață pe polițiști sunt hoți, ce concluzii pot să tragă cursanții?

Noi va trebui să adaptăm la secolul XXI zicala aia cu nu fă ce face popa, fă ce zice popa. Adică nu fă ce face polițistul, fă ce zice el? Sau nu fă ce face proful polițiștilor, fă ce zice el? Păi eu garantez că profu ăla habar n-are ce zice! Nu de alta, dar dacă teza de doctorat a fost plagiată, cursurile cum ar putea fi? Plagiate, dar de unde?

Hei, domnu polițist, mai este timp să te întorci din drum. Vezi că ți-ai uitat numărătoarea. Sau ghiozdanul? Vorba aia: unde?

Eu m-am întors ușor din drum după numărătoare. Tu?

Falsa pocăință a domnului Ponta


Nu cred că  domnului Ponta avea chef să se afișeze cu patriarhul României, cu pastori pocăiți din diaspora precum Cristian Ionescu sau cu președintele Universității Baptiste Emanuel din Oradea, Paul Negruț. Dar îi era util. Sau așa își închipuia dînsul. Într-o companie atît de sfîntă, te gîndești, ca tot cetățeanul de bună credință, că domnul Ponta a împrumutat cîte ceva din aura acestor personaje aflate în prim-planul vieții spirituale. Îți spui că cine seamănă se adună și că asemenea asocieri ar trebui să dea roade. Mai repede sau mai tîrziu.

Domnul Ponta are o istorie aparte, cu atît mai ciudată, cu cît este mult mai tînăr decît mulți politicieni ce au ajuns cu greu în prima linie. Asta dacă le uităm pe cîteva doamne mai mult sau mai puțin blonde. Domnul Ponta are și cîteva tinichele pe care a încercat să le ascundă, dar care la nivelul sfinților mai sus-pomeniți se numesc păcate. Probabil și din cauză că ele se încadrează în categoria veche de cînd lumea a păcatelor universal recunoscute: să nu furi, să nu minți, să nu faci o mărturisire mincinoasă, etc.

Dar, ce vorbesc, nu eu ar trebui să-i dau lecții de drept unui absolvent al facultății de drept, nici unui doctor în drept. Și atunci o iau spre domeniul în care sunt și eu un pic de doctor: în teologie.

Acum cîteva zile domnul Ponta a cerut Universității București să-l elibereze de sub povara doctoratului ce-i apasă de cîtva timp persoana politică, activitatea de președinte al PSD-ului și responsabilitatea de prim-ministru. Ne dăm cu toții seama că acest lucru s-a întîmplat din cauză că domnul Ponta nu a reușit, la fel ca și fostul prim-ministru al Turciei, Erdogan, să-și spele păcatele devenind președinte. Nenoroc? Conspirație? Prostie?

Cu toate acestea din cererea sa de renunțare la titlul de doctor în drept al Universității București am reținut că domnului Ponta îi este lehamite de tevatura politică și că a greșit nerenunțînd la timp, presupun că voia să spună că înainte de alegeri, la titlul ce l-a făcut probabil să fie preferat de prea puțini oameni cinstiți din țară și din diaspora. Aici nu vreau să mă refer la ce ar însemna  că a avut majoritatea într-o sumă de județe, implicînd că acolo ar exista poate mult mai mulți oameni necinstiți sau păcătoși, după opțiunea mea în materie de teologie. Nu.

Ceea ce vreau eu să spun este că domnului Ponta nu îi pare rău că a trișat, că a mințit, că a furat sau într-un cuvînt, că a păcătuit pe această cale, adică a doctoratului care nu este, ci că nu a renunțat la titlul de doctor înainte de alegeri ca să tragă mai multe foloase politice și să nu fie sancționat de electorat. Domnului Ponta nu îi pare rău că a copiat un material ce nu îi aparține, nici că a primit ceea ce nu i se cuvenea. Și afirmă în în mod fals în scrisoarea sa că acestea erau uzanțele la acea vreme. Lui îi pare rău că nu a scos un profit din păcatul personal în detrimentul omului cinstit. Oricare și oricine ar fi acesta. Simplu.

În avan-premiera acestei renunțări, un grup de tineri din PSD au făcut apel la prim-ministru afirmînd că ,,PSD are nevoie de o reformă profundă. Credem că trebuie să construim noul Guvern pe baza principiilor cerute de majoritatea românilor: respect, onestitate şi transparenţă. Credem că trebuie să înlăturăm odată pentru totdeauna etichetele de <corupţi> şi <comunişti>”……

…. “Dacă nu vom face această schimbare profundă, partidul nostru este in pericol să devină tot mai izolat în societate. (…) Facem un apel către toţi membrii PSD care cred, la fel ca noi, că a venit momentul unei reforme profunde în partidul nostru. Vă chemăm să susţinem împreună formarea unui nou Guvern, condus de Victor Ponta, care să aibă în componenţa lui oameni din generaţia tânără, integri şi profesionişti”. (sursa Mediafax)

O copilărie? Nu. O practică. Același om ce a furat și a mințit trebuie să dea dovadă de transparență, onestitate, respect. Respect pentru munca celor ce și-au obținut doctoratul pe căi cinstite și s-au spetit muncind? Care sunt acei oameni din generaţia tânără, integri şi profesionişti care asociați cu domnul prim-ministru Victor Ponta va duce PSD-ul mai aproape de popor? Încotro va conduce un astfel de guvern România?  Cum va scăpa pentru totdeauna PSD-ul de etichetele de corupți și comuniști?

Răspunsul logic ar fi prin aceleași metode prin care domnul Ponta a obținut titlul de doctor în drept, pentru că nici domnul Victor Ponta, nici partidului pe care îl conduce nu s-a pocăit de fărădelegile pe care le-au făcut. Acei politicieni interesați de soarta PSD-ului, a guvernului și a României ar fi trebuit mai întîi să înceapă cu o sinceră părere de rău asupra unor păcate vizibile pentru toată populația țării. Și importante pentru mai mult de 50% din populația țării. Adică pentru majoritatea.

O falsă pocăință a domnului Ponta nu va plăti costul păcatului său, așa cum o falsă pocăință a PSD-ului nu-i va șterge de eticheta de partid comunist și corupt. Ciudat, dar dincolo de teologie, poporului ăsta despre care se spune că pufăie, dar nu explodează, e leneș, murdar, incult, sărac și bigot, știe să facă distincție între minciună și adevăr, între adevărata părere de rău și fariseism. Cinste lui!

Domnule Ponta, refuzați să mai jucați rolul cabotinului pe scena politică a României! Vă faceți rău dumneavoastră, partidului, poporului, țării.

Ar fi cazul să vă retrageți. Dacă nu la mănăstire, cel puțin din viața politică. Dumnezeu să aibă milă de dumneavoastră!

P.S. E adevărat că se strîng semnături pentru demisia primului-ministru?