Despre doamna Tanatos


sursa:http://www.flickr.com/photos/rafa2010/8617757626/

Despre o doamnă se poate scrie numai cu respect. Respect și nimic altceva. Nu-ți poți permite s-o critici, să-ți bați joc de ea. Eventual încerci să glumești, dacă-ți dă voie. Desigur că se supără dacă vrei să o înveselești, că ea e o sobră. Chiar și la îmbrăcăminte. Ia încearcă să te prezinți în fața ei îmbrăcat cum nu trebuie! Rîde toată lumea de tine. Dar nu de ea.

Doamna Tanatos este o doamnă cu care te întîlnești personal o singură dată-n viață. O mai vezi pe ici, pe colo, dar nu te prea bagă în seamă. Cine ești tu? E o doamnă scumpă la vedere. O aștepți (dacă ai răbdare) de cînd te naști. Și ce-i? Unii sunt discriminați, alții o întîlnesc nainte de vreme. Sau prea repede. Nu-i invidiază nimeni.

M-am întrebat cum e să o vezi din altă perspectivă. De exemplu dacă ea ar dispare și noi am rămîne. Rămîne de văzut și această alternativă. Te face mai filozof.

Unii au zis că o fentează și că întîlnirea cu ea nu e prea semnificativă. De aceea și-au ridicat piramide, s-au eviscerat și s-au îmbrăcat în bandaje. Nu și-au luat haine că știau că moda nu va rezista timpului. Au avut dreptate. Moda nu se prea întîlnește cu doamna Tanatos…

Dar unii pretind că sunt recidiviști la întîlnirea cu doamna Tanatos. Că cică s-ar… reîncarna. De ce nu s-ar re-celuloza? Ar avea șanse mai mari să rupă blestemul reîncarnării, ar fi mai pașnici. Oare tot doamna asta le controlează destinul?

Doamna asta are tot felul de semne, dar nu există un consens pe lumea asta: frunze, cruci, stîlpi, plăcuțe, monumente și cîte și mai cîte. De obicei cu texte. Cu opere de artă. Cu locuri îngrădite. Dar și cu unele secrete, neștiute, ascunse. Misterioase. Doamna Tanatos e o doamnă misterioasă.

De obicei este reprezentată greșit. Parcă ar fi super-anorexică. Un schelet despuiat sau acoperit cu o pelerină, mantie neagră. Cred că i se face o nedreptate. Nu cred că se îmbracă fără gust. Nu suntem noi atenți. Cei ce o întîlnesc sunt secretoși și nu ne spun nimic. Noi doar ne-o imaginăm. Greșit.

Am trecut, e drept nu prea des, prin locurile unde își face de cap. Căci doamna Tanatos își face de cap uneori. Nu în sensul oamenilor. În sensul ei personal, impresionant. De obicei te lasă fără suflare! Nu contează cine ești, ce ai sau ce ști să faci. E o tipă fa-ta-lă!

Unii au încercat s-o fenteze. S-au pus de bună voie la rece. Pe mine mă lasă rece. La figurat. Unii și-au programat întîlnirea, au premeditat-o cu bună-știință. Cîțiva au ratat-o, cei mai mulți au dat cu ochii de ea. Cam toată lumea spune că e păcat. Greu de spus. Evident, ea e avantajată, așa că unii vor să o întîlnească plini de demnitate. E o chestie de etică sau un punct de vedere. Doamna nu discriminează. Pe nimeni. E dreaptă. Personală. Unică. Și nemiloasă de cele mai multe ori.

Ba unii au acuzat-o de relații nepotrivite că se întîlnește și cu femei. Asta-i doamnă! Ce poți să-i faci? N-ai încotro. Oare cine a inventat-o? Oare cine i-a dat un gen? Oare cine a botezat-o? Să sperăm că pînă la urmă se va găsi și ac de cojocul ei. (Deci are cojoc?!) Unii zic că a mai luat cîteva țepe în trecut. Și că va mai lua în viitor. Ba că-și va găsi mormîntul. Se va pierde în neant.

