Amintiri cu Tom şi Jerry (2)


Rat Cartoon Character Sketch by George Coghill - Dribbble

O altă amintire şoriceaşco-şobolănească provine tot din liceu. Prin forţa împrejurărilor, adică prin grija partidului şi datorită faptului că era toamnă, ni s-a spus că trebuie să mergem la practică agricolă. Noi care eram elevi la singurul – pe atunci – liceu industrial din oraş. Aşa că ambalaţi în salopete sau cum ziceau unii şalopete, albastre de noi ce erau, şi de doc, evident, ne-am îmbarcat într-un autobuz TV autohton. Şi aşa am ajuns la siloz.

Practica noastră nu era prea agricolă. Era de fapt un alt mod de a petrece timpul în locul practicii din uzină. Ce aveam de făcut? Păi după ce ne-am băgat picioarele în nişte cisme de cauciuc nou-nouţe – care nu-mi amintesc cine şi de unde le-a adus – ni s-a spus că trebuie să sortăm porumbul. Cel mic cât un pumn, numit bober, într-un loc, cel mare, normal, în coşuri de nuiele şi apoi încărcat într-un vagon. Când vagonul era plin, era mutat cu o lentoare de melc turbat de o mică locomotivă diesel neagră ca cerul gurii unui câine şoricar.

Era nu tocmai cald, nu tocmai foarte frig, dar nu ne grăbea nimeni. Că dacă ne grăbea cineva, mi-aş fi amintit. De jur împrejurul locului unde ne făceam norma era un noroi în genul zăpezii murdare topite. Ce bine că aveam cizme de cauciuc. Şi dintr-o dată – nu prea-mi dau seama de ce toate lucrurile neprevăzute se întâmplă dintr-o dată, dar ce să-i faci nu le pot ştiu pe toate, că nu-s Mafalda… Deci aşa, ca din întâmplare, din nou – mă obsedează chestia asta – îmi arunc privirile la vreo 7-8 metri, undeva în stânga, unde era o suprafaţă compactă de noroi. Ce să vezi? Păi chiar aşa, ce?

În mijlocul noroiului, pe două lăbuţe posterioare, cu mustăţile zbârlite şi cu năsocul roz şi agitat, dar şi cu o coadă cât al unui brontozaur din mezozoicul mijlociu, un ditamai şobolănocul. Părea să fi căzut direct din cer. Spre deosebire de şoricelul alpinist ce ştim exact de unde căzuse… Era ca o pată de gri şobolein în mijlocul unei pete mai mari de ciment (din noi ciment?) noroios aproape mustind de apă la fel de noroioasă.

Cu un strigăt de luptă absolut motivant, barbar şi în acelaşi timp electrizat de nemaipomenita ocazie ce se întâlneşte o dată la şase vieţi, patru luni şi două sute de silozuri de cereale ale Republicii Socialiste România, am luat startul. Era o întrecere comunistă de punere la adăpost a recoltei noastre îmbelşugate gata să fie prădată de acest parazit al societăţii multilateral dezvoltate la oraşe şi sate.

Am sprintat. Am accelerat. Mi-am potrivit paşii. Chiar am îngăimat în sinea mea Doamne dă să nu cad în noroiul ăsta abject! – în contradicţie cu statutul meu de tânăr (şi neexperimentat) utecist. Şi m-am achitat cu onoare de sarcina ce mi-a fost încredinţată. Adică de a avea grijă să pun la adăpost îmbelşugata recoltă de porumb. În acel moment – unic în felul său – m-am imaginat singur cu mingea în faţa porţii părăsită de portarul echipei adverse. Eram la acea vreme utist, aşa că plauzibil să-mi fi trecut prin găoace enormitatea asta.

Şi am şutat. Cu sete. Cu dreptul. Cu cizma de cauciuc. Exact în şobolanul oprit ca la semafor. La cel de bulevardul Republicii colţ cu strada Horia. Singurul din oraş care mai funcţiona în toamna aceea. Se făcea economie la curent. Am marcat. Tribunele în delir. Eu şi acum delirez, da nu-i bai, îmi iau imediat medicamentul ce mi l-a prescris dom doctor.

Şobolanul ateriză după linia porţii aşa că arbitru validă golul… Şi fu pronunţat decedat de către colegii de echipă. Adică de clasă. Anul II D – Şobo 1-0. Şi aşa se termină repriza. A doua repriză constă în înghesuirea noastră pe lateralele micii locomotive negre ca… pe când mecanicul punea înaintea roţilor câţiva boberi ca să aibă un pic de frecare între roată şi şină.

Meciul se termină cu scorul de 0-3 a doua zi când instructorii noştri de practică ne informară că mecanicul a fost sancţionat pe linie de protecţia muncii că ne-a lăsat să-i călărim locomotiva ce ne putea tăia puţin mâinile sau/şi picioarele dacă ne pierdeam echilibrul aidoma unor şobolani şi cădeam sub ea atunci când se afla în mişcare. Nu ne-ar fi salvat nici partidul, nici cizmele de cauciuc, nici conştinţşa noastră revoluţionară de tineri utecişti. Ne-am fi întâlnit în iadul comunist cu şobolanul executat cu o zi mai devreme… Cel puţin eu.

Încă mă mai gândesc la soarta nemiloasă cu care s-a confruntat şobolanul. De fapt mă tot întreb da ce mi-o fi făcut de am fost aşa de înverşunat? De ce am lichidat o fiinţă aparent nevinovată. Cel puţin faţă de mine. Nu mi-a făcut nimic. Nu mi-a spus nimic. Nici nu m-a privit. Nici nu se dăduse la averea întregului popor, la proprietatea ce oricum era comună şi nimănui nu-i păsa de ea. De ce-mi păsase mie? N-am aflat până-n ziua de azi. Sau mai bine zis până-n noaptea de azi, că-i noapte acum când scriu aceste rânduri. Mister. cert că eram un tânăr utecist foarte intransigent, nu? Nemilos cu duşmanii poporului.