Eu o anticipez. Îi spun: Adio doamnă Tanatos! Mă gîndesc să-ți sap un pic groapa. Să te trimit acolo unde-ți este locul. Cînd o să ajungi acolo ultimul tău cuvînt va fi: Arșșș!

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Violenţa masculină nu e o soluţie


„Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

„Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe „drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

Tanti Milly ănd Ză Blec Engeălz (aproape că să gată)


Crezând că babei i s-a furat hectarul ce îi mai lipsea ca să devină acţionar unic la păşunea satului, că guvernul a scos o ordonanţă de urgenţă prin care se rechiziţionau mustăţile, jegul şi mătreaţa cu care se luptau după revoluţie atâtea firme occidentale de şampon, asistenţa se trase un pas înapoi (dacă se dădeau doi ar fi dărâmat tot barul) în faţa arătării şi a discursului său fulminant. Spiritele se încinseră, la fel ca îngerii negrii pe motociclete asortate (poate şi de fumul alcoolului deja consumat, poate de niscaiva iarbă de import) şi un glas piţigăiat afirmă, printre altele:

–  Deci, băieţi, eu o ştiu pe dânsa. Este un element pozitiv al comunităţii locale şi niciodată nu ne-a făcut greutăţi. Ba chiar a participat cu avânt la toate acţiunile de muncă voluntară. Chiar astăzi a rezolvat grădiniţa. Propun să o rezolvăm şi noi într-un mod cât se poate de tovărăşesc şi dialectic, dacă se poate chiar sintetic. Deci, ăăă… acum ori …niciodată!

Formată în mare parte din foşti membri de partid nostalgici convertiţi la motociclism, rock şi turism rural asistenţa aprobă în unanimitate moţiunea tunând la unison (unii la Unisol, că ţineau regim):

–         ACUM!!!

Pieloşi, ţintaţi, pletoşi sau keli, negrii ca îngeru’ ăla de stupkeşti în sânul propriu şi dacă nu poţi îţi faci cruce cu limba, unii transpiraţi şi alţii spreiaţi cu apă de foc mai mult sau mai puţin autohtonă, dar în orice caz cu cheile de contact zornăind, membrii şi membranele clubului ieşiră în trombă care pe unde putea în funcţie de gabarit, muşchi şi abureală bahică a fiecăruia. Un observator neutru ar fi bănuit un incendiu, un cutremur de gradul 7+ pe scara aia de nu te poţi urca a lu’ baci Rictăr, ei în fine, orice nenorocire ce putea să îi facă pe atâţia oameni în toată firea să sară pe geamuri, să iasă pe uşa de incendiu sau pe geamul de la pod în stilul catapultat la viteză subsonică datorită iminentei coliziuni cu o rachetă aer-aer. Departe de aşa ceva. Era doar voinţa democraţiei ce se transforma din voinţa politică. Cheile intrară acolo unde le era locul, motoarele bubuiră, se ambalară şi o armadă de ,,moto-ce-o fi” se puse în mişcare. În fruntea convoiului pe un triciclu de vreo 50000 de verzişori, Tanti Milly. Se formă o învălmăşală ordonată fiecare ambalând şi strigând în legea lui:

–         La poliţie!

–         La Slănină!

–         La Milly!

–         La minor!

–         La Liviu!

–         La dracu’!

–         Pe el, pe el!

–         Pe ea, pe ea, pe la…

–         Pe la primărie!!!

Tanti Milly se ridică în picioare, ridică şi umbrela de care nu se despărţea mai niciodată precum Merii Popis, dădu să spună ceva, dar în acelaşi moment triciclului îi derapă roţile, se ridică cu roata din faţă în aer şi porni mugind spre casa păgubitei, Tanti Milly aterizând cu picioarele în sus şi cu posteriorul acolo unde ar trebui, adică pe bancheta din spate.