Tanti Milli iz ă stiudănt! (1)


În timpul campaniei de recoltare a porumbului din toamna anului 1966 i s-a trasat sarcina studioului de radioficare a regiunii Timişoara să facă un reportaj mobilizator. Subiectul reportajului, „Strângerea recoltei de toamnă în satul Bobohalba”. Zis şi făcut. Echipa se îmbarcă în imeseul de serviciu ce putea trece vaduri de un metru treizeci, faţă de gazul sovietic ce le putea trece doar pe cele de un metru dou’şnouă, şi se îndreptă cu toată viteza (adică vreo şaizeci la oră) spre destinaţie. Bateriile erau încărcate, benzina peco 70 stas, afara nu ploua, nu ningea, şi nici nu ardea soarele, numa bine pentru o emisiune pe placul tovarăşului prim. După ce părăsi drumul naţional şi coti pe vreo două drumuri raionale, imeseul păşi hotărât, conform indicaţiilor partidului, pe un drum de ţară. Mai mult praf decât drum, mai mult… dar dă-l încolo de drum, c-o doar n-or veni unii şi o băga bani în el şi i-o pune şi câte o tablă să ştie tăt natul că acolo îs îngropaţi banii noşti!

Prin parbrizul minuscul satul abia se ghicea, dar prin acelaşi parbriz nu se ghicea absolut nici o urmă de colectivist pe câmp. Era o agitaţie febrilă de tipul celei prestate de musculiţele de oţet la arat, în campania de primăvară. Îngrijoraţi că poate au întârziat şi recolta era deja strânsă, că ar fi izbucnit vreo epidemie de febră aftoasă, vară de-a doua cu gripa porcină din apocalipsa capitalistă prorocită în urmă cu doă veri de a lu’ Păţocu. După ce dădu ocol satului vreme de câteva sute de gropi, îi fierse de două ori apa şi i se rupse (doar o dată) cureaua de la ventilator (spre deosebire de gazul sovietic, căruia i s-ar fi rupt …apa din prima), imeseul o apucă pe uliţa principală a satului. Echipa bătu la o poartă, nimic. Echipa bătu la o altă poartă, nimic. La următoarea nu mai bătu, că bătu Securitatea înainte cu două săptămâni şi nu mai era nimic de bătut. Dar, parcă i-ar fi luat pe toţi securitatea lui Dej. Asta nu era posibil, că doar securitatea nu mai era a lui Dej, ci a lui Ciocescu. Ciudat nume, dar se pare că aşa era pronunţat el în Bobohalba. În fine, după mai multe alte comparaţii şi hiperbole (că parabelicele nu apăruseră încă), echipa observă în faţa unei case, o băbătie ce părea absorbită de depănuşatul unei grămezi impresionante de ştiuleţi de porumb. De fapt, apropiindu-se tiptil (imeseul încă era în pană la marginea satului) echipa constată că femeia citea un ziar. Citea Scânteia! Ziarul era îndoit astfel încât să nu fie întors de vânt. Ei, ce vremuri, când vântul nu îndrăznea să întoarcă un ziar, darămite un post de televiziune! Încântaţi că săteanca era pe felie cu partidul, că era activă şi angajată politic (dar nu mai activă şi angajată ca doamna Udrea în dedesupturile politicii în anul 2009), Carmen Bilinuţă, dădu drumul la magnetofon. Cuprinsă de emoţia specifică unui reporter angajat politic în opera de făurire a societăţii socialiste multilateral şi multilongitudinal dezvoltate, tovarăşa Bilinuţă întinse mâna în care se afla micul microfon de plastic. Buzele tremurânde ale babei, silabiseau un text …de neânţeles. Ciudat! – în Scânteia? Se pare că avea de a face cu capitala Bucureşti, cu dacii şi cu carele.

–         Ă… buc. Ă …dac. Ă… car.

Putea fi un text de istorie, unul despre agricultura din vechiul regim unde carul nu fusese înlocuit cu tractorul, sau cine ştie, era doar un pasaj din operele lui Ion Creangă că numai acolo se puteau găsi aşa cuvinte populare. Siderată de bâlbâielile tovarăşei colectiviste ce se străduia să buchisescă unul dintre textele oficiosului de la centru, şi fără să piardă din vedere chipul încurcato-luminato al sătencei, reporteriţa mai făcu un pas înspre personajul nostru rural. A fost însă de ajuns. Captivată de scenă, tovarăşa reporter călcă pe un ştiulete de porumb tocmai depănuşat, şi se prăbuşi atât de teatral încât regretă că tov. instructor Joja de la brigada de artistică nu se afla prin preajmă. Ei, n-a fost pe fază – şi bineânţeles că nici n-avea cum: imeseul rămas în pană avea faza mare defectă şi oricum era doar ora două după-masa. Săteanca noastră sări ca arsă de gradul trei, scuturată ca un cutremur de gradul 7,8 pe scara Richter, că scara ei nu se mai vedea de când o dăduse cu împrumut pe la culesul cireşelor unui văr cu ciudate tendinţe retrograde, ce din când în când se învârtea în cerc pe câmp şi a cărui nume era parcă, Mihai Bivolaru.

Ochii celor două personaje feminine se întâlniră, feţele le păliră şi vântul începu brusc să bată împreună cu clopotul de la biserica din sat anunţând decesul unei drept-credincioase.