Cifrele octanice combinate cu cele cetanice se ambalară, demarară şi accelerară fiecare după capacităţile cilindrice: un litru, un litru juma şi o cinzeacă. Motoarele se turară, obrajii se înroşiră, pneurile scrâşniră şi burdihanurile grohăiră. Poluare maximă! Ca un făcut, toţi participanţii la traficul nocturn se direcţionară spre unicul drum de acces, ce bineînţeles trecea prin faţa primăriei, a postului de poliţie, a staţiei chefere şi în cele din urmă ajunsese după prima la stânga, a doua la stânga şi următoarea la dreapta, conform alternării politice la putere, la domiciliul împricinatei. Frânele scrăşniră aruncându-i pe motorochişti cu nasu’n vitezometre, ba pe unii chiar în şanţul din faţa casei lu’ Tanti Milly. Cum ultimii participanţi la raliul nocturn, organizat spontan ca grevele de odinioară în care protestam împotriva învestitorilor stăini, nu apucară să îşi adapteze, vorba poliţiştilor televizaţi, viteza de mers cu condiţiile carosabilului cu gropi, umed, cu iarbă, diverse găinaţuri şi balegi taurine, aceştia ieşiră în décor, intrând în schimb taman în grădina de lângă casa lu’ Tanti Milly, adică tocmai la bietul Liviu acasă. Tanti Milly stătea în triciclu aidoma reginei Boadicea a anglilor de lângă Ciarincros, indicând direcţia atacului principal, adică cocioaba unde Liviu şi tatăl său îşi ducea zilele. Începu circul! De parcă până acuma fusese altceva… Motorochiştii începură să se învârtească în jurul maghierniţei în care nici măcar nu se aprinse lumina. Nu era bai că se învârteau, da se învârteau din ca în ce mai R.P.D. (Coreană? Congo? Uătever!) Fum, foc, lumină, umbre, trepidaţii, clacsoane colorate şi parfumate, urlete, staţii date la şpe mii de decibeli, în fine tot tacâmul unui spectacol de sunet şi lumină aidoma cenaclului Flacăra de altădată. Lipsea numa’ Păunescu! Trepidaţiile lucrară încet da sigur, ba chiar rapid. Mai întâi zburară din nuc găinile şi cocoşul aferent. Ţiglele începură să zornăie tot mai tare, da cine să le audă! În cele din urmă căzură precum ultimele frunze deja ruginite ale unicului prun din bătătură, urmate de cei patru pereţi a ceea ce constituia numărul 111 bis. Vajnicii rochiociclişti încremeniră! Praful se ridică repede şi se lăsă încet peste scena vecină. În faţa ochilor lor apăru un tablou a la Băncilă, mda, nu ,,Lăutul,” nici  ,,Car cu boi”, na că asta n-am nimerit-o, parcă l-a pictat-o… Renoar? În mijlocul dărămăturilor, baci Loici, bunicu lu Liviu, tefer aidoma ziariştilor noştri răpiţi şi apoi eliberaţi din ghiarele teroriştilor, gemea lovit de unica grindă rămasă întreagă a acoperişului deja dezmembrat. Tanti Milly se avântă precum Elena Teodoroiu, Eftimie Croitoru şi Mihai Viteazu la podul de la Călugăreni, trecu printre rochimotocicliştii uluiţi şi transfiguraţi de grozăvia peisajului, îl luă pe moşneag de bărbie şi privindu-l în ochi îl întrebă la lumina farurilor agitându-şi unicul premolar:

– Indie-i Grundigu lotrilor?

La uluiala individului deja şocat, scuturat şi sinistrat, rămas ca la dentist (oare ce părere avea de premolarul ce îi apăruse în faţă?) adăugă o altă întrebare:

–  Da Liviu, indiei?

(nu s-o găttat!)

Faţă-n faţă cu Ceauşescu (1)


Istoria m-a adus de cîteva ori faţă-n faţă cu Nicolae Ceauşescu. Prima dată cînd eram în clasa a cincea sau a şasea. A doua oară eram adult şi locuiam pe Coşbuc, pe care se putea intra dinspre Horea, unde de obicei era cazat „tovarăşul”. Într-o zi de „vizită de lucru” – cum li se spunea – pe la ora zece seara, veneam dinspre centru, pe Horea, vis-avis de clădirea cu pricina, mergînd agale spre domiciliu. Am fost oprit de un individ, care mi-a spus politicos, fără să spună cine este, că nu am voie să trec pe acolo. I-am spus că mă duc acasă. Nu a contat. Mi-a spus să ocolesc. Nu mi-a spus „de ce”.

M-am evervat. M-am prefăcut convins, am făcut cale-ntoarsă am luat-o pe prima la dreapta, spre maternitate. Am ieşit din raza vizuală a individului. Mai era cel puţin unul pe trotuarul din faţa reşedinţei ocazionale a lui Ceauşescu. Clădirea din colţ după care dispărusem deja era foarte mare. Securiştii nu aveau de unde să ştie, atunci, că mai exista o intrare după colţ. Am încercat uşa. S-a deschis fără zgomot. Am urcau pînă la parter, am trecut în curte şi am ajuns la cea de-a doua poartă situată pe strada Horea. Poarta era masivă, dar avea decupată în ea o portiţă mai mică. Am deschis-o, şi fără să mă uit în urmă am luat-o tacticos spre domiciliu. Dacă fugeam eram pierdut!

Cu coada ochiului am observat, în momentul cînd m-am întors, avînd reşedinţa lui Ceauşescu în spate dreapta, că individul care stătuse de vorbă cu mine sesizase apariţia mea. Se răsucise şi el pe călcîie şi se îndrepta alert, însă fără zgomot, spre mine. Eu am menţinut viteza cu calm. Mult calm. Cred că eram inconştient. Dar, ce puteam să fac, imi violaseră libertatea personală şi dreptul de mişcare, garantate în constituţia socialistă. Sau aşa credeam. Eram în mod sigur inconştient, fără doar şi poate. După cîteva secunde urmăritorul meu a abandonat. Probabil consemnul spunea să nu se îndepărteze de obiectiv şi să nu facă exces de zel dacă cineva se îndepărta, fără incidente. Am ajuns acasă. Nu aveam buletinul la mine, adresa la care stăteam nu era trecută în buletin. Noroc, destin sau ce?

Următoarea întîlnire cu Ceuşescu şi cu băieţii lui a avut loc după alţi cîţiva ani, pe cînd lucram la Intreprinderea de Strunguri din Arad, fostă Iosif Rangheţ. Ceauşescu a vizitat intreprinderea împreună cu Elena. Nu mai îmi aduc aminte multe amănunte, dar cei din atelierul meu, de la Tehnologul Şef erau masaţi între hala Montaj şi clădirea unde se găseau proiectările şi direcţiunea, un spaţiu de aproximativ două zeci de metri. El şi ea plecaseră cu suita să viziteze şi îi aşteptam să iasă din hală. Pînă la apariţia lor încercam să ne pierdem timpul spunînd bancuri, povestind ce se mai întîmplase cu o zi în urmă, duminica. Era o grămadă semi-organizată.

Unul dintre colegi, Burlacu Simion, fost coleg de şcoală primară, începu să povestească episodul cu Tom şi Jerry pe care îl urmărise cu o zi înainte la televizor. Numai feţe cunoscute în jurul lui: Eram toţi numai ochi şi urechi. Atît de mare era plictiseala, încît şi un desen animat văzut cu o zi înainte promitea să o risipească. Burlacu un zîmbet, cu gura pînă la urechi. Gesticula aprins, explicînd cum mîţa cea rea fugărea bietul şoricel. L-a încolţit. „Deodată, spuse el cu voce tare, mimând teatral gestul, a scos pistolul!” La auzul acestor cuvinte, unul dintre indivizii de lîngă  grupul nostru, îmbrăcat într-un palton anost şi aflat cu spatele spre noi, se întoarse brusc, iţindu-se să sară asupra colegului meu şi să îl dezarmeze de „pistol”. Noi am rămas cu gurile căscate. Nu ştiam cine şi de unde este. Nu l-am văzut în viaţa noastră pînă atunci. Din fericire, atît Tom şi Jery, cît şi Burlacu au scăpat cu viaţa în urma vizitei. I-am revăzut pe toţi. În schimb individul vigilent nu a mai apărut nicodată. Oare?

Ceauşescu şi suita a plecat mulţumit. După vizită am plecat şi noi acasă. Noi la camerele de bloc reci şi pline de igrasie, el la fosta casă a baronului Neuman unde trăgea de fiecare dată cînd vizita Aradul, pe strada Horea